Decizia nr. 26/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1943/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.943/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Raluca Emilia Leote, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.351/3/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna depunând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 29 mai 2025, în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: „Dacă, în aplicarea prevederilor art. 430, 431, 432, 433, 434 şi 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, pentru aceeaşi creanţă fiscală, anterioară deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului persoană juridică, stabilirea răspunderii administratorului debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenţei, prin hotărâre judecătorească definitivă, împiedică, în limita sumei pentru care a fost respinsă cererea de suportare a pasivului în procedura insolvenţei, efectele deciziei administrative privind angajarea răspunderii solidare fiscale a aceluiaşi administrator al debitorului, persoană juridică, decizie administrativă definitivă anterior finalizării procedurii insolvenţei?”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la 23 septembrie 2025 cu nr. 1.943/1/2025, termenul de soluţionare fiind stabilit pentru data de 9 februarie 2026. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Codul de procedură civilă ” Art. 430. – (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.” ” Art. 431. – (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.” ” Art. 432. – (1) Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată.” ” Art. 433. – Hotărârea judecătorească are putere executorie, în condiţiile prevăzute de lege.” ” Art. 434. – Hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic.” ” Art. 435. – (1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.”

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014) ” Art. 169. – (1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…) d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; (…)”

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 207/2015, Codul de procedură fiscală) ” Art. 25. – (…) (2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului; (…) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu reacredinţă au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la 31 martie 2022 în Dosarul nr. 8.351/3/2022, reclamantul K.J. a solicitat obligarea pârâtelor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna şi Direcţia Generală de Reglementare a Colectării Creanţelor Bugetare Bucureşti să efectueze operaţiunile administrative necesare pentru restrângerea executării silite demarate împotriva sa şi, pe cale de consecinţă, să notifice autorităţile competente străine slovace, în vederea limitării executării silite până la concurenţa sumei de 809.583 lei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pe teritoriul Slovaciei este supus executării silite pentru suma de 2.444.572 lei, în baza Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. CVG DEC xxx/30.05.2017, aceeaşi creanţă fiscală fiind înscrisă la masa credală în Dosarul de insolvenţă nr. 1.438/119/2016, unde creditor unic este organul fiscal.

Prin Decizia civilă nr. 1.685/Ap/7.11.2018 a Curţii de Apel Braşov, definitivă, pronunţată în Dosarul nr. 1.438/119/2016/a2, s-a dispus antrenarea răspunderii administratorului doar pentru suma de 809.583 lei. În aceste condiţii reclamantul susţine că executarea silită poate viza exclusiv suma stabilită de instanţă, respectiv 809.583 lei, iar nu cuantumul iniţial de 2.444.572 lei, pentru care creditorul fiscal s-a înscris la masa credală şi în contul căreia a solicitat, conform legii, antrenarea răspunderii administratorului în faţa instanţei de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.437/5.12.2021, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea, ca nefondată.

Prin recursul formulat la 22 ianuarie 2024, reclamantul a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Din oficiu, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de sesizare a apreciat ca întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru următoarele motive: cauza se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti ca instanţă competentă să judece în recurs, în ultimă instanţă; de lămurirea chestiunii de drept sesizate depinde soluţia în prezenta cauză, având în vedere că sentinţa primei instanţe se întemeiază pe interpretarea în sensul că hotărârea judecătorească prin care s-a analizat răspunderea reclamantului, conform art. 169 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 85/2014, nu poate fi invocată în raport cu organul fiscal; condiţia noutăţii este îndeplinită, deşi chestiunea de drept nu îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, întrucât instanţele de judecată naţionale nu au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial; Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări. V. Punctele de vedere ale părţilor

Recurentul-reclamant a precizat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Intimatele-pârâte au formulat note de şedinţă prin care au susţinut că nu este oportună sesizarea instanţei supreme, problema de drept fiind exprimată în mod expres, fără posibilitate de interpretare, de către legiuitor. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a înaintat sesizarea pentru dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al completului de judecată nu este unul unitar, fiind împărţit între cele două opinii exprimate de către părţile litigante.

Astfel, pe de o parte, în condiţiile în care legislaţia permite obţinerea de către organele fiscale a unor titluri executorii distincte, se poate aprecia că creditorul se poate prevala de oricare dintre acestea.

Pe de altă parte, se poate aprecia că valorificarea aceleiaşi creanţe în cursul procedurii speciale de insolvenţă şi analizarea de către judecătorul-sindic a răspunderii administratorului se bucură de autoritate de lucru judecat, inclusiv în raport cu dispoziţiile similare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură distinctă de stabilire a creanţelor fiscale, dacă faptele vizate de autoritatea fiscală pentru atragerea răspunderii solidare sunt concurente cu dispoziţiile legii speciale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au indicat o serie de hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice din care rezultă faptul că, în rândul instanţelor care au avut dosare pe rol care să vizeze interpretarea problemei de drept ce formează obiectul sesizării, opinia este cvasiunanimă în sensul că pentru aceeaşi creanţă fiscală, anterioară deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului persoană juridică, stabilirea răspunderii administratorului debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenţei, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu împiedică, în limita sumei pentru care a fost respinsă cererea de suportare a pasivului în procedura insolvenţei, efectele deciziei administrative privind angajarea răspunderii solidare fiscale a aceluiaşi administrator al debitorului, persoană juridică, decizie administrativă definitivă anterior finalizării procedurii insolvenţei.

Într-o opinie singulară, regăsită în două sentinţe definitive ale aceleiaşi instanţe, s-a apreciat că, în măsura în care există identitate de creanţă (de sume) şi de fapte, iar creditorul unic din procedură este creditorul fiscal care a emis decizia administrativă de angajare a răspunderii solidare fiscale a aceluiaşi administrator al debitorului (decizie definitivă), acţiunea întemeiată pe art. 169 alin. (1) lit. d) şi/sau e) din Legea nr. 85/2014 este lipsită de interes, deoarece creditorul fiscal are deja un titlu executoriu pentru respectiva creanţă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, jurisprudenţa în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunţate următoarele decizii care prezintă relevanţă în lămurirea prezentei sesizări: Decizia nr. 6 din 14 mai 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 20 iunie 2012; Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018; Decizia nr. 17 din 20 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 20 ianuarie 2021; Decizia nr. 50 din 18 septembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 25 octombrie 2023. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării a fost identificată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.357 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009, care poate prezenta relevanţă cu privire la soluţionarea prezentei sesizări. X. Opinia specialiştilor consultaţi

Specialiştii din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Universităţii de Vest din Timişoara au apreciat corectă prima dintre orientările jurisprudenţiale. În ce priveşte întrebarea instanţei de trimitere, care include şi chestiunea incidenţei autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătorului-sindic, care s-ar opune unei noi determinări a prejudiciului cauzat de administratorul societăţii, specialiştii consultaţi au opinat în sensul că revine instanţei de judecată, de la caz la caz, să verifice dacă ansamblul circumstanţelor avute în vedere de judecătorul-sindic sunt identice cu cele pe care se întemeiază decizia de antrenare a răspunderii solidare emisă de organul fiscal.

Specialiştii din cadrul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi susţin recunoaşterea caracterului derogatoriu al procedurii insolvenţei faţă de procedura de executare fiscală. Prin recunoaşterea efectelor autorităţii de lucru judecat a deciziei pronunţate de judecătorul-sindic, limitele răspunderii solidare ale administratorului judiciar trebuie restrânse la nivelul admis prin hotărârea pronunţată în dosarul de insolvenţă în raport cu creditorul fiscal. În consecinţă, urmăririle anterioare trebuie restrânse la nivelul sumelor stabilite prin hotărârea definitivă a instanţei.

În opinia specialiştilor din departamentul de Drept privat din cadrul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, în interpretarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul prezentei sesizări, pentru aceeaşi creanţă fiscală, anterioară deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului persoană juridică, stabilirea răspunderii administratorului debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenţei, prin hotărâre judecătorească definitivă, împiedică, în cursul procedurii insolvenţei, o urmărire silită a administratorului în baza deciziei administrative privind angajarea răspunderii solidare fiscale a aceluiaşi administrator al debitorului, persoană juridică, decizie administrativă definitivată anterior finalizării procedurii insolvenţei. Cu toate acestea, executarea silită poate fi reluată împotriva administratorului debitorului persoană juridică după închiderea procedurii insolvenţei, însă doar dacă debitorul rămâne în fiinţă şi doar în limita sumei pentru care a fost respinsă cererea de suportare a pasivului în procedura insolvenţei.

Specialiştii din departamentul de Drept public din cadrul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti au opinat în sensul că, în condiţiile în care împotriva administratorului unei societăţi a fost angajată atât răspunderea solidară cu societatea insolvabilă, potrivit art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, cât şi răspunderea patrimonială faţă de societatea aflată în insolvenţă, potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014, iar executarea silită a ambelor creanţe având ca debitor administratorul poate fi realizată doar de organul fiscal (în prima ipoteză, în calitate de creditor, în a doua ipoteză, în temeiul unei atribuţii legale imperative), procedura colectivă a insolvenţei va avea prioritate faţă de procedura individuală de executare prevăzută de Codul de procedură fiscală. În măsura în care în urma închiderii procedurii insolvenţei creanţa fiscală nu este stinsă integral, creditorul fiscal va putea relua procedurile de colectare sau de executare silită a acestei creanţe de la debitorul solidar, în temeiul deciziei de stabilire a răspunderii solidare. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Astfel fiind, procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, privită ca mecanism procedural nou şi ca parte a reformării sistemului procesual civil, are drept scop uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, aşa încât, spre deosebire de recursul în interesul legii, care are menirea de a înlătura o practică neunitară intervenită deja în rândul instanţelor judecătoreşti, ea are semnificaţia unui remediu a priori care urmăreşte să preîntâmpine practica judiciară neunitară.

În vederea atingerii scopului menţionat, legiuitorul a instituit sus-amintitele condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, conturând, prin urmare, cadrul legal al instituţiei analizate.

Procedând la analiza acestor cerinţe de admisibilitate, se constată că primele două condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet din cadrul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea recursului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de tribunal într-un litigiu în materia contenciosului administrativ şi fiscal, iar hotărârea ce urmează a fi pronunţată de curtea de apel este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Totodată, din verificările efectuate, se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune.

În concluzie, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmând ca, în continuare, să se analizeze şi să se stabilească dacă problema juridică în discuţie reprezintă o veritabilă chestiune de drept şi dacă aceasta are caracter de noutate.

În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la existenţa unei „chestiuni de drept veritabile”, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a reţinut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 36).

Sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei.

Astfel, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65), s-a mai reţinut că „problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…) reclamă (…) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (…) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei, deci nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (…)”.

Tot în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că, pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare” (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42).

Din considerentele prezentate în cadrul paragrafelor anterioare, rezultă că sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Răspunsul la problematica pe care o ridică instanţa de trimitere poate fi diferit, în funcţie de circumstanţele particulare ale speţei. În acelaşi timp, dacă rezolvarea problemei de drept ar fi condiţionată de analiza datelor concrete ale speţei, întrebarea şi-ar pierde caracterul pur teoretic, tinzând la o rezolvare a fondului.

În prezenta cauză, din modalitatea de formulare a întrebării adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar şi din menţiunile inserate de instanţa de trimitere în cuprinsul Încheierii de sesizare din 29 mai 2025 rezultă că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în condiţiile art. 521 din Codul de procedură civilă, atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispoziţiilor art. 430, 431, 432, 433, 434 şi 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2014 şi art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Codul de procedură fiscală, ci doar aplicarea acestora la cazul concret dedus judecăţii, în funcţie de particularităţile speţei rezultate din propria analiză a materialului probator administrat, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în dosarul aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Din modul în care instanţa de trimitere a formulat punctul de vedere asupra problemei de drept, expus în secţiunea a VI-a a prezentei decizii, se constată că judecătorul nu se confruntă cu o veritabilă dificultate în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în circumstanţele litigiului dedus judecăţii.

Cu alte cuvinte, judecătorul fondului este cel care trebuie să identifice îndeplinirea sau neîndeplinirea, în speţă, a condiţiilor necesare, prevăzute de legiuitor, respectiv tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, pentru eventuala reţinere a autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive de atragere a răspunderii administratorului, pronunţată anterior în procedura insolvenţei.

Or, situaţiile întâlnite în practică sunt diferite, presupunând soluţii diferite cu privire la incidenţa sau nu într-un dosar a autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în cadrul altui dosar.

Prin urmare, răspunsul la problematica pe care o ridică curtea de apel este diferit în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei speţe, situaţie în care dezlegarea acesteia îşi pierde caracterul pur teoretic, fiind condiţionată de analiza datelor concrete ale cauzei şi tinzând, de fapt, la o rezolvare a fondului litigiului aflat în ultimul grad de jurisdicţie.

În aceste condiţii, dezlegarea ce se solicită a fi dată de Înalta Curte reprezintă chiar soluţia ce urmează a fi pronunţată în litigiul în care a fost formulată sesizarea. Este adevărat că, de regulă, hotărârea pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept anticipează în mare măsură soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauza în care este formulată sesizarea, ca o confirmare a legăturii de dependenţă între chestiunea de drept şi litigiul de fond, însă, în speţă, reprezintă o veritabilă dezlegare a litigiului respectiv.

Este necontestat faptul că şi chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite, situaţie specifică însă oricărui litigiu dedus judecăţii, şi poate genera divergenţe de jurisprudenţă, care „constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială”, iar „rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului: Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva României, paragraful 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009 în Cauza Ştefan şi Ştef împotriva României, paragrafele 32 şi 33; Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 67).

În acelaşi sens au apreciat şi specialiştii consultaţi, care au opinat în sensul că incidenţa autorităţii de lucru judecat nu poate fi verificată decât în cadrul fiecărui litigiu, fără a se putea concluziona că ar fi îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză prin simpla analiză a dispoziţiilor legale indicate în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A considera justificată intervenţia Înaltei Curţi echivalează cu acceptarea faptului că se poate recurge la acest mecanism de preîntâmpinare a apariţiei divergenţelor de jurisprudenţă ori de câte ori judecătorul va simţi nevoia unei validări cu privire la încadrarea unei anumite situaţii de fapt şi de drept în ipoteza reglementată de dispoziţia lipsită de echivoc a legii.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în prezenta sesizare, aşa cum s-a reţinut şi anterior în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, „nu există o dificultate sporită de interpretare şi aplicare a legii care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile, ci, mai mult, o nevoie neexprimată expres de validare a unei anumite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale. Or, nu acesta este rolul mecanismului hotărârii prealabile, întrucât există riscul ca, în numele dezideratului de asigurare a unei practici judiciare unitare, să fie deturnat scopul acestuia” (Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 74; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 45).

În ceea ce priveşte a patra condiţie de admisibilitate, cea referitoare la noutatea chestiunii de drept, se constată că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii rămâne atributul completului învestit cu soluţionarea sesizării, aşa cum instanţa supremă a decis în mod constant în jurisprudenţa sa (în acest sens, deciziile nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019 etc.).

S-a statuat că cerinţa noutăţii este îndeplinită nu doar atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă, ci şi în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi, în ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei – astfel cum s-a decis, de exemplu, prin Decizia nr. 23 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018 (paragrafele 59 şi 60) – sau ale unei norme mai vechi a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (în acest sens, Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate a chestiunii de drept se pierde pe măsură ce aceasta a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În condiţiile în care este depăşit stadiul unei practici incipiente şi este conturată o practică – unitară sau neunitară – în legătură cu chestiunea de drept, nu se mai poate recurge la mecanismul hotărârii prealabile, deoarece nu mai poate fi atins scopul preîntâmpinării practicii neunitare, problema de drept neputând fi considerată a fi nouă. În analiza cerinţei noutăţii, având în vedere atât scopul hotărârii prealabile de a preveni apariţia unei practici judiciare neunitare, cât şi necesitatea de a evita paralelismul şi suprapunerea cu mecanismul recursului în interesul legii, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile instanţa supremă nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente (spre exemplu, Decizia nr. 33 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 29 iunie 2022 – paragrafele 64 şi 65, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se constată că dispoziţiile legale a căror interpretare a determinat formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul Codului de procedură civilă, act normativ intrat în vigoare cu aproape 13 ani în urmă, respectiv la data de 15 februarie 2013. Chiar dacă, ulterior intrării sale în vigoare, acest act normativ a suferit şi alte completări, modificări şi rectificări, normele a căror interpretare se solicită, art. 430-435, au fost introduse şi au devenit active, în forma actuală, încă din anul 2013, astfel că nu pot fi considerate ca având caracter de noutate.

În mod similar, dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. d) şi e) se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 85/2014 încă de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, iar dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care au preluat integral soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, au intrat în vigoare de la data publicării Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015.

Normele în discuţie nu au fost recent modificate sau completate, astfel încât nu poate fi vorba nici despre necesitatea unor eventuale reevaluări şi interpretări ale acestora, într-un context legislativ diferit.

Cât priveşte aplicarea frecventă a acestor norme juridice sau dificultatea aplicării lor în prezent, verificările efectuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la nivelul celor 15 curţi de apel din ţară pun în evidenţă faptul că există deja cristalizată o jurisprudenţă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 430, 431, 432, 433, 434 şi 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 din Legea nr. 85/2014 şi art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, materializată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă că aspectele problematizate prin actul de sesizare au fost rezolvate, până în acest moment, într-o manieră cvasiunitară.

Din examinarea hotărârilor judecătoreşti transmise de curţile de apel rezultă că instanţele au considerat, într-o majoritate covârşitoare, că, pentru aceeaşi creanţă fiscală, anterioară deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitorului persoană juridică, stabilirea răspunderii administratorului debitorului persoană juridică în cadrul procedurii insolvenţei, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu împiedică, în limita sumei pentru care a fost respinsă cererea de suportare a pasivului în procedura insolvenţei, efectele deciziei administrative privind angajarea răspunderii solidare fiscale a aceluiaşi administrator al debitorului, persoană juridică, decizie administrativă definitivă anterior finalizării procedurii insolvenţei.

S-a argumentat, în esenţă, că cele două tipuri de antrenare a răspunderii, cea guvernată de Codul de procedură fiscală şi cea reglementată de Legea nr. 85/2014, nu se exclud reciproc, de plano. Fiecare poate fi invocată în condiţiile procedurale distincte reglementate de legiuitor, atunci când se ivesc ipotezele la care fiecare caz legal în parte se referă.

Totodată, s-a menţionat că instanţa nu este împiedicată ca, în funcţie de particularităţile cauzei, mai cu seamă atunci când se pune problema antrenării răspunderii atât în temeiul art. 169 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014, cât şi în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, să respecte într-un al doilea litigiu considerentele decizorii ale unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a statuat anterior în privinţa „ascunderii/deturnării/înstrăinării” activului persoanei juridice, în măsura în care şi celelalte condiţii prevăzute de art. 431 din Codul de procedură civilă sunt îndeplinite. Situaţia îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 430 şi următoarele din Codul de procedură civilă va fi analizată de la caz la caz. 68. Şi opiniile exprimate de specialiştii în domeniu, care au înaintat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuţie, sunt orientate, într-o pondere majoritară, către aceeaşi soluţie adoptată în practica judiciară, ceea ce permite concluzia că nu doar la nivel jurisprudenţial, ci şi la nivel teoretic chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul.

În aceste circumstanţe, reţinând că practica judiciară este deja bine conturată, hotărârile judecătoreşti transmise de instanţele naţionale relevând existenţa unei opinii cvasiunanime în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 430, 431, 432, 433, 434 şi 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2014 şi art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se constată că, în cazul prezentei sesizări, condiţia noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită, astfel încât nu se justifică sesizarea instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prin urmare, nu se justifică intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare, câtă vreme chestiunea de drept ce face obiectul întrebării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost tranşată de instanţele învestite cu soluţionarea acestui tip de litigii, iar din practica judiciară decelată în legătură cu această problemă de drept nu au rezultat dificultăţi de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 430, 431, 432, 433, 434 şi 435 din Codul de procedură civilă, art. 169 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2014 şi art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

A aprecia altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenţei prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se afle în situaţia de a se pronunţa asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, a infirma anumite interpretări jurisprudenţiale deja existente, dintre care una evident consolidată prin pronunţarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti.

Or, prin această abordare s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la raţiunea şi condiţiile pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţii prin care legiuitorul a stabilit în mod clar că mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă nu poate fi folosit decât în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept, scop care, în cazul prezentei sesizări, nu mai poate fi atins întrucât, pe de o parte, stadiul practicii incipiente, în curs de formare, a fost depăşit, iar, pe de altă parte, jurisprudenţa ce s-a cristalizat în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării este aproape unitară, aceasta reflectând aceeaşi modalitate de interpretare a normei legale aplicabile, în situaţii similare.

În concluzie, reţinând că mecanismul de unificare a practicii judiciare constând în pronunţarea unei hotărâri prealabile nu poate fi valorificat decât în condiţiile restrictive şi cumulative de admisibilitate reglementate de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă şi că, în cazul prezentei sesizări, două dintre aceste condiţii, respectiv cele referitoare la noutatea şi la dificultatea chestiunii de drept nu sunt îndeplinite,