Decizia nr. 16/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2382/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.382/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 416/119/2025.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, fiind depuse concluzii scrise de către partea reclamantă BC, care a solicitat respingerea cererii de sesizare, ca inadmisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 18 noiembrie 2025, în Dosarul nr. 416/119/2025, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept privind: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 517 alin. (1) lit. d) şi ale alin. (2) din Codul administrativ raportate la considerentele Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, emiterea unei decizii de pensionare anticipată sau de pensionare anticipată parţială, la cererea funcţionarului public, înainte de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de vârstă standard de pensionare şi a stagiului minim de cotizare, determină încetarea de drept a raportului de serviciu sau, dimpotrivă, încetarea de drept intervine exclusiv în ipoteza îndeplinirii condiţiilor standard pentru pensia de limită de vârstă, fără a se extinde la situaţia pensiei anticipate/anticipate parţiale, în contextul prevederilor art. 114 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, denumită în continuare Codul administrativ: – art. 517 alin. (1) lit. d): ” (1) Raportul de serviciu existent încetează de drept: (…) d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, dacă persoana care are competenţa de numire în funcţia publică nu dispune aplicarea prevederilor alin. (2).”; – art. 517 alin. (2): ” (2) În mod excepţional, pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, funcţionarul public poate fi menţinut în funcţia publică deţinută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu. Pe perioada în care este dispusă menţinerea în activitate pot fi aplicate dispoziţiile art. 378.”

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 263/2010: – art. 104 alin. (1): ” (1) În sistemul public de pensii, pensiile se cuvin de la data îndeplinirii condiţiilor prevăzute de prezenta lege, în funcţie de categoria de pensie solicitată.”; – art. 104 alin. (2): ” (2) Pensiile se stabilesc prin decizie a casei teritoriale de pensii, emisă în condiţiile prevăzute de prezenta lege, şi se acordă de la data înregistrării cererii.”; – art. 114 alin. (1): ” (1) În sistemul public de pensii, plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care a intervenit una dintre următoarele cauze: (…) b) pensionarul, beneficiar al unei pensii anticipate sau al unei pensii anticipate parţiale, realizează venituri lunare aflându-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) şi b) sau pct. II.”

Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, denumită în continuare Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024 III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea art. 2 din Dispoziţia nr. 118 din 26 martie 2025 emisă de pârâta UAT Întorsura Buzăului, prin primar, prin care s-a dispus încetarea de drept a raportului de serviciu, în baza art. 517 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 şi a interpretării date dispoziţiilor art. 517 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prin Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024. Prin aceeaşi cerere, reclamantul a mai solicitat reintegrarea sa în muncă în funcţia de execuţie consilier achiziţii publice, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5, şi obligarea pârâtei la acordarea salariului pe perioada cuprinsă între data încetării raportului de serviciu şi data reintegrării, cu plata dobânzii legale calculate asupra sumelor datorate şi actualizate cu rata inflaţiei. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă neefectuat în anul 2025.

Reclamantul a arătat că a formulat cererea de pensionare anticipată în temeiul Legii nr. 263/2010, iar prin Decizia privind acordarea pensiei anticipate parţiale nr. 144.663 din 28 martie 2023 s-a admis cererea de pensionare, stabilindu-se dreptul la pensie de asigurări sociale începând cu data de 16 februarie 2023.

Precizează că la momentul emiterii deciziei de pensionare anticipată parţială în cursul anului 2023 nu împlinise vârsta standard de pensionare şi nu realizase stagiul minim complet de cotizare pentru pensia de limită de vârstă.

Reclamantul a contestat Dispoziţia nr. 118 din 26 martie 2025, susţinând că Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024 vizează doar situaţia persoanei care îndeplineşte condiţiile de vârstă standard necesară pensionării (65 de ani), situaţie în care nu se regăseşte, în cazul său Decizia nr. 144.663 din 28 martie 2023 de pensionare anticipată parţială fiind emisă fără îndeplinirea condiţiei de vârstă.

Prin Sentinţa civilă nr. 562 din 3 iulie 2025, pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, s-a admis cererea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta UAT oraşul Întorsura Buzăului, prin primar, astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta UAT oraşul Întorsura Buzăului, prin primar, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, iar, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În susţinere, recurenta a arătat că prima instanţă a greşit atunci când a apreciat că încetarea de drept a raportului de serviciu, întemeiată pe dispoziţiile art. 517 din Codul administrativ, nu ar viza şi situaţia în care se emite decizia de pensie anticipată şi că Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024 s-ar referi la altă ipoteză, iar nu la cea din speţa de faţă.

În acest sens, în esenţă, recurenta-pârâtă a învederat că prin Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024 instanţa supremă nu distinge între categoriile de pensii, aspect ce rezultă din paragrafele 66, 68-73 ale deciziei, din scopul urmărit de către legiuitor, precum şi din faptul că adoptarea/aplicarea unor decizii diferite prin raportare la categoria pensiei solicitate de către funcţionarul public ar conduce la un tratament inegal şi discreţionar faţă de pensionari, atât timp cât efectele cererii de pensionare pentru limită de vârstă, anticipată sau anticipată parţială, sunt identice.

Cu alte cuvinte, atât timp cât, pe de o parte, veniturile lunare din salarii sau din funcţii elective nu pot fi cumulate cu plata pensiei anticipate/anticipate parţiale, care se suspendă, potrivit art. 114 din Legea nr. 263/2010, şi, pe de altă parte, din cuprinsul Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024 se desprinde concluzia potrivit căreia dobândirea calităţii de pensionar intervine odată cu emiterea deciziei de pensionare, suspendarea plaţii pensiei neconducând la inaplicabilitatea încetării de drept a raportului de funcţie publică, raportat şi la faptul că pensia anticipată se transformă, din oficiu, în pensie pentru limită de vârstă, rezultă clar că cererea pentru acordarea pensiei anticipate nu poate fi tratată în mod diferit, efectele produse fiind identice cu cele determinate de cererea pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă.

În acelaşi sens, a subliniat că sunt reglementate şi dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în acord cu care încetează de drept raportul de muncă al angajatului la data comunicării deciziei de pensie anticipată parţială, atunci când optează pentru deschiderea dreptului la pensie.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii recurate, ca fiind legală şi temeinică. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, Curtea a constatat că în cauză există o legătură strânsă între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, pe de o parte, şi interpretările posibile prefigurate şi soluţionarea cauzei, pe de altă parte.

În acest sens a observat că dispoziţiile art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ sunt susceptibile de două interpretări antagonice, fiecare cu consecinţe diferite asupra raportului de serviciu al funcţionarului public.

Potrivit primei interpretări, extensive, deşi art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ se referă în mod expres la îndeplinirea vârstei standard şi a stagiului minim de cotizare, Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024 ar trebui înţeleasă în sensul că nu distinge între tipurile de pensie, ci examinează în mod global efectele depunerii cererii şi emiterii unei decizii de pensionare asupra raportului de serviciu.

Prin urmare, orice decizie de pensionare, inclusiv decizia de pensie anticipată parţială, emisă la cererea funcţionarului public, ar determina prin ea însăşi, de drept, încetarea raportului de serviciu, chiar dacă plata pensiei este suspendată în baza art. 114 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010.

În această concepţie, simplul fapt al opţiunii funcţionarului pentru deschiderea unui drept de pensie – indiferent de tipul acesteia – ar echivala cu opţiunea definitivă pentru ieşirea din sistemul funcţiei publice, raţiunea fiind concentrarea fondurilor publice fie pe salariu, fie pe pensie, dar nu pe ambele, şi eliminarea oricărei forme de cumul.

Având în vedere scopul legiferării, acela de a se înceta raportul de serviciu atunci când funcţionarul public îndeplineşte condiţiile de pensionare, şi având în vedere, totodată, că acest scop este atins indiferent de categoria de pensie de care beneficiază funcţionarul public, cu atât mai mult cu cât categoriile de pensii prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. b)-e) din Legea nr. 263/2010 sunt reglementate ca situaţii de favoare faţă de beneficiar, comparativ cu cele reglementate de art. 51 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, rezultă că dispoziţiile art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ coroborate cu ale art. 517 alin. (2) din acelaşi cod şi cu considerentele Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024 permit concluzia că emiterea deciziei de pensionare anticipată parţială determină încetarea de drept a raportului de serviciu.

Această interpretare a legii (cea pentru care pledează recurenta-pârâtă – autoritate publică, în speţă) îşi găseşte suport legal în mai multe principii juridice, precum „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă” şi „egalitatea de tratament”, fiind singura în măsură să înlăture starea de discriminare existentă între funcţionarii publici pensionari „pentru limită de vârstă” şi funcţionarii publici pensionari „anticipat parţial”, deşi scopul legii – încetarea de drept a raportului de serviciu – este acelaşi (art. 517 din Codul administrativ), iar raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept exprimat în cuprinsul Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024 este general aplicabil.

Potrivit celei de-a doua interpretări (restrictive), în ceea ce priveşte aplicarea Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024 exclusiv cu privire la pensia pentru limită de vârstă, s-a învederat că art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ este o normă de strictă interpretare, vizând exclusiv ipoteza în care funcţionarul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi ale stagiului minim de cotizare, iar Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024 a dezlegat interpretarea dispoziţiilor art. 517 alin. (2) din Codul administrativ şi efectele cererii de pensionare în condiţiile îndeplinirii cumulative a vârstei standard şi a stagiului minim de cotizare, nu în absenţa acestor condiţii.

Emiterea unei decizii de pensie anticipată sau anticipată parţială, anterioară momentului atingerii vârstei standard, nu poate produce încetarea de drept a raportului de serviciu, în sensul art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ, tocmai pentru că ipoteza normei nu este îndeplinită.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privitoare la existenţa unei veritabile probleme de drept, instanţa a apreciat că aceasta este îndeplinită prin faptul că situaţia din prezenta cauză nu se suprapune peste cea avută în vedere în Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024, respectiv reclamantul nu îndeplinea condiţia vârstei standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare la data emiterii deciziei de pensionare anticipată parţială, ci se afla în ipoteza distinctă a pensiei anticipate parţiale, care presupune îndeplinirea unor condiţii diferite, anterioare vârstei standard. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Instanţa de trimitere a apreciat că art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ ar trebui interpretat restrictiv, pentru a evita producerea unor consecinţe juridice pe care Codul administrativ pare că nu le prevede.

Dar, faţă de împrejurarea că nici această din urmă interpretare a legii nu este una clară, aptă a conduce la soluţionarea litigiului în recurs, curtea de apel a apreciat că se impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu acestei chestiuni de drept. VI. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimatul-reclamant a solicitat respingerea solicitării recurentei-pârâte privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024 este clară şi se referă la funcţionarii publici care au o decizie de pensie pentru limită de vârstă, îndeplinind cumulativ două condiţii, respectiv stagiul minim de cotizare şi vârsta standard. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a mai fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării.

Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care instanţa supremă a admis sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 867/86/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, şi a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 517 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia menţinerii la cerere a raportului de funcţie publică după îndeplinirea condiţiilor de pensionare, emiterea deciziei de pensionare determină încetarea de drept a raportului de serviciu, chiar dacă funcţionarul public ceruse suspendarea plăţii pensiei.”

Decizia nr. 141 din 7 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 5 iunie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.883/103/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, şi a stabilit că: „Dispoziţiile art. 517 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la sintagma «posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu», se interpretează în sensul că durata prelungirii este de un an.”

Decizia nr. 196 din 26 mai 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1064 din 19 noiembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.709/62/2023 cu privire la interpretarea sintagmei „vârsta standard”, prevăzută de art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ, respectiv dacă se are în vedere vârsta standard reglementată de art. 53 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 sau definiţia de la art. 3 lit. v) din acelaşi act normativ.

Decizia nr. 306 din 15 septembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 29 octombrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.412/120/2024, cu privire la interpretarea prevederilor art. 67 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă acestea îşi produc efectele şi în condiţiile în care funcţionarul public care a obţinut anterior o decizie pentru pensionare anticipată parţială – necomunicată la plată – formulează, ulterior emiterii acesteia, dar anterior emiterii deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, întemeiată pe art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cerere privind aplicarea art. 517 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării este reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept; d) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; e) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificându-se îndeplinirea acestor condiţii, se constată că procesul are ca obiect anularea unui act administrativ emis pentru o persoană din categoria personalului plătit din fonduri publice, în scopul încetării de drept a raportului de serviciu al acesteia, solicitându-se, concomitent, reintegrarea în muncă a reclamantului şi acordarea salariului corespunzător.

Aşadar, obiectul dedus judecăţii priveşte plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare pe rolul unui complet din cadrul Curţii de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, care judecă în ultimă instanţă.

Aşadar, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

În consecinţă, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin adoptarea căreia s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

În acest context se cuvine subliniată împrejurarea că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex.

În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza funcţia constituţională a instanţei legal învestite de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

Verificându-se îndeplinirea acestei condiţii, se constată că problema antamată de instanţa de trimitere nu se circumscrie exigenţelor evocate anterior, care să permită declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, având în vedere că aceasta nu vizează interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale, ci modul de aplicare a unor statuări anterioare, cu caracter de principiu, la circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii. Această concluzie rezultă din chiar conţinutul întrebării adresate instanţei supreme.

Astfel, întrebarea pune în discuţie modul de interpretare şi aplicare, în lumina Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024, a dispoziţiilor art. 517 alin. (2) din Codul administrativ.

Or, instanţa supremă nu poate fi învestită în mecanismul hotărârii prealabile cu lămurirea modului de aplicare a unor dezlegări anterioare la circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii.

Această operaţiune intră şi rămâne în atribuţia exclusivă a instanţelor de judecată, care nu pot delega funcţia jurisdicţională de a soluţiona litigiul conform regulilor de drept care le sunt aplicabile [art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă] şi nici pe aceea de a identifica şi aplica statuările cu caracter de principiu care prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei.

De altfel, din simpla lecturare a punctului de vedere al instanţei de trimitere rezultă că întrebarea adresată instanţei supreme nu pune în discuţie dezlegarea unor chestiuni de drept veritabile, deduse din interpretarea unor norme de drept lacunare sau neclare, de natură a justifica activarea mecanismului hotărârii prealabile.

În realitate, după cum se menţionează în chiar cuprinsul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere solicită stabilirea câmpului de aplicare a Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024, prin raportare la o altă categorie de pensii (anticipată parţială), într-o configuraţie normativă în care coexistă Codul administrativ, Codul muncii şi Legea nr. 263/2010.

Ca atare, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, câtă vreme se tinde la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere – aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecăţii – către instanţa supremă, îndrituită legal să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme modul de aplicare a normelor de drept şi a unor statuări anterioare cu caracter obligatoriu, pentru rezolvarea raportului juridic litigios.

Prin urmare, constatând că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,