Decizia nr. 306 din 15 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 706/1/2025, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.412/120/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la aceste probleme de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 3 martie 2025, în Dosarul nr. 3.412/120/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” Dacă dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010) îşi produc efectele şi în condiţiile în care funcţionarul public care a obţinut anterior o decizie pentru pensionare anticipată parţială – necomunicată la plată – formulează, ulterior emiterii acesteia, dar anterior emiterii deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, întemeiată pe art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cerere privind aplicarea art. 517 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare (Codul administrativ). Dacă termenul de 2 luni, prevăzut de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ pentru formularea cererii de menţinere în funcţia publică deţinută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu, este un termen fix sau un termen-limită, în sensul că poate fi formulată o asemenea cerere şi anterior perioadei de 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau este necesar ca respectiva cerere să fie formulată exact cu 2 luni înainte de această dată?”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27 martie 2025 cu nr. 706/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la data de 15 septembrie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 263/2010 ” Art. 67. – (1) La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia anticipată parţială se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin eliminarea diminuării prevăzute la art. 65 alin. (4) şi prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de suspendare a plăţii pensiei anticipate parţiale. (2) Transformarea pensiei anticipate parţiale în pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile prevăzute la alin. (1), se face din oficiu.”

Codul administrativ ” Art. 517. – Încetarea de drept a raportului de serviciu (…) (2) În mod excepţional, pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, funcţionarul public poate fi menţinut în funcţia publică deţinută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu. Pe perioada în care este dispusă menţinerea în activitate pot fi aplicate dispoziţiile art. 378. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 3.412/120/2024, reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul primarul comunei A, în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004): anularea Dispoziţiei din 7 august 2024 prin care s-a dispus încetarea de drept a raportului de serviciu, începând cu data de 14 august 2024, act administrativ comunicat în data de 8 august 2024; repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa reluării raportului de serviciu în condiţiile preexistente emiterii dispoziţiei contestate; obligarea pârâtului la repararea pagubei cauzate prin acordarea de despăgubiri reprezentând salariile neîncasate începând cu data încetării raportului de serviciu şi până la data achitării lor efective, cu majorările şi indexările survenite în aceeaşi perioadă; obligarea la plata de daune morale în cuantum de 50.000 lei ca echivalent al traumei psihice cauzate prin dispoziţia emisă; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că actul administrativ individual contestat vizează încetarea raportului său de serviciu, în calitate de funcţionar public – inspector clasa I, gradul profesional superior, gradaţia 5, în temeiul dispoziţiilor art. 516 lit. a) şi art. 517 alin. (1) din Codul administrativ, ca urmare a pensionării pentru limită de vârstă.

În fapt, a deţinut funcţia publică de execuţie de inspector în cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei A. În baza prevederilor Legii nr. 263/2010 s-a considerat îndreptăţită să obţină o pensie anticipată parţială, sens în care a depus, în data de 29 decembrie 2020, o cerere înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii D. Vârsta standard de pensionare, de 62 de ani, o atingea la data de 1 februarie 2023. Îndeplinind condiţiile pentru pensia anticipată parţială, în data de 8 martie 2021 s-a emis Decizia nr. xxxxxx privind acest tip de pensie; pensia astfel acordată nu a intrat însă în plată, deoarece valorificarea acestui drept era condiţionată, conform legii, de încetarea raportului de serviciu.

În data de 23 februarie 2021, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 112, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 7 aprilie 2021 (Decizia nr. 112 din 23 februarie 2021), prin care, în esenţă, s-a acordat femeilor dreptul de a solicita continuarea exercitării raportului de serviciu, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

În aplicarea drepturilor conferite prin Decizia nr. 112 din 23 februarie 2021, prin cererea înregistrată la Primăria Comunei A la data de 1 august 2022, reclamanta a arătat că a comunicat opţiunea de continuare a activităţii pentru o perioadă de un an, cu posibilitatea prelungirii până la împlinirea vârstei standard de pensionare de 65 de ani. Reclamanta a susţinut că opţiunea a fost însuşită de primarul comunei A, care, prin Adresa nr. xxxx din 16 august 2022, a constatat că îndeplineşte condiţiile pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă în februarie 2023.

Conformându-se indicaţiilor din această adresă, la data de 29 noiembrie 2022, reclamanta a depus la Primăria Comunei A o cerere prin care a solicitat continuarea exercitării activităţii, conform deciziei Curţii Constituţionale, începând cu luna februarie 2023, data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, şi a continuat activitatea din raportul de serviciu existent.

În data de 27 octombrie 2022, fără a fi făcut o solicitare de acordare a dreptului la pensie, Casa de Pensii D a emis decizia privind trecerea la pensie pentru limită de vârstă, comunicată în plată în luna decembrie 2022.

În data de 7 august 2024, prin dispoziţia contestată, primarul comunei A a dispus încetarea raportului de serviciu începând cu data de 14 august 2024, încetare de drept, în baza dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din Codul administrativ.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a arătat că actul administrativ s-a emis în conformitate cu prevederile legale şi cu respectarea drepturilor funcţionarului public.

Pârâtul a arătat că cererea adresată de reclamantă la data de 1 august 2022 a fost întemeiată doar pe prevederile art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, în timp ce cererea din 29 noiembrie 2022 a fost întemeiată pe dispoziţiile Deciziei nr. 112 din 23 februarie 2021.

Emiterea deciziei de pensionare (27 octombrie 2022) s-a produs anterior formulării cererii de continuare a raportului de serviciu (29 noiembrie 2022), iar acest fapt nu a fost adus la cunoştinţa angajatorului.

Cererea de acordare a dreptului la pensie anticipată a fost depusă la data de 29 decembrie 2020 şi recunoscută prin emiterea şi comunicarea către reclamantă a deciziei, iar, conform prevederilor legale incidente, trecerea de la pensie anticipată la pensie pentru limita de vârstă se face din oficiu.

La termenul de judecată din data de 3 martie 2025, instanţa a pus în discuţia părţilor aplicabilitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării, reţinând că există o cauză aflată în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestit să soluţioneze cauza, în condiţiile în care, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către completurile de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă sau în calea de atac.

Litigiul pendinte este început după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, respectiv a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu anulării actelor administrative privind raporturile de muncă şi de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi plăţii drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv obligării la emiterea actelor administrative privind acest personal, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Chestiunea de drept ce necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi ale art. 517 alin. (2) din Codul administrativ.

Astfel, este neclar, din aplicarea coroborată a acestor texte legale, dacă art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 îşi produce efectele şi în condiţiile în care funcţionarul public care a obţinut anterior decizie pentru pensionare anticipată parţială – necomunicată la plată – formulează ulterior emiterii acesteia, dar anterior emiterii deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, întemeiată pe art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cerere privind aplicarea art. 517 alin. (2) din Codul administrativ şi, de asemenea, dacă termenul de 2 luni prevăzut de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ pentru formularea cererii de menţinere în funcţia publică deţinută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu, este un termen fix sau un termen-limită, în sensul că poate fi formulată o asemenea cerere şi anterior perioadei de 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau este necesar ca respectiva cerere să fie formulată exact cu 2 luni înainte de această dată.

Chestiunea de drept ce necesită intervenţia instanţei supreme este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi controversate, deoarece litigiul de faţă vizează chiar opiniile divergente ale părţilor relativ la efectele aplicării celor două texte legale în situaţia din speţă.

Se apreciază, de asemenea, că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi ale art. 517 alin. (2) din Codul administrativ depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, în funcţie de răspunsul la aceste întrebări adresate instanţei supreme, instanţa de trimitere va putea determina dacă Cererea reclamantei din data de 1 august 2022 a reprezentat o solicitare formulată în conformitate cu prevederile art. 517 alin. (2) din Codul administrativ sau dacă numai Cererea formulată la 29 noiembrie 2022 poate fi avută în vedere ca solicitare formulată în conformitate cu aceste dispoziţii legale; totodată, instanţa va putea stabili dacă dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 îşi produc efectele şi în condiţiile în care funcţionarul public care a obţinut anterior o decizie pentru pensionare anticipată parţială – necomunicată la plată – formulează ulterior emiterii acesteia, dar anterior emiterii deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, întemeiată pe art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cerere privind aplicarea art. 517 alin. (2) din Codul administrativ.

În opinia instanţei de trimitere, hotărârea prealabilă ce se prefigurează a fi pronunţată este de natură a produce un efect concret asupra soluţiei ce urmează a fi dată de către instanţa de trimitere, faţă de utilitatea pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o va avea în cadrul soluţionării litigiului, întrucât problema de drept este direct incidentă pentru soluţionarea cauzei, lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi ale art. 517 alin. (2) din Codul administrativ constituind însuşi aspectul litigios al prezentei cauze. În consecinţă, rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate are caracter esenţial în cadrul soluţionării litigiului.

Spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept invocate.

În urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată cu o dezlegare a aceleiaşi chestiuni de drept. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a arătat că acţiunea a fost întemeiată, în principal, pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 112 din 23 februarie 2021, ulterior apărând şi alte acte normative şi a apreciat că inclusiv art. 517 alin. (2) din Codul administrativ creează o anumită confuzie raportat la prevederile Legii nr. 263/2010 aplicabile.

În esenţă, este vorba de o problemă de drept, în sensul că art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 stipulează că o cerere privind deschiderea dreptului la pensie parţială anticipată devine automat cerere pentru deschiderea dreptului la pensie pentru limită de vârstă şi stagiu minim de cotizare. Or, reclamanta a formulat cerere pentru acordarea pensiei parţiale anticipate, însă, după apariţia Deciziei nr. 112 din 23 februarie 2021, a exprimat opţiunea pentru continuarea raportului de serviciu, motiv pentru care nu a mai formulat o astfel de cerere şi pentru acordarea pensiei pentru împlinirea vârstei standard şi a stagiului minim de cotizare. Această transformare din oficiu prevăzută de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 o prejudiciază pe reclamantă, pentru că se încalcă dreptul la opţiune statuat de Decizia nr. 112 din 23 februarie 2021. Cât priveşte Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2025 (Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024), aceasta nu clarifică aspectul sesizat de această instanţă şi în legătură cu care au fost solicitate relaţii de la Casa Naţională de Pensii Publice, respectiv dacă emiterea deciziei după ce s-a solicitat continuarea raportului de serviciu trebuie materializată în urma unei cereri care, de fapt, să revoce solicitarea de continuare a raportului de serviciu.

Pârâtul a apreciat că este vorba despre o problemă de drept, în sensul că funcţionarul public – femeie poate continua raportul de serviciu în funcţia publică cu dreptul de pensie deschis, dar a fost dezlegată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 112 din 23 februarie 2021, în baza căreia a fost formulată cererea de continuare a raportului de muncă. Pentru acest motiv, a lăsat la aprecierea instanţei sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept

În opinia instanţei de trimitere, referitor la prima problemă de drept, este de observat, prioritar, distincţia faţă de situaţia de fapt ce a determinat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soldată cu pronunţarea Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024 (paragrafele 60 şi 61 din considerentele acestei decizii).

Astfel, deosebirea faţă de litigiul în care s-a promovat sesizarea ce a condus la pronunţarea Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024 constă în aceea că, în prezenta cauză, deşi funcţionarul public a exercitat dreptul de opţiune pentru încetarea raportului de serviciu, prin declanşarea procedurii de pensionare – în cauza de faţă reclamanta a solicitat pensionarea anticipată, ce a condus, conform art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, la emiterea deciziei pentru pensionare pentru limită de vârstă, la momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege; totuşi, ulterior manifestării acestei prime opţiuni, dar anterior emiterii deciziei de pensionare pentru limită de vârstă în temeiul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, reclamanta – funcţionar public a înţeles să beneficieze şi de dreptul reglementat de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, formulând solicitarea de a i se menţine raportul de serviciu ulterior emiterii deciziei de pensionare anticipată, reluând această cerere privind aplicarea art. 517 alin. (2) din Codul administrativ şi la două luni după data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard (de această dată, după emiterea deciziei de pensionare pentru limită de vârstă).

Ca urmare, spre deosebire de cauza în care a fost formulată sesizarea ce a condus la pronunţarea Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024, în care, ulterior menţinerii în funcţia publică, funcţionarul public a înţeles să solicite deschiderea dosarului de pensionare, fiind emisă decizia de pensionare, reclamanta – funcţionar public din prezenta cauză a avut două manifestări de voinţă succesive cu consecinţe juridice contrare [prima în sensul încetării raportului de serviciu ca urmare a pensionării şi a doua în sensul menţinerii raportului de serviciu ca urmare a dreptului reglementat de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ], intenţionând pe calea litigiului de faţă să producă efecte manifestarea sa de voinţă ulterioară, privind menţinerea raportului de serviciu.

Totodată, potrivit paragrafelor 66-68 din considerentele aceleiaşi decizii, a fost tranşat aspectul că prin declanşarea procedurii de pensionare (depunerea cererii însoţite de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale) se poate conchide că s-a produs deschiderea dreptului la pensie, iar funcţionarul public a exercitat dreptul de opţiune între menţinerea raportului de funcţie publică şi încetarea acestuia.

În opinia instanţei de trimitere, art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 îşi produce efectele chiar în condiţiile în care funcţionarul public, care a obţinut anterior decizie pentru pensionare anticipată parţială – necomunicată la plată, formulează ulterior emiterii acesteia, dar anterior emiterii deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, întemeiată pe art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cerere privind aplicarea art. 517 alin. (2) din Codul administrativ.

Aceasta întrucât prima sa manifestare de voinţă (depunerea cererii însoţite de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale) a declanşat procedura de pensionare, fiind deschis dreptul la pensie, iar funcţionarul public a exercitat, cu această ocazie, dreptul de opţiune între menţinerea raportului de funcţie publică şi încetarea acestuia, aşadar, optând pentru aplicarea art. 67 din Legea nr. 263/2010, a renunţat implicit la beneficiul reglementat de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ.

Nu este de ignorat împrejurarea că dreptul prevăzut de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ priveşte strict raportul juridic dintre funcţionarul public şi autoritatea sau instituţia publică în cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea, în vreme ce, potrivit art. 103 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cererea de pensionare, împreună cu actele prin care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de această lege, se depune, începând cu data îndeplinirii acestor condiţii, la casa teritorială de pensii competentă, în a cărei rază domiciliază persoana.

Pe de altă parte, potrivit art. 103 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, cererea de pensionare, depusă conform prevederilor alin. (2) sau (3) ale aceluiaşi articol, poate fi retrasă de persoana care a depus-o până la emiterea deciziei de pensionare – fără a se face distincţie între categoriile de pensii vizate de decizie, or, în cauza de faţă, la data de 8 martie 2021 este emisă decizia privind acordarea pensiei anticipate parţiale cu privire la reclamantă. Retragerea cererii presupune o manifestare de voinţă expresă adusă la cunoştinţă casei teritoriale de pensii ce a fost anterior învestită cu cererea de pensionare, neputând fi echivalată cu manifestarea de voinţă în sensul menţinerii raportului de serviciu, formulată în faţa autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia aceasta îşi desfăşoară activitatea, de care casa de pensii nu poate avea cunoştinţă.

Faţă de aceste circumstanţe concrete, opinia instanţei de trimitere este în sensul că, în situaţia în care un funcţionar public are o primă manifestare de voinţă în sensul încetării raportului de serviciu ca urmare a pensionării şi o a doua manifestare de voinţă în sensul menţinerii raportului de serviciu ca urmare a dreptului reglementat de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, emiterea deciziei de pensionare în temeiul art. 67 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 263/2010 determină ineficienţa dreptului reglementat de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ.

În ceea ce priveşte a doua problemă de drept, în opinia instanţei de trimitere, termenul prevăzut de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, de 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare, în care ar trebui formulată cererea pentru menţinerea în funcţia publică deţinută pentru o durată de maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare reprezintă un termen de recomandare, neputând fi privit ca un termen fix.

Ca urmare, ar trebui să fie considerată ca fiind permisă formularea unei astfel de cereri chiar anterior celor două luni care precedă data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare, întrucât rolul reglementării acestui termen nu poate fi privit ca o îngrădire a dreptului funcţionarului public la menţinerea raportului de serviciu peste vârsta standard de pensionare, de a-l supune unei condiţii de temporalitate care să îl facă dificil de exercitat, prin impunerea unui interval fix în care solicitarea respectivă ar putea fi formulată; scopul legii nu poate fi decât acela al asigurării unei previzibilităţi a situaţiei funcţionarului public, pentru instituţia publică în cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţele naţionale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătoreşti şi de opinii teoretice.

Astfel, în ceea ce priveşte prima problemă de drept, s-a opinat că art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 îşi produce efectele, deoarece prima manifestare de voinţă a funcţionarului public a declanşat procedura de pensionare, fiind deschis dreptul la pensie, iar funcţionarul public a exercitat, cu această ocazie, dreptul de opţiune între menţinerea raportului de funcţie publică şi încetarea acestuia, optând pentru aplicarea art. 67 din Legea nr. 263/2010, astfel încât a renunţat implicit la beneficiul reglementat de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ (Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal).

S-a exprimat şi opinia teoretică potrivit căreia nu se poate asimila obţinerea deciziei de pensionare anticipată cu obţinerea deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pentru a opera de drept încetarea raportului de serviciu (o parte a judecătorilor Tribunalului Giurgiu).

În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă de drept, opinia cvasiunanimă exprimată a fost în sensul că perioada de două luni reprezintă un termen de recomandare, scopul final al stabilirii unei limite temporale fiind legat de caracterul previzibil şi coerent al funcţionării autorităţii publice, scop care poate fi îndeplinit şi prin formularea cererii de prelungire a raportului de serviciu anterior/ulterior acestei perioade. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 112 din 23 februarie 2021, Curtea Constituţională a admis „excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, în redactarea anterioară modificării prin art. I pct. 24 din Legea nr. 156/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, ale art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 24 din Legea nr. 156/2018, şi ale art. 517 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ” şi a constatat că „acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma «condiţii de vârstă standard» nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea exercitării raportului de serviciu, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani”. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 91 din 25 noiembrie 2024 s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 517 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia menţinerii la cerere a raportului de funcţie publică după îndeplinirea condiţiilor de pensionare, emiterea deciziei de pensionare determină încetarea de drept a raportului de serviciu, chiar dacă funcţionarul public ceruse suspendarea plăţii pensiei.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, lipsind cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori, constată următoarele:

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar domeniul de reglementare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se aplica însă prin analogie prevederile dreptului comun, respectiv Codul de procedură civilă.

De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut cont, la adoptarea acestui nou act normativ, potrivit principiilor prezentate în preambulul acestuia, de configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Referitor la primele două condiţii legale, se reţine că acestea sunt îndeplinite, întrucât cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă, conform art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 517 alin. (1) şi (2) din Codul administrativ, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea cererii formulate de un funcţionar public în contradictoriu cu intimatul angajator – instituţie publică, obiectul cauzei vizând anularea dispoziţiei de încetare de drept a raportului de serviciu, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa reluării raportului de serviciu în condiţiile preexistente emiterii dispoziţiei contestate şi obligarea pârâtului la repararea pagubei cauzate prin acordarea de despăgubiri constând în drepturile salariale neîncasate şi daune morale. Astfel, deşi obiectul principal al cauzei este reprezentat de reintegrarea în funcţia publică, faţă de petitul subsecvent ce are ca obiect plata drepturilor salariale, se constată întrunirea în mod formal a condiţiei instituite de prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

De asemenea, strict formal, este îndeplinită şi condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi aceea de a nu exista un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune de drept. Astfel, raportat la considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024, nu se poate reţine că obiectul prezentei sesizări ar fi antamat de acestea pentru a se constata existenţa unei dezlegări ce ar face inutil demersul de faţă.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se observă că legiuitorul instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că niciuna din aceste condiţii nu este îndeplinită în sesizarea de faţă.

Cu referire la primul aspect, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, în care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Astfel, trebuie să se releve posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că acest text este neclar, incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Se constată că cerinţa dificultăţii problemei de drept sesizate derivă din condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, analizate prin analogie cu cele ale art. 519 din Codul de procedură civilă, înlăturând ideea caracterului prezumat al dificultăţii problemei de drept, însă privite în lumina scopului edictării actului normativ.

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

În strânsă legătură cu această condiţie de fond, din punct de vedere formal, încheierea de sesizare a instanţei supreme în vederea dezlegării unei chestiuni de drept trebuie să respecte dispoziţiile art. 520 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, de la care norma specială nu derogă. Aşadar, încheierea trebuie să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, fiind necesare o analiză argumentată cu privire la toate condiţiile de admisibilitate, precum şi exprimarea opiniei preliminare a completului de judecată asupra chestiunii de drept invocate (Decizia nr. 111 din 9 decembrie 2024 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 31 ianuarie 2025).

În ceea ce priveşte prima întrebare, instanţa de sezină solicită completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să lămurească chestiunea dacă dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 îşi produc efectele şi în condiţiile în care funcţionarul public care a obţinut anterior o decizie pentru pensionare anticipată parţială – necomunicată la plată – formulează, ulterior emiterii acesteia, dar anterior emiterii deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, întemeiată pe art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cerere privind aplicarea art. 517 alin. (2) din Codul administrativ.

Or, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă chestiune de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii reglementate de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Pentru simplificarea raţionamentului, se impun a fi precizate o serie de aspecte cuprinse în sesizarea de faţă. Astfel, după emiterea la cerere a deciziei de acordare a pensiei anticipate parţiale, necomunicată la plată, titulara acesteia a formulat o cerere de menţinere în funcţia publică pe o perioadă de un an cu posibilitatea prelungirii, în temeiul art. 517 alin. (2) din Codul administrativ. Angajatorul – instituţie publică a răspuns acestei cereri prin recomandarea de a o reformula cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, indicând o anumită dată.

Anterior acestei date a fost emisă din oficiu de către casa teritorială de pensii decizia de pensionare pentru limită de vârstă, raportat la vârsta standard de pensionare în sistemul public pentru femei (62 de ani), cu reducerea de 4 luni a vârstei de pensionare pentru condiţii speciale şi faţă de stagiul de cotizare realizat. În termenul indicat anterior de angajator, dar ulterior emiterii din oficiu a acestei ultime decizii, funcţionarul public a formulat o cerere de continuare a raportului de serviciu conform Deciziei nr. 112 din 23 februarie 2021, începând cu data la care ar fi împlinit vârsta standard de pensionare pentru femei (62 de ani), vârstă care nu era încă împlinită la data acestei cereri.

Mai trebuie menţionat că, potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de pensionare anticipată parţială în favoarea reclamantei, „transformarea pensiei anticipate parţiale în pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile prevăzute la alin. (1), se face din oficiu”.

Nelămurirea instanţei de trimitere priveşte interferenţa dispoziţiilor art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, în condiţiile în care funcţionarul public, care a obţinut anterior decizie pentru pensionare anticipată parţială – necomunicată la plată, a formulat ulterior emiterii acesteia, dar anterior emiterii din oficiu a deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, o cerere privind aplicarea art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, dar şi o cerere de aplicare a Deciziei nr. 112 din 23 februarie 2021, cerere formulată ulterior emiterii din oficiu a deciziei de pensionare pentru limită de vârstă.

Se observă că, prin modalitatea de formulare a întrebării, instanţa de trimitere nu pune în discuţie interpretarea unor norme de drept şi nu se solicită o interpretare propriu-zisă a conţinutului dispoziţiilor legale indicate, ci dezlegarea situaţiei de fapt specifice a reclamantei din cauză, reprezentând o situaţie atipică dedusă din succesiunea de evenimente de mai sus. Astfel, nu reiese necesitatea interpretării de principiu a unui anumit text de lege neclar sau lipsit de previzibilitate, ci se preconizează tocmai dezlegarea pe fond a raportului juridic dedus judecăţii. Cu alte cuvinte, prin sesizare nu se solicită interpretarea unor dispoziţii legale care comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, ci se vizează, în concret, tranşarea aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, în condiţiile în care aceasta nu a indicat probleme de drept reale, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, neclar, incomplet sau, după caz, incert.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept mai constată existenţa unor afirmaţii contradictorii ale părţilor cu privire la temeiul de drept pe care fusese întemeiată prima cerere de continuare a raportului de serviciu [reclamanta susţinând că a fost întemeiată pe considerentele Deciziei nr. 112 din 23 februarie 2021, iar pârâtul că era întemeiată pe prevederile art. 517 alin. (2) din Codul administrativ], aspect de fapt esenţial ce nu a fost dezlegat de instanţa de trimitere şi în raport cu care nu se poate decela nici existenţa realei legături a prezentei sesizări cu soluţionarea cauzei.

Cele două temeiuri juridice implică consecinţe juridice diferite, subliniate chiar de pârât prin punctul său de vedere, astfel că lămurirea acestui aspect era esenţială pentru stabilirea temeiului juridic incident cauzei.

Pe de o parte, în ceea ce priveşte prima cerere de continuare a raportului de serviciu, instanţa de trimitere este o instanţă de contencios administrativ, învestită cu anularea dispoziţiei de încetare de drept a raportului de serviciu, emisă de angajator, în condiţiile în care acesta din urmă fusese învestit de către reclamanta din cauză cu o cerere întemeiată fie pe considerentele Deciziei nr. 112 din 23 februarie 2021, fie pe prevederile art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, cerere care a rămas nesoluţionată, urmând ca instanţa să procedeze, în condiţiile Legii nr. 554/2004, la evaluarea situaţiei de fapt şi la aplicarea legii.

Pe de altă parte, cea de-a doua cerere de continuare a raportului de serviciu a fost motivată de reclamantă în mod constant pe efectele Deciziei nr. 112 din 23 februarie 2021 referitoare la vârsta standard de pensionare pentru femei. Or, această chestiune nu ar avea relevanţă din perspectiva art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, în condiţiile în care prin vârsta standard de pensionare trebuie să se înţeleagă ceea ce rezultă din situaţia de fapt cuprinsă în sesizare, în condiţiile existenţei unei cereri de aplicare a Deciziei nr. 112 din 23 februarie 2021.

Apoi, dilema legată de existenţa a două manifestări de voinţă cu sens contrar (cea de pensionare anticipată parţială, respectiv cea de continuare a raportului de serviciu peste vârsta standard de pensionare) reprezintă un aspect de fapt ce poate fi rezolvat exclusiv de instanţa învestită cu judecarea cauzei ce a condus la prezenta sesizare.

Din această perspectivă, se constată că, în speţă, angajatorul nu a admis sau respins cererea de continuare a raportului de serviciu în temeiul art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, ci a solicitat reformularea acesteia la un moment ulterior. Ca urmare, efectele deciziei de pensionare anticipată parţială asupra unei cereri de continuare a raportului de serviciu întemeiate pe art. 517 alin. (2) din Codul administrativ nu au fost evaluate în speţă, nefiind astfel demonstrată legătura cu cauza a necesităţii interpretării acestor texte de lege.

Deşi nevoia de sesizare a completului de judecată a fost justificată de modalitatea de aplicare a considerentelor Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024, din perspectiva existenţei unei cereri de emitere a deciziei de pensionare anticipată parţială, respectiv de întrebarea dacă această cerere poate produce efectele juridice similare unei cereri de pensionare pentru limită de vârstă din perspectiva inaplicabilităţii prevederilor art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, se constată că tot instanţa de trimitere a reţinut că situaţia de fapt ce a condus la pronunţarea Deciziei nr. 91 din 25 noiembrie 2024 este diferită de cea care face obiectul prezentei sesizări.

În decizia amintită a fost analizată o ipoteză diferită, respectiv aceea a funcţionarului public aflat deja în menţinerea raportului de funcţie publică ca efect al procedurii prevăzute de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, care a solicitat şi a obţinut, ulterior acestei menţineri, dar înainte de expirarea termenului de 1 an al prelungirii, decizia de pensionare, ca urmare a cererii sale. Astfel, ulterior acestei menţineri în funcţia publică, funcţionarul public a înţeles să solicite deschiderea dosarului de pensionare, fiind emisă decizia de pensionare, acesta căpătând calitatea de pensionar, iar prin sesizare s-a ridicat întrebarea dacă se produce încetarea de drept a raportului de funcţie publică ca urmare a comunicării către angajator a deciziei de pensionare emise [comunicare prevăzută de art. 106 alin. (5) din Legea nr. 263/2010].

Prin decizia menţionată s-a arătat că depunerea cererii şi obţinerea deciziei de pensionare pentru limită de vârstă produc consecinţa încetării de drept a raportului de funcţie publică ce fusese menţinut după data îndeplinirii condiţiilor de pensionare. Ca urmare, prin declanşarea procedurii de pensionare pentru limită de vârstă (depunerea cererii însoţite de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale), se poate conchide că s-a produs deschiderea dreptului la pensie, iar funcţionarul public a exercitat dreptul de opţiune între menţinerea raportului de funcţie publică şi încetarea acestuia.

În concluzie, prin sesizarea formulată nu se urmăreşte stabilirea înţelesului sau a conţinutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării dispoziţiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie dispusă în cauză, astfel că sesizarea este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, instanţa de trimitere solicită să se lămurească chestiunea dacă termenul de 2 luni, prevăzut de art. 517 alin. (2) din Codul administrativ pentru formularea