Decizia nr. 13/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2049/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.049/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.012/99/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulat punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 25 iulie 2025, în Dosarul nr. 3.012/99/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept privind: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 234/2023, majorarea de 50%, aplicată conform actelor administrative individuale emise începând cu data de 1 noiembrie 2022, se aplică la salariul de bază aflat în plată la data acordării majorării sau la salariul de bază aferent lunii decembrie 2018. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017

Hotărârea Guvernului nr. 234/2023 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind criteriile pe baza cărora se stabileşte procentul de majorare salarială pentru persoanele prevăzute la art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi condiţiile de înfiinţare a posturilor în afara organigramei în cadrul instituţiilor şi/sau autorităţilor publice care implementează proiecte finanţate din fonduri europene nerambursabile şi/sau prin Mecanismul de redresare şi rezilienţă, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 234/2023 Art. 4 alin. (1) din anexă: „Personalul din cadrul instituţiei şi/sau autorităţii publice, nominalizat, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în echipele de proiecte finanţate din fonduri europene nerambursabile şi/sau fonduri externe rambursabile, precum şi pentru implementarea proiectelor finanţate prin Mecanismul de redresare şi rezilienţă, pe perioada în care îşi desfăşoară activitatea în aceste condiţii, beneficiază lunar de o majorare a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, cu până la 40%, în funcţie de timpul alocat lunar pentru activităţile proiectului şi valoarea proiectului, potrivit anexei nr. 1.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi cu nr. 3.012/99/2024, în contradictoriu cu pârâţii prefectul judeţului Iaşi şi Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi, reclamanta a solicitat ca pârâţii: (i) să îi recalculeze şi să îi acorde majorarea de 50% aplicată la salariul de bază aflat în plată la data acordării majorării lunare, conform actelor administrative individuale emise începând cu 1 noiembrie 2022, până la data prezentei acţiuni; (ii) să îi calculeze şi să îi acorde procentul de majorare de până la 50% (procent care va fi stabilit prin ordin), aplicat la salariul de bază aflat în plată la data acordării majorării, în continuare pe întreaga perioadă în care îşi va desfăşura activitatea în cadrul unităţii de implementare a proiectului (UIP); (iii) să calculeze şi să îi plătească diferenţele salariale dintre drepturile salariale acordate şi plătite şi cele cuvenite în mod legal, ca urmare a recalculării majorării de 50% aplicate la salariul de bază aflat în plată la data acordării majorării, începând cu 1 noiembrie 2022; (iv) să fie obligaţi la plata sumelor reprezentând actualizarea cu indicele inflaţiei de la data scadentă a fiecărui drept salarial, până la data efectuării plăţii, la care să se adauge şi dobânda legală de la data scadenţei şi până la plata efectivă a debitelor restante.

În motivare, reclamanta a arătat că, prin Ordinul nr. 432/2022, prefectul judeţului Iaşi a dispus constituirea Unităţii de Implementare a Proiectului (UIP) „Renovarea energetică a Palatului Administrativ Iaşi”, în cadrul Planului naţional de redresare şi rezilienţă 2021-2026, prin apelul de proiecte PNRR/2022/C5/2/B.2.2/1, şi a stabilit componenţa Unităţii de Implementare (UIP) şi responsabilităţile. Prin acest act administrativ, reclamanta a fost desemnată responsabil achiziţii publice, sens în care a fost întocmită şi aprobată anexa la Fişa postului nr. 178/2022.

Prin Ordinul nr. 453/2022 prefectul judeţului Iaşi a dispus că personalul nominalizat în Unitatea de Implementare a Proiectului „beneficiază de majorarea salariilor de bază cu până la 50%, în funcţie de timpul efectiv lucrat lunar pentru activităţile proiectului şi prevăzute corespunzător în fişa postului” şi a stabilit termenele şi procedura de acordare a majorării salariale.

Începând cu luna noiembrie 2022, lunar, ordonatorul de credite a stabilit, prin act administrativ individual, în raport cu timpul efectiv lucrat lunar, consemnat şi aprobat prin fişa de pontaj, procentul cuvenit, situat între 10% şi 50%, reprezentând majorarea salariului de bază în plată.

Prin anexa nr. 1 (CRU) la actele administrative enunţate au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantei, în ultima rubrică fiind evidenţiată o majorare a salariului de bază conform art. 4 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 234/2023, după enumerarea tuturor majorărilor salariale prevăzute de acte normative anterioare, însă, prin anexa nr. 2 (BFCT) la ordin, cuantumul calculat al acestei majorări salariale nu are în vedere salariul de bază aflat în plată la data stabilirii majorării, fiind preluată o sumă aplicată la nivelul lunii decembrie 2018.

Aşadar, reclamanta arată că, prin aplicarea majorării salariale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, pârâţii nu au luat în calcul majorările salariale acordate de legiuitor prin acte normative în anul 2019, prin art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2020, prin art. 45 din Legea bugetului de stat pe anul 2020 nr. 5/2020, în anul 2022, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2022 pentru completarea art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, şi în anul 2023, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Reclamanta apreciază că îi sunt diminuate drepturile salariale acordate drept majorare salarială, motivat de faptul că nivelul salariului de bază aferent lunii decembrie 2018 este o sumă fixă şi nu reprezintă nivelul salariului de bază aflat în plată la data acordării majorării.

Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Au arătat că în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor, acordat ca procent la salariul de bază, acesta a fost menţinut la nivelul anului 2018 prin acte normative privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare succesive. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reţinând, totodată, caracterul obligatoriu al sesizării. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept antamate este în sensul că majorarea de 50%, aplicată conform actelor administrative individuale emise începând cu data de 1 noiembrie 2022, se aplică la salariul de bază aflat în plată la data acordării majorării. VI. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuţie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă, nu a mai fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun, reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Referitor la prima condiţie legală se reţine că aceasta este îndeplinită, întrucât cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea cererii formulate de un salariat din cadrul administraţiei publice, obiectul cauzei vizând stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale unui angajat care face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice.

Chestiunea sesizată, conform conţinutului întrebării adresate de către instanţa de trimitere, este chiar cea dedusă judecăţii, verificându-se astfel şi condiţia de admisibilitate a legăturii cu soluţionarea cauzei pe fond.

Este îndeplinită şi ultima condiţie legală enunţată, întrucât, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, rezultă că problema supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o altă hotărâre de unificare jurisprudenţială şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate, potrivit căreia sesizarea trebuie să privească o „chestiune de drept”, se constată că aceasta nu este îndeplinită.

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei „chestiuni de drept” apte să declanşeze acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noţiunea de „chestiune de drept” are înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept importantă, care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, contrar celor reţinute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceasta obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În absenţa definirii în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept dificilă”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile, ţinând seama şi de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum şi de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente şi previzibile.

Considerentele expuse de instanţa de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât şi acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanţei fiind obligatorie numai în contextul îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor prevăzute de actul normativ.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigenţe, în opinia instanţei supreme, sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

În cauză, întrebarea adresată instanţei supreme vizează chestiunea dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 234/2023, majorarea salarială de 50%, aplicată conform actelor administrative individuale emise începând cu data de 1 noiembrie 2022, se aplică la salariul de bază aflat în plată la data acordării majorării sau la salariul de bază aferent lunii decembrie 2018.

Problema supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale invocate în cauză nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în cuprinsul căreia instanţa de trimitere însăşi a făcut referire la actul normativ incident speţei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024; Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2025; Decizia nr. 84 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2025).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normei legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu prezintă o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Deopotrivă, instanţa supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii. Această concluzie reiese cu evidenţă din chiar modul de formulare a sesizării, ce cuprinde referiri la date concrete ale speţei (data emiterii actelor administrative individuale, data în raport cu care se identifică un anumit cuantum al salariului de bază).

Or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară şi nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situaţia de fapt este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme, întrucât ar fi afectată independenţa judecătorului fondului cauzei.

În aceste condiţii, sesizarea instanţei supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situaţiei factuale specifice reclamantei, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Reţinând, în condiţiile expuse, neconformitatea sesizării şi în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.