Decizia nr. 413 din 17 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.529/1/2025, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent- şef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 84/111//2024.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere asupra chestiunii de drept în discuţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 25 iunie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 84/111/CA/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă, în interpretarea art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015, coroborat cu art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, retragerea cererii de pensionare anterior emiterii deciziei de către casa de pensii sectorială are efecte asupra încetării raportului de serviciu al poliţistului, dispusă prin act administrativ anterior formulării cererii de retragere?” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 223/2015) ” Art. 61. – (…) – (2) Cererea de pensionare, depusă conform prevederilor alin. (1), poate fi retrasă la cererea persoanei îndreptăţite, până la emiterea deciziei de pensionare.”

Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 360/2002) ” Art. 69. – (1) Încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competenţa de acordare a gradelor profesionale şi are loc: a) la împlinirea vârstei şi a celorlalte condiţii necesare pensionării în sistemul public de pensii pentru instituţiile din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale;”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

În cauză, prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanţii IPD şi MP, foşti agenţi de poliţie, au solicitat anularea refuzului pârâtului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului B de a dispune revocarea dispoziţiilor nr. 16.139 din 29.12.2023 şi nr. 16.140 din 29.12.2023 de încetare a raportului de serviciu la împlinirea vârstei şi vechimii în serviciu. În esenţă, reclamanţii au invocat faptul că, la data de 17.01.2024, după emiterea, la cererea lor, a dispoziţiilor de încetare a raportului de serviciu cu drept de pensie şi după încetarea raporturilor de serviciu, însă înainte de emiterea deciziilor de pensionare de către casa sectorială de pensii, au adus la cunoştinţa pârâtului că doresc continuarea activităţii ca lucrători de poliţie. Pârâtul a refuzat să dispună revocarea dispoziţiilor de încetare a raporturilor de serviciu, cu motivarea că acestea au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice începând cu data de 30.12.2023, când raporturile de serviciu ale reclamanţilor au încetat. Prin Sentinţa nr. 13/CA din 14.01.2025, Tribunalul Bihor a admis acţiunea, a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a lua act de retragerea cererilor de pensionare şi a anulat Dispoziţia şefului inspectoratului de poliţie nr. 16.139 din 29.12.2023, respectiv Dispoziţia şefului inspectoratului de poliţie nr. 16.140 din 29.12.2023. Judecătorul fondului a reţinut că reclamanţii au fost angajaţi, în calitate de agenţi de poliţie, la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului B – Biroul poliţiei de proximitate, până la data de 30.12.2023; că, la data de 29.12.2023, aceştia au solicitat, pe bază de raport scris, încetarea raporturilor de serviciu şi trecerea în pensie, sens în care au fost emise dispoziţiile şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean B nr. 16.139 din 29.12.2023 şi nr. 16.140 din 29.12.2023, prin care, în baza art. 69 alin. (1) lit. a) şi a art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 360/2002, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu la împlinirea vârstei şi vechimii în serviciu, cu reducerea vârstei standard de pensionare, începând cu data de 30.12.2023; că la data de 30.12.2023, cu numerele 27.711 şi 27.712, la serviciul resurse umane au fost înregistrate cererile pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, iar dosarele de pensie au fost înaintate casei sectoriale de pensii la data de 8.01.2024, cu Adresa nr. 818.013 – pentru reclamantul IPD, respectiv la data de 23.01.2024, cu Adresa nr. 818.076 – pentru reclamantul MP. S-a mai reţinut că cel mai târziu la data de 17.01.2024 pârâtul a cunoscut intenţia reclamanţilor de retragere a cererilor de pensionare, iar deciziile de pensionare au fost emise la data de 29.02.2024, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul MP, şi la data de 13.02.2024, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul IPD. Instanţa de fond a constatat că refuzul pârâtului de a lua act de retragerea cererilor reclamanţilor este unul nejustificat, din moment ce scopul dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015 este acela de a permite poliţistului să îşi retragă cererea de pensionare, fiind evident faptul că retragerea cererii implică anumite operaţiuni anterioare, cum ar fi cea de formulare a unei cereri de pensionare, respectiv a unei dispoziţii a şefului inspectoratului de poliţie judeţean de încetare a raporturilor de serviciu. De asemenea, s-a avut în vedere că procedura, astfel cum este reglementată prin Ordinul ministrului apărării naţionale, al ministrului afacerilor interne şi al directorului Serviciului Român de Informaţii nr. M.24/30/8.147/2016, cu modificările şi completările ulterioare (Ordinul nr. M.24/30/8.147/2016), impune emiterea unor acte anterior emiterii deciziei de pensionare, aspect care însă nu poate să înlăture prevederile Legii nr. 223/2015, act normativ cu forţă juridică superioară.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului B, invocând, în esenţă, faptul că, în interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015, cu luarea în considerare a prevederilor art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, efectele juridice ale dispoziţiilor de încetare a raporturilor de serviciu nu pot fi afectate de retragerea cererii de pensionare, formulate după încetarea efectivă a raporturilor de serviciu, dar înainte de emiterea deciziei de pensionare de către casa sectorială de pensii, întrucât dispoziţia de încetare a raporturilor de serviciu şi decizia de pensionare sunt acte juridice emise în baza unor dispoziţii distincte, producând efecte de sine stătătoare.

La termenul din data de 25 iunie 2025, Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept identificată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a pus în discuţia părţilor oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015, coroborat cu art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă), motivat de faptul că: de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015, coroborate cu dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, impunându-se a se stabili dacă retragerea cererii de pensionare anterior emiterii deciziei de către casa de pensii sectorială are efecte asupra încetării raportului de serviciu al poliţistului, dispusă prin act administrativ anterior formulării cererii de retragere. De asemenea, s-a avut în vedere că problema de drept enunţată este nouă, deoarece asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre obligatorie, că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv că problema de drept a fost ridicată într-un litigiu în curs de judecată, aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea, care soluţionează în ultimă instanţă litigiile având ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean B a arătat că lasă la aprecierea instanţei oportunitatea sesizării.

Intimaţii-reclamanţi au susţinut că este corect modul de interpretare al judecătorului fondului cu privire la normele de drept material incidente cauzei, considerând că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea pusă în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere a avut în vedere faptul că, în ceea ce priveşte problema de drept în discuţie, la Curtea de Apel Oradea nu a fost identificată practică judiciară, iar în aplicaţia Rejust a fost identificată practică judiciară divergentă. Astfel, a fost identificată o hotărâre definitivă prin care acţiunea a fost admisă (Decizia nr. 2.457 din 13.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal), reţinându-se, în esenţă, că sunt incidente prevederile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015 în situaţia în care intimatul-reclamant şi-a retras cererea de pensionare până la data emiterii deciziei de pensionare, astfel că recurentul-pârât avea obligaţia de a revoca dispoziţia de încetare a raporturilor de serviciu. Instanţa de trimitere a constatat că au fost pronunţate şi două hotărâri judecătoreşti în antiteză cu cea anterior menţionată, prin care s-a reţinut că retragerea de către reclamant a cererii de acordare a pensiei militare de stat, potrivit art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015, nu atrage lipsirea de efecte juridice a ordinului de trecere în rezervă ori a dispoziţiei de încetare a raportului de serviciu, având în vedere că aceste acte sunt anterioare retragerii cererii de acordare a pensiei (Decizia nr. 1.504 din 17.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Decizia nr. 789 din 9.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova). Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept a fost în sensul că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015, coroborat cu art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, este în sensul că retragerea cererii de pensionare anterior emiterii deciziei de către casa de pensii sectorială nu are efecte asupra încetării raportului de serviciu al poliţistului, dispusă prin act administrativ ce a produs efecte anterior formulării cererii de retragere, deoarece dispoziţia a produs efecte juridice, raportul de serviciu al poliţistului încetând, astfel că reluarea activităţii ar presupune reintegrarea în funcţie/rechemarea în activitate/reangajarea, însă dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015 nu reglementează incidenţa unei asemenea situaţii juridice, ca efect al retragerii cererii de pensionare. În plus, reintegrarea în funcţie are ca situaţie premisă, conform art. 527 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare (Codul administrativ), constatarea nulităţii actului administrativ prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu, însă, în speţă, dispoziţia de încetare a raportului de serviciu nu este afectată de vreun viciu de legalitate. Astfel, completul de trimitere a apreciat că retragerea cererii de pensionare are efecte doar asupra dreptului la pensie, întrucât ceea ce se retrage este cererea de pensionare, şi nu cererea de încetare a raportului de serviciu, aceasta din urmă putând fi retrasă înainte de încetarea raportului de serviciu. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Curtea de Apel Bucureşti a transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curţile de apel Iaşi şi Bucureşti au comunicat punctele de vedere teoretice ale judecătorilor asupra aceleiaşi chestiuni, din care au rezultat două opinii.

Astfel, într-o opinie, acţiunea a fost admisă şi s-a dispus anularea dispoziţiei de încetare a raporturilor de serviciu.

S-a argumentat că retragerea cererii de pensionare anterior emiterii deciziei de către casa de pensii sectorială are efecte asupra încetării raportului de serviciu al poliţistului, în sensul revocării actului administrativ prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu şi repunerii în situaţia anterioară emiterii actului. De asemenea, s-a argumentat în sensul că legiuitorul a conferit persoanei interesate posibilitatea retragerii cererii de pensionare până la emiterea deciziei de pensionare tocmai pentru a-i permite acesteia reintegrarea în funcţia anterior deţinută, în cazul în care, între momentul încetării raporturilor de serviciu, la cerere, la împlinirea vârstei şi vechimii în serviciu, şi momentul emiterii deciziei de pensionare, intervin factori intrinseci sau extrinseci de natură să modifice manifestarea iniţială de voinţă. Astfel, s-a considerat că normele în vigoare permit retragerea cererii de pensionare până la emiterea deciziei de pensionare [art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015], actul retragerii reprezentând un act unilateral de voinţă al persoanei îndreptăţite.

În susţinerea acestei opinii au fost identificate hotărâri emise de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Bucureşti şi au fost exprimate puncte de vedere de către Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov şi Tribunalul Teleorman.

În opinia contrară, cererile reclamanţilor de anulare a dispoziţiei de încetare a raporturilor de serviciu au fost respinse.

În argumentarea acestei opinii s-a avut în vedere faptul că art. 61 din Legea nr. 223/2015 se interpretează în sensul că retragerea cererii de pensionare anterior emiterii deciziei de pensionare nu influenţează valabilitatea deciziei de încetare a raporturilor de serviciu, fiind un act administrativ emis anterior acestei cereri, ce a produs efecte juridice, raportul de serviciu al persoanei încetând. S-a apreciat că o asemenea soluţie se impune şi pentru motivul că, în privinţa dispoziţiei de încetare a raportului de serviciu, emisă la cererea poliţistului, potrivit art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, nu pot fi reţinute vicii de legalitate.

În acest sens au fost evidenţiate hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi de Curtea de Apel Craiova şi au fost exprimate puncte de vedere de către Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Vaslui, respectiv Tribunalul Călăraşi.

Prin Adresa nr. 2.783/III-5/2025 din 28 august 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul interpretării nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale a României. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere competenţa de soluţionare a cauzelor cu obiect similar, care aparţine tribunalelor în primă instanţă şi curţilor de apel în calea de atac, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti ale Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevante din perspectiva problemei de drept în discuţie.

De asemenea, cu privire la soluţiile pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare, nu au fost identificate decizii cu incidenţă în prezenta sesizare. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, impunându-se emiterea unei decizii interpretative prin care să fie tranşată chestiunea de drept sesizată. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanţa supremă reţine că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. A. Asupra admisibilităţii sesizării

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudenţială, următoarele condiţii de admisibilitate necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, cerinţele legale mai sus enunţate sunt îndeplinite cumulativ.

Astfel, primele trei condiţii de admisibilitate, referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să judece cauza în ultimă instanţă, sunt îndeplinite, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea recursului formulat de Inspectoratul de Poliţie Judeţean B împotriva Sentinţei civile nr. 13/CA din 14.01.2025, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, este îndeplinită şi a şasea condiţie, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept enunţate şi nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, în practica instanţei supreme s-a reţinut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 36).

Sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei.

Astfel, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65) s-a mai reţinut că „problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…), reclamă (…) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (…) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei şi nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei”.

Tot în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că, pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42).

Din considerentele prezentate în cadrul paragrafelor anterioare rezultă că sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii, iar, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care trebuie arătate în sesizare, cerinţă care rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este ţinut să stabilească, în primul rând, dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, de a cărei lămurire depinde indubitabil soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, deoarece problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite şi poate genera divergenţe în jurisprudenţă, existând o dificultate sporită de interpretare şi aplicare a legii care să justifice angrenarea mecanismului hotărârii prealabile. Dovadă în acest sens sunt punctele de vedere diferite, prezentate la paragrafele 17-23 din prezenta decizie.

În ceea ce priveşte condiţia „noutăţii” chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că aceasta este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial (Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021), precum şi în ipoteza în care fie s-ar impune anumite clarificări în privinţa unei norme legale mai vechi, dar într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior (ipoteza aşazisei reevaluări a interpretării normei), fie este vizată o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, anterior menţionată).

Referitor la această condiţie este important de remarcat faptul că art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015 este în vigoare de la 1 ianuarie 2016 şi nu a suferit nicio modificare, în timp ce art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002 a suferit o singură modificare prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2011 pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, fără impact asupra chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

Pe de altă parte, este de observat că instanţele naţionale au fost sesizate cu litigii care se circumscriu chestiunii de drept sesizate într-o perioadă de timp mult ulterioară adoptării normelor a căror interpretare se solicită, astfel că actualitatea acestor litigii subsumează condiţia „noutăţii” chestiunii de drept supuse dezlegării.

În acelaşi timp, existenţa unei singure hotărâri judecătoreşti definitive în recurs care a statuat asupra problemei de drept sesizate în sensul uneia din opiniile teoretice exprimate la nivel naţional (Decizia nr. 2.457 din 13.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care a menţinut în parte Sentinţa civilă nr. 5.921 din 23.09.2019, prin care s-a admis cererea de anulare a dispoziţiei de încetare a raporturilor de serviciu cu drept de pensie), concomitent cu alte două hotărâri judecătoreşti definitive, în sensul opiniei contrare (Decizia nr. 1.504 din 17.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti; Decizia nr. 789 din 9.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova), nu este de natură să atragă necesitatea dezlegării chestiunii de drept pe calea mecanismului reactiv al recursului în interesul legii, jurisprudenţa neunitară fiind într-un stadiu incipient şi inconsistent, ceea ce justifică intervenţia proactivă a instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, fiind îndeplinite condiţiile cumulative de sesizare, se impune analiza pe fond a chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită. B. Asupra fondului sesizării

Prioritar, instanţa supremă consideră necesar ca, pornind de la conţinutul întrebării prealabile, să reliefeze dispoziţiile legale care circumscriu procedura obţinerii pensiei de serviciu de către categoria profesională vizată de prezenta sesizare, pentru a determina dacă decizia de încetare a raportului de serviciu, la cererea poliţistului, în vederea pensionării, produce sau nu efecte juridice de sine stătătoare, independente de manifestarea de voinţă ulterioară a persoanei îndreptăţite în sensul retragerii cererii de pensionare până la emiterea deciziei de către casa sectorială de pensii.

Astfel, potrivit art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, „încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului (…) are loc: a) la împlinirea vârstei şi a celorlalte condiţii necesare pensionării în sistemul public de pensii pentru instituţiile din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale;”.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 223/2015, „pensia de serviciu poate fi: a) pentru limită de vârstă; b) anticipată; c) anticipată parţială”, cu precizarea că, deşi instanţa de trimitere nu a furnizat această informaţie, în litigiul care a generat sesizarea se are în vedere acordarea pensiei de serviciu anticipate ori anticipate parţiale (în cazul atingerii limitei de vârstă nu se mai pune problema continuării raporturilor de serviciu).

De asemenea, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, „poliţiştii (…) care, la data (…) încetării raporturilor de serviciu, îndeplinesc condiţiile de vechime prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. b), au dreptul la pensie de serviciu pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei prevăzute la art. 16 alin. (2)”, iar, conform art. 4 lit. s) din Metodologia de întocmire a dosarului de pensionare (Metodologia), aprobată prin Ordinul nr. M.24/30/8.147/2016, „pentru acordarea pensiei de serviciu, cererea de pensionare (…) se depune însoţită de următoarele acte doveditoare: (…) s) adeverinţă din care să rezulte data încetării plăţii soldei/salariului lunar(e)”.

În acelaşi timp, art. 63 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 statuează că „drepturile de pensie se stabilesc şi se plătesc astfel: a) de la data încetării plăţii soldelor/salariilor lunare ale (…) poliţiştilor (…), dacă cererea, împreună cu actele necesare, a fost depusă la casa de pensii sectorială în cel mult 90 de zile de la data ivirii acestor situaţii”.

Interpretând coroborat aceste dispoziţii legale rezultă că, în cazul poliţiştilor, deschiderea dreptului la pensie are loc la data încetării plăţii salariului, plata salariului fiind sistată, în afara oricărei ambivalenţe, la data încetării raportului de serviciu. Astfel, condiţia sine qua non pentru deschiderea potenţială a dreptului la pensie de serviciu este reprezentată de încetarea anterioară, la cererea poliţistului, a raporturilor de serviciu.

Ulterior dispoziţiei de încetare a raportului de serviciu este necesară formularea unei cereri de pensionare, în acest sens art. 9 din Metodologie statuând că cererea de pensionare, însoţită de actele doveditoare (inclusiv adeverinţa care atestă data încetării plăţii salariului intervenită la data încetării raportului de serviciu), se depune de către solicitant, cu respectarea competenţelor stabilite la art. 61 alin. (3) din Legea nr. 223/2015.

Cererea de pensionare astfel depusă, însoţită de actele doveditoare, se transmite, conform art. 61 alin. (4) din Legea nr. 223/2015, de către fostul angajator, în termen de 30 de zile de la data depunerii, la casa de pensii sectorială, răspunderea pentru respectarea termenelor de depunere şi exactitatea datelor înscrise în dosarul de pensionare aparţinând fostului angajator, conform art. 62 alin. (1) din aceeaşi lege.

Subsecvent acestor demersuri, admiterea sau respingerea cererii de pensionare se face prin decizie emisă de casa de pensii sectorială, în termen de 45 de zile de la data înregistrării cererii la casa de pensii sectorială competentă.

Din analiza acestei succesiuni de etape specifice procedurii stabilirii îndreptăţirii poliţiştilor la pensia de serviciu anticipată sau anticipată parţială se poate lesne concluziona că aceasta circumscrie, în fapt, două proceduri distincte şi autonome, ambele declanşate la cererea poliţistului, una finalizându-se odată cu emiterea şi comunicarea actului administrativ de încetare a raporturilor de serviciu dintre poliţist şi angajatorul său, iar cealaltă, cu admiterea sau respingerea cererii de pensionare, prin decizie emisă de casa de pensii sectorială.

Deosebit de efectul specific al încetării raportului de serviciu şi eliberării din funcţie a poliţistului, decizia emisă în acest sens are potenţialul producerii şi al altor efecte juridice, cum ar fi, de exemplu, declanşarea procedurilor de ocupare a postului devenit vacant în exercitarea de către fostul angajator a atribuţiilor circumscrise managementului resurselor umane conferite de Legea nr. 360/2002.

Faţă de aceste statuări, revenind la chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită în prezenta sesizare, instanţa supremă, având în vedere prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice”, şi ale art. 7 alin. (5) din aceeaşi lege, care prevăd că „în cazul (…) acţiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice (…)”, reţine că prevederile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015, potrivit cărora „cererea de pensionare, depusă conform prevederilor alin. (1), poate fi retrasă la cererea persoanei îndreptăţite, până la emiterea deciziei de pensionare”, reglementează doar posibilitatea retragerii cererii de pensionare, manifestare de voinţă care are drept urmare neemiterea deciziei de pensionare, fără ca efectele să poată fi extinse şi asupra cererii anterioare de încetare a raportului de serviciu, chiar dacă şi această din urmă cerere a fost făcută în scopul obţinerii pensiei de serviciu.

Cu alte cuvinte, retragerea de către persoana îndreptăţită a cererii de acordare a pensiei de serviciu nu atrage pe cale subsecventă obligaţia fostului angajator de a revoca decizia de încetare a raporturilor de serviciu, având în vedere că această din urmă decizie oferă doar premisa deschiderii dreptului la pensie şi este anterioară atât depunerii, cât şi retragerii cererii de acordare a pensiei de serviciu, cu precizarea că manifestarea de voinţă voluntară a angajatorului ori constatarea ulterioară de către casa de pensii sectorială, la emiterea deciziei, a neîndeplinirii condiţiilor legale de pensionare nu face obiectul sesizării.

O eventuală vătămare cauzată persoanei îndreptăţite la acordarea pensiei, datorată exclusiv conduitei acesteia, prin retragerea cererii de acordare a pensiei până la emiterea deciziei de pensionare, poate fi pe deplin acoperită prin reiterarea cererii de acordare a pensiei de serviciu, având în vedere că dreptul la pensie are un caracter imprescriptibil, potrivit art. 2 lit. h) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii (articol preluat din Legea nr. 263/2010, abrogată prin Legea nr. 360/2023).

Fără a nega evidenta necorelare a dispoziţiilor legale a căror interpretare coroborată se solicită prin prezenta sesizare, o opinie contrară celei exprimate la paragrafele anterioare (58 şi 59) ar fi de natură să încalce şi principiul securităţii raporturilor juridice născute în urma deciziei de încetare a raporturilor de serviciu, iar eventuala obligaţie de a o revoca, drept consecinţă a retragerii cererii subsecvente de pensionare, ar conferi un statut incert persoanei vizate (fost poliţist), în perioada cuprinsă între data comunicării deciziei de încetare a raportului de serviciu şi momentul retragerii cererii de pensionare, perioadă care poate avea o durată şi de 75 de zile (30 de zile până la transmiterea documentaţiei de către angajator către casa de pensii sectorială la care se adaugă 45 de zile până la emiterea deciziei de admitere/respingere a cererii de pensionare) în care persoanei vizate nu i se aplică, fiind eliberată din funcţie, restricţiile şi incompatibilităţile funcţiei de poliţist.

Astfel, odată declanşată procedura de obţinere a pensiei de serviciu, poliţiştii îşi păstrează statutul circumscris Legii nr. 360/2023 dacă îşi retrag cererea de încetare a raportului de serviciu până la momentul în care decizia de eliberare din funcţie intră în circuitul civil şi produce efecte juridice.

În concluzie, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă statuează că, în interpretarea art. 61 alin. (2) din Legea nr. 223/2015, coroborat cu art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, retragerea cererii de pensionare anterior emiterii deciziei de către casa de pensii sectorială nu are efecte asupra încetării raportului de serviciu al poliţistului, dispusă prin act administrativ anterior formulării cererii de retragere.