Decizia nr. 380 din 27 octombrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.135/2/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă sporul de până la 50% din salariul de bază (de funcţie) prevăzut de anexele nr. 10 şi 10A la Ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. S/629 din 30 septembrie 2008 are caracter permanent, acordându-se pentru locuri de muncă şi condiţii stabilite pe bază de buletine de determinare prin expertizare a locurilor de muncă, sau are caracter temporar, în sensul că se acordă numai în condiţiile desfăşurării unei activităţi precise, în condiţii speciale.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 14 martie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 2.135/2/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 3 octombrie 2025 cu nr. 2.009/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 27 octombrie 2025. II. Normele legale incidente

Ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. S/629 din 30 septembrie 2008 (Ordinul M.A.I. nr. S/629/2008), nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I. Anexele nr. 10 şi 10A Actul normativ reprezintă document clasificat la nivel de „secret de serviciu”. III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti cu nr. 2.135/2/2023, reclamanţii persoane fizice au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, anularea unor dispoziţii privind sporurile pentru munca desfăşurată în condiţii deosebit de periculoase, periculoase sau vătămătoare, refacerea situaţiilor nominale cu poliţiştii care beneficiază de sporul pentru condiţii deosebit de periculoase, inclusiv reclamanţii, întocmite după intrarea în vigoare a uneia dintre dispoziţiile atacate, prin cuantificarea sporului în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din această dispoziţie, urmând ca noile situaţii nominale să fie întocmite în conformitate cu prevederile Ordinului M.A.I. nr. S/629/2008, proporţional cu timpul efectiv lucrat în condiţii de muncă deosebit de periculoase, ca o modalitate de cuantificare a sporului în perioadele de activitate a personalului, stabilite în baza prezenţei la locul de muncă, şi obligarea pârâţilor la repararea pagubelor produse, anume plata diferenţei dintre sumele rezultate conform noilor situaţii nominale şi sumele deja achitate pentru acest spor, cu actualizarea acestora cu rata inflaţiei, la care să se adauge şi dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii.

În motivare, reclamanţii au arătat, în esenţă, că, prin emiterea şi aplicarea prevederilor actului administrativ a cărui anulare se cere, li s-au redus substanţial veniturile salariale începând cu luna februarie 2023, prin reducerea cuantumului sporurilor pentru condiţii de muncă deosebit de periculoase, periculoase şi vătămătoare. Astfel, anterior intrării în vigoare a dispoziţiei atacate, aceste sporuri erau calculate în raport cu perioada de activitate la locul de muncă, respectiv timpul efectiv în care reclamanţii au lucrat în aceste condiţii, stabilit în baza prezenţei la locul de muncă.

Prin dispoziţia contestată s-a modificat modul de calcul al acestor sporuri, în sensul că acestea se acordă în considerarea fiecărei sarcini de serviciu şi a fiecărui lucrător în parte şi nu în considerarea unor aspecte ce ţin de caracteristica generală a unor categorii de activităţi sau spaţii de lucru. Dispoziţia nr. S/x din 8 februarie 2023 modifică şi completează un ordin de ministru, încălcându-se normele de tehnică legislativă, şi creează o stare de discriminare între poliţiştii care beneficiază de sporurile pentru condiţii de muncă deosebit de periculoase, periculoase şi vătămătoare şi cei care beneficiază de sporul pentru condiţii grele de muncă.

Pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că Dispoziţia nr. S/x din 8 februarie 2023 a fost emisă pentru punerea în aplicare, organizarea executării şi executarea în concret a legii de nivel superior reprezentate de Ordinul M.A.I. nr. S/629/2008. În concret, dispoziţia criticată vine să întărească prevederile cuprinse în anexa nr. 10 la Ordinul M.A.I. nr. S/629/2008, fără a adăuga cerinţe/condiţii suplimentare în baza cărora ar fi acordat dreptul. În acest context, registrul şi situaţiile nominale întocmite conform anexei la Dispoziţia nr. S/x din 8 februarie 2023 nu pot fi catalogate drept excedând cadrului legal superior, întrucât însuşi ordinul instituie obligativitatea acordării drepturilor băneşti în baza dovedirii, prin documente primare de evidenţă, a timpului efectiv lucrat în condiţiile care reclamă acordarea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase, periculoase sau vătămătoare.

Pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, susţinând că actele administrative contestate nu reprezintă acte prin care se aduc modificări Ordinului M.A.I. nr. S/629/2008, în sensul modalităţii de acordare a sporului în discuţie, ci reprezintă acte interne procedurale prin care este stabilit un mod unitar de lucru pentru toate structurile Poliţiei Române şi, implicit, pentru Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti. Reclamanţii susţin în mod nejustificat că prin aceste dispoziţii s-au instituit condiţii noi în sensul introducerii unui nomenclator al activităţilor justificative, respectiv a indicării unor activităţi care să justifice munca efectiv prestată în condiţiile dezbătute, precum şi a unui registru lunar.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.430 din 22 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În cadrul soluţionării acţiunii, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus suspendarea cauzei şi sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se rezolve de principiu chestiunea de drept invocată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea acesteia

Completul de judecată al instanţei de trimitere a reţinut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Astfel, litigiul vizează acordarea unor drepturi de natură salarială unor persoane plătite din fonduri publice. De asemenea, dezlegarea cauzei depinde de lămurirea unei chestiuni de drept asupra căreia părţile au poziţii divergente şi care prezintă un grad suficient de dificultate, de natură a justifica intervenţia instanţei supreme, iar soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea a cărei lămurire se solicită. Totodată, lecturând centralizatoarele privind hotărârile prealabile şi deciziile pronunţate în recursurile în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia contenciosului administrativ şi a litigiilor de muncă, instanţa nu a identificat nicio hotărâre privind chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de trimitere a apreciat că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor cuprinse în anexele nr. 10 şi 10A la Ordinul M.A.I. nr. S/629/2008 rezultă că sporul de până la 50% din salariul de bază (de funcţie) se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în locurile care prezintă factorii de risc menţionaţi în anexele respective. VI. Punctul de vedere al părţilor

Reclamanţii au arătat că sporul de până la 50% din salariul de bază (de funcţie) prevăzut de anexele nr. 10 şi 10A la Ordinul M.A.I. nr. S/629/2008 are caracter permanent şi se acordă în baza prezenţei la locul de muncă, independent de timpul petrecut efectiv în locurile care prezintă factori de risc.

Pârâţii au susţinut că sporul în discuţie se acordă în funcţie de durata muncii efectiv prestate în locurile care prezintă factori de risc. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme, pronunţată în mecanismele de unificare a practicii judiciare, a fost identificată o decizie care ar putea prezenta relevanţă în cauza de faţă, respectiv Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022, prin care s-a statuat că „în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, şi a art. 150 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite poliţiştilor de penitenciare pentru perioada concediului de odihnă trebuie avute în vedere sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă respective” (paragrafele 91-103). IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării este reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă şi de contencios administrativ, ce vizează raporturile de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, de lămurirea căreia depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect anularea dispoziţiilor emise de pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti privind sporurile pentru munca desfăşurată în condiţii deosebit de periculoase, periculoase sau vătămătoare, solicitându-se obligarea pârâţilor la refacerea situaţiilor nominale cu poliţiştii Serviciului omoruri care beneficiază de sporul pentru condiţii deosebit de periculoase, incluzându-i pe reclamanţi, şi la plata diferenţelor rezultate din recunoaşterea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase, conform noilor situaţii nominale întocmite, la care se adaugă actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii cererii.

Astfel, obiectul dedus judecăţii se încadrează în obiectul specific indicat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind vorba despre o cerere de chemare în judecată care priveşte stabilirea şi plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, reclamanţii fiind poliţişti şi făcând astfel parte din familia ocupaţională „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare, în primă instanţă, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa „unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective”, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

În consecinţă, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

În aceste condiţii, se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex.

În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

Pentru a se verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca sesizarea să respecte exigenţele impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Autorul sesizării este ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile şi argumentele de natură să le susţină.

Pentru a exista însă certitudinea că normele a căror interpretare se solicită sunt aplicabile în cauza în care a fost formulată sesizarea este necesar ca în actul de sesizare să fie expuse aspectele factuale relevante reţinute de instanţa de trimitere în baza probatoriului administrat în cauză, deoarece instanţa supremă nu poate fi învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept invocate într-un proces în care situaţia de fapt sau cauza acţiunii cu care instanţa este învestită nu este deplin lămurită prin încheierea de sesizare.

Cu alte cuvinte, întrebarea adresată instanţei supreme nu poate fi disociată de contextul procesual care a generat-o, care trebuie să fie întotdeauna unul cazual şi să cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei, după administrarea probatoriului necesar lămuririi situaţiei de fapt.

De aceea, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparenţelor.

Ca atare, instanţa supremă nu poate fi învestită în mecanismul hotărârii prealabile cu interpretarea de principiu a unor norme de drept dacă circumstanţele cauzei care influenţează incidenţa normelor supuse interpretării nu sunt pe deplin clarificate/lămurite prin actul de sesizare şi nici rezolvate, în prealabil, incidentele procedurale care fac inutilă cercetarea fondului cauzei.

Aplicând aceste considerente în cadrul prezentei sesizări, se constată că, în cuprinsul încheierii întocmite de instanţa de trimitere, nu a fost prezentată situaţia de fapt reţinută de tribunal în baza probatoriului administrat în primă instanţă, ci au fost expuse numai susţinerile divergente ale părţilor, astfel încât nu se poate stabili cu certitudine aplicabilitatea în cauză a normelor a căror interpretare se solicită.

Mai mult decât atât, este relevant faptul că instanţa de trimitere solicită interpretarea unor prevederi legale pe care nu le identifică în mod explicit, făcând referire în mod generic la sporul de până la 50% din salariul de bază (de funcţie) prevăzut de anexele nr. 10 şi 10A la Ordinul M.A.I. nr. S/629/2008, fără a fi menţionată dispoziţia legală sau numărul articolului care ar forma obiectul sesizării instanţei supreme în vederea clarificării chestiunii de drept invocate. În condiţiile în care cele două anexe conţin mai multe prevederi legale, iar instanţa de trimitere nu a menţionat conţinutului normei pretins neclare, nu este posibilă stabilirea cu claritate a obiectului prezentei sesizări.

De asemenea, din examinarea cuprinsului încheierii de sesizare întocmite de către tribunal se constată lipsa oricăror argumente care să susţină concluzia în sensul că problema de drept ridicată în cauză prezintă un grad suficient de dificultate, de natură a justifica declanşarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare. Deşi, formal, instanţa de trimitere indică existenţa unei chestiuni de drept suficient de dificile, în concret, aceasta nu arată niciun motiv pentru care s-ar justifica intervenţia instanţei supreme pentru oferirea unei dezlegări de principiu, în drept, lipsind cu desăvârşire orice analiză cu privire la dificultatea interpretării prevederilor legale incidente.

În plus, cu prilejul exprimării opiniei sale, completul de judecată consideră fără echivoc faptul că, interpretând sistematic dispoziţiile cuprinse în anexele nr. 10 şi 10A la Ordinul M.A.I. nr. S/629 din 30 septembrie 2008, rezultă că sporul de până la 50% din salariul de bază (de funcţie) se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în locurile care prezintă factorii de risc menţionaţi în anexele respective. Aşadar, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei nu a expus niciun dubiu cu privire la modul de interpretare a prevederilor legale indicate, neîntâmpinând nicio dificultate în determinarea înţelesului normei legale în discuţie.

Instanţa de trimitere nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept sesizată este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la alte posibile interpretări ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmăreşte mai degrabă ca instanţa supremă să verifice circumstanţele factuale şi să aplice legea în scopul soluţionării cauzei, cu toate că acest atribut intră şi este necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, şi Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Totodată, absenţa indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor relevă o solicitare de soluţionare, în concret, a raportului dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului său de vedere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept, a cărei dezlegare o solicită instanţei supreme, este una reală, având vocaţie de a convinge, şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării.

De asemenea, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde nicio argumentare cu privire la pertinenţa problemei de drept în litigiul dedus judecăţii, instanţa de trimitere limitându-se la a afirma că dezlegarea prezentei cauze depinde de lămurirea unei chestiuni de drept asupra căreia părţile au poziţii divergente, fără a efectua vreo analiză şi fără a expune vreun considerent în sensul identificării legăturii cu cauza a respectivei chestiuni de drept la care se referă întrebarea adresată.

Or, în practica obligatorie a instanţei supreme s-a statuat că, prealabil sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa de trimitere trebuie să stabilească şi să evidenţieze existenţa unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece în acest mod se reflectă utilitatea şi interesul în promovarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare. De aceea, hotărârea prealabilă trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată de către instanţa de trimitere, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării litigiului, ceea ce presupune ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fie direct incidentă pentru soluţionarea cauzei (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 42 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036 din 16 octombrie 2024).

Din parcurgerea considerentelor expuse în încheierea de sesizare se observă lipsa oricăror argumente care să explice în ce fel ar depinde soluţia ce se va pronunţa în cauză de interpretarea dispoziţiilor legale menţionate generic în cuprinsul întrebării adresate, ceea ce determină, în lipsa unei minime argumentări şi, mai ales, în lipsa reţinerii unei situaţii de fapt pe baza probatoriului administrat, imposibilitatea de a se stabili utilitatea declanşării acestui mecanism procedural, nefiind reliefată legătura strânsă care trebuie să existe între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Toate aceste neregularităţi ale actului de sesizare conduc în mod implicit la concluzia că instanţa de trimitere nu a demonstrat existenţa unei chestiuni de drept veritabile apte a primi o dezlegare de principiu în mecanismul hotărârii prealabile.

Având în vedere că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării, nefiind respectate nici exigenţele instituite de prevederile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.