Decizia nr. 233 din 16 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.900/1/2024 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă, prin interpretarea prevederilor art. 2, art. 7 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, funcţionarul public consilier juridic din cadrul unei unităţi militare aflate în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit ocupă o funcţie publică de stat sau teritorială şi, în consecinţă, dacă îi sunt aplicabile prevederile din anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. I lit. d) sau din anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. II lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017″.

Magistratul-asistent învederează că la dosar au fost depuse raportul întocmit şi puncte de vedere din partea părţilor.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 3 decembrie 2024, în Dosarul nr. 111/85/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 9 decembrie 2024, cu nr. 2.900/1/2024. II. Normele legale incidente

Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 346/2006 ” Art. 2. – Sistemul de structuri centrale, structuri şi forţe ale Ministerului Apărării Naţionale constituie Armata României, denumită în continuare armata.” ” Art. 7. – (1) Structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale, sunt: a) Statul Major al Apărării; b) Departamentul pentru politica de apărare, planificare şi relaţii internaţionale; c) Departamentul pentru relaţia cu Parlamentul şi calitatea vieţii personalului; d) Direcţia generală de informaţii a apărării; e) Secretariatul general; f) Direcţia generală pentru armamente; g) Direcţia generală management resurse umane; h) Corpul de control şi inspecţie; i) Direcţia generală financiar-contabilă; j) Direcţia generală juridică; k) Direcţia audit intern; l) Direcţia domenii şi infrastructuri; m) Direcţia informare şi relaţii publice; n) Direcţia de prevenire şi investigare a corupţiei şi fraudelor; o) Direcţia medicală. (…)” ” Art. 31. – (1) Forţele pentru sprijin logistic sunt reprezentate de Comandamentul Logistic Întrunit, care are în subordine mari unităţi şi unităţi logistice, structuri de sprijin de luptă şi structuri de educaţie şi instrucţie. (…)”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Anexa nr. VIII Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” Capitolul I A. Salarizarea funcţionarilor publici I. Salarii pentru administraţia publică centrală d) Funcţii publice generale de execuţie II. Salarii pentru personalul din unităţile teritoriale b) Funcţii publice generale de execuţie

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu m modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul administrativ ” Art. 383. – Categorii de funcţii publice (1) Funcţiile publice se clasifică după cum urmează: (…) c) funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale. (…)” ” Art. 385. – Funcţiile publice de stat, teritoriale şi locale (1) Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, structurilor de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale, structurilor de specialitate ale Parlamentului României, autorităţilor publice autonome prevăzute în Constituţia României şi altor autorităţi administrative autonome, precum şi în cadrul structurilor autorităţii judecătoreşti. (2) Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi instituţiilor publice din teritoriu, aflate în subordinea/coordonarea/sub autoritatea Guvernului, a ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice centrale. (3) Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanta, persoană fizică, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Unitatea Militară (…) şi Direcţia generală management resurse umane, a solicitat: – obligarea pârâţilor la emiterea tuturor actelor administrative premergătoare modificării şi înlocuirii ordinului de numire, precum şi emiterea altor acte administrative în sensul stabilirii categoriei funcţiei publice ca funcţie publică de stat, începând cu 20.12.2019, conform Legii-cadru nr. 153/2017 – anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. I lit. d); – obligarea pârâţilor la modificarea şi înlocuirea funcţiei publice teritoriale de consilier juridic superior, clasa I, conform Legii-cadru nr. 153/2017 – anexa nr. VIII, cap. II lit. A pct. II lit. b), în funcţie publică de stat, potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 – anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. I lit. d), începând cu 20.12.2019; – obligarea pârâţilor la emiterea ordinului de numire a reclamantei pe funcţia publică de stat, începând cu 20.12.2019, precum şi la emiterea fişei postului corespunzătoare funcţiei publice de stat, prin înmulţirea coeficientului cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, cu 2.350 lei, şi a sumei care acoperă activitatea în locuri de muncă sub acţiunea câmpurilor electromagnetice în procent de 10%, pentru anul 2019, precum şi a sporurilor, începând cu data de 20.12.2019, defalcat cu majorările salariale ulterioare aduse de actele normative până la data plăţii; – obligarea pârâţilor la achitarea diferenţei dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele datorate în considerarea funcţiei publice de stat, conform celor de mai sus, prin înmulţirea coeficientului cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, cu 2.350 lei, şi a sumei care acoperă activitatea în locuri de muncă sub acţiunea câmpurilor electromagnetice în procent de 10%, pentru anul 2019, precum şi a sporurilor, actualizate cu dobânda legală penalizatoare şi cu indicele de inflaţie, începând cu data de 20.12.2019 şi până la plata efectivă; – obligarea pârâţilor la modificarea şi înlocuirea cuantumului salariului pentru funcţia publică teritorială pe care o ocupă reclamanta, prin înmulţirea coeficientului cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, cu 2.350 lei, şi a sumei care acoperă activitatea în locuri de muncă sub acţiunea câmpurilor electromagnetice în procent de 10%, pentru anul 2019, precum şi a sporurilor, începând cu 20.12.2019, defalcat cu majorările salariale ulterioare aduse de actele normative până la data plăţii; – obligarea pârâţilor la achitarea diferenţei dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele datorate în considerarea funcţiei publice teritoriale pe care o ocupă reclamanta, prin înmulţirea coeficientului cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, cu 2.350 lei, şi a sumei care acoperă activitatea în locuri de muncă sub acţiunea câmpurilor electromagnetice în procent de 10%, pentru anul 2019, precum şi a sporurilor, începând cu 20.12.2019, defalcat cu majorările salariale ulterioare aduse de actele normative până la data plăţii, în condiţiile în care au fost greşit calculate în ordinele de numire şi cele ulterioare.

Prin precizările scrise din 3 noiembrie 2023, reclamanta a arătat că acţiunea vizează în principal funcţia publică de stat, capetele de cerere privind salarizarea în considerarea funcţiei publice teritoriale fiind formulate în subsidiar.

Pârâţii, prin întâmpinare, au arătat că funcţia publică pe care reclamanta trebuie să fie încadrată este cea teritorială, salarizarea reclamantei fiind realizată corespunzător.

În cadrul soluţionării acţiunii s-au dispus sesizarea instanţei supreme şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea sesizării

În conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 raportat la art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării, motivat de faptul că: a) există o cauză aflată în curs de judecată, în primă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Sibiu învestit să soluţioneze litigiul, fiind, aşadar, întrunite exigenţele art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) litigiul priveşte obligarea la emiterea unor acte administrative pentru personalul plătit din fonduri publice, vizează raporturi de muncă şi de serviciu ale acestui personal şi de asemenea implică plata unor drepturi salariale sau de natură salarială pentru acesta, conform art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; c) chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei este însăşi întrebarea adresată instanţei supreme, iar potrivit minutei întâlnirii preşedinţilor secţiilor de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel dedicate unificării practicii judiciare (3-4 octombrie 2024), sintagma „chestiune de drept”, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, are înţelesul oricărei probleme de drept ce se iveşte în litigiile ce se circumscriu acesteia, independent de dificultatea de interpretare, având în vedere scopul declarat al actului normativ; d) de lămurirea modului de interpretare a prevederilor art. 2, art. 7 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 şi de aplicare a dispoziţiilor din Legea-cadru nr. 153/2017 – anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. I lit. d), respectiv anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. II lit. b), sub aspectul învederat anterior, depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, reclamanta a fost încadrată în funcţia de consilier juridic – personal contractual civil în cadrul U.M. (…), în baza unui contract individual de muncă. Prin Decizia nr. 1.725 din 16.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 3.430/85/2019, pârâţii au fost obligaţi să stabilească postul contractual ocupat de reclamantă ca funcţie publică şi să o numească pe reclamantă în funcţia publică respectivă. Reclamanta a formulat o cerere de completare şi lămurire a acestei decizii, cu privire la tipul funcţiei publice în care trebuie transformată, respectiv dacă este de stat sau teritorială. Prin Decizia nr. 633 din 22.06.2022, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea reclamantei de completare şi lămurire, reţinând că pârâţii au fost obligaţi să identifice pentru reclamantă funcţia publică corespunzătoare, nicidecum să o numească obligatoriu într-o funcţie publică anume. Astfel, reclamanta a fost încadrată pe funcţie publică teritorială de consilier juridic în cadrul U.M. (…). În prezentul demers judiciar reclamanta susţine în principal, în esenţă, că funcţia publică pe care trebuia să fie încadrată este de stat, nu teritorială şi că trebuie să fie salarizată în consecinţă. De lămurirea acestei chestiuni depinde soluţionarea cauzei, aşa cum rezultă din formulările propuse de părţi pentru termenul din 25 noiembrie 2024; e) faţă de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 apare irelevant dacă chestiunea de drept este sau nu nouă ori dacă a fost deja sau nu conturată o jurisprudenţă anume a instanţelor naţionale în interpretarea şi aplicarea acestor texte; f) în urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii; g) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Punctul de vedere al completului de judecată

În opinia instanţei de trimitere, art. 2 din Legea nr. 346/2006, ce prevede că sistemul de structuri centrale, structuri şi forţe ale Ministerului Apărării Naţionale (printre care şi forţele pentru sprijin logistic reprezentate de Comandamentul Logistic Întrunit) constituie Armata României, nu sprijină solid teza reclamantei.

Având în vedere că unitatea militară nu este enumerată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 printre structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale, fiind reglementată de art. 31 alin. (1) din legea specială drept în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit şi, ţinând cont că nici Comandamentul Logistic Întrunit nu figurează în enumerarea de la art. 7 alin. (1), punctul de vedere al completului de judecată este că funcţionarul public încadrat în unitatea militară ocupă funcţie publică teritorială, urmând a fi salarizat în consecinţă.

Concluzia se sprijină şi pe prevederile art. 385 alin. (2) ultima teză din Codul administrativ, referitoare la funcţiile publice stabilite în cadrul instituţiilor publice din teritoriu, aflate în subordinea/coordonarea/sub autoritatea ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, care fac vorbire despre funcţii publice teritoriale. VI. Punctul de vedere al părţilor

Reclamanta a arătat că trebuie să ocupe o funcţie publică de stat şi să fie salarizată în consecinţă, deoarece structurile şi forţele, alături de structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, sunt încadrate în Armata României, ministerul acţionând la nivel naţional prin acestea, fiind un organ de specialitate al administraţiei publice centrale (emite statele de organizare ale tuturor structurilor, indiferent de locul unde acestea sunt dislocate) care conduce şi desfăşoară, potrivit legii, activităţile în domeniul apărării ţării în condiţiile art. 2 din Legea nr. 346/2006.

Activitatea Ministerului Apărării Naţionale nu este încadrată în definiţia dată de art. 5 lit. d) din Codul administrativ şi de art. 5 lit. x) din acelaşi cod, întrucât Ministerul Apărării Naţionale nu este descentralizat (nu s-a realizat transferul de competenţe administrative şi financiare de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale), respectiv de art. 5 lit. ll) din Codul administrativ, întrucât acesta nu are servicii publice deconcentrate (structurile de specialitate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate din unităţile administrativ-teritoriale ale administraţiei publice centrale care răspund de satisfacerea unor nevoi de interes public/general în concordanţă cu obiectivele politicilor şi strategiilor sectoriale ale Guvernului).

Prin urmare, în cazul său sunt aplicabile, în materia salarizării, prevederile din anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. I lit. d) din Legea-cadru nr. 153/2017 referitoare la salariile pentru administraţia publică centrală şi nu cele din anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. II lit. b) din aceeaşi lege privind salariile personalului din unităţile teritoriale.

Pârâtul susţine că funcţia publică pe care reclamanta trebuie să fie încadrată este cea teritorială, conform prevederilor din Legea nr. 346/2006, salarizarea urmând a fi stabilită prin raportare la aceasta. Astfel, potrivit art. 1 din lege, Ministerul Apărării Naţionale este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, fiind format din structuri centrale, structuri şi forţe subordonate acestora. Art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege prevede care sunt structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale, iar printre acestea nu se regăseşte eşalonul unităţii militare în care este încadrată reclamanta. Comandamentul Logistic Întrunit figurează la art. 29 şi art. 31 alin. (1) din capitolul V al Legii nr. 346/2006. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, magistraţii din cadrul Tribunalului Ilfov au apreciat ca fiind relevante dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 346/2006 ce prevăd că sistemul de structuri centrale, structuri şi forţe ale Ministerului Apărării Naţionale, printre care şi forţele pentru sprijin logistic reprezentate de Comandamentul Logistic Întrunit, constituie Armata României. Unitatea militară nu este enumerată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 printre structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale, fiind reglementată de art. 31 alin. (1) din legea specială în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit. De asemenea, Comandamentul Logistic Întrunit nu figurează în enumerarea de la art. 7 alin. (1), astfel că funcţionarul public încadrat în unitatea militară ocupă o funcţie publică teritorială, urmând a fi salarizat în consecinţă. S-au avut în vedere şi prevederile art. 385 alin. (2) ultima teză din Codul administrativ, referitoare la funcţiile publice stabilite în cadrul instituţiilor publice din teritoriu, aflate în subordinea/coordonarea/sub autoritatea ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, care fac vorbire despre funcţii publice teritoriale.

Punctul de vedere exprimat la nivelul Curţii de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal este că din interpretarea coroborată a art. 7 alin. (1), art. 31 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 şi a art. 385 alin. (2) ultima teză din Codul administrativ, funcţionarul public încadrat în unitatea militară aflată în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit ocupă o funcţie publică teritorială şi nu de stat, acesta (comandamentul) şi unităţile din subordinea sa nefigurând în enumerarea de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 printre structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale. Tribunalul Iaşi a apreciat că funcţionarul public încadrat în unitatea militară ocupă funcţie publică teritorială, urmând a fi salarizat în consecinţă, având în vedere că unitatea militară nu este enumerată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 printre structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale, fiind reglementată de art. 31 alin. (1) din legea specială drept în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit. De asemenea, nici Comandamentul Logistic Întrunit nu figurează în enumerarea de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, ceea ce întăreşte concluzia că funcţionarul public încadrat în unitatea militară ocupă funcţie publică teritorială. Concluzia se sprijină şi pe prevederile art. 385 alin. (2) ultima teză din Codul administrativ, referitoare la funcţiile publice, stabilite în cadrul instituţiilor publice din teritoriu, aflate în subordinea/coordonarea/sub autoritatea ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, care fac vorbire despre funcţii publice teritoriale. Faptul că art. 2 din Legea nr. 346/2006 prevede că sistemul de structuri centrale, structuri şi forţe ale Ministerului Apărării Naţionale constituie Armata României nu sprijină solid teza funcţiei publice de stat, această prevedere vizând organizarea generală şi nu natura funcţiilor publice. Tribunalul Vaslui a arătat că, din interpretarea coroborată a art. 7 alin. (1), art. 31 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 şi a art. 385 alin. (2) ultima teză din Codul administrativ, funcţionarul public încadrat în unitatea militară aflată în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit ocupă o funcţie publică teritorială şi nu de stat.

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaintat: – Sentinţa nr. 68 din 9.02.2024, nedefinitivă, pronunţată în Dosarul nr. 2.845/105/2022*, conform căreia „Curtea nu apreciază că funcţiile publice pe care urmează a fi încadrate reclamantele sunt funcţii de stat, având în vedere că acestea nu se regăsesc în cadrul ministerului, ci în cadrul unei instituţii publice aflate în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, astfel încât funcţiile sunt teritoriale”; – Sentinţa nr. 155 din 3.04.2024 şi Sentinţa nr. 375 din 24.09.2024 (de îndreptare eroare materială), nedefinitive, ambele pronunţate în Dosarul nr. 4.676/105/2022*. Prin prima hotărâre judecătorească s-a dispus transformarea postului contractual al reclamantei în funcţie publică, fără a se stabili tipul funcţiei publice, în vreme ce prin secunda, respingându-se sub acest aspect cererea de îndreptare eroare materială, s-a stipulat: „considerentele dezvoltate susţin soluţia privind transformarea posturilor contractuale în funcţii publice, iar nu în funcţii publice de stat”.

Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a comunicat punctul de vedere în sensul că raportat la împrejurarea că unitatea militară nu este enumerată la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 printre structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, subordonate nemijlocit ministrului apărării naţionale, fiind reglementată de art. 31 alin. (1) din legea specială drept în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit şi ţinând cont că nici Comandamentul Logistic Întrunit nu figurează în enumerarea de la art. 7 alin. (1) din legea mai sus menţionată, s-a apreciat că funcţionarul public încadrat în unitatea militară ocupă funcţie publică teritorială, urmând a fi salarizat în consecinţă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2004, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519-520 din Codul de procedură civilă a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei la prevederile Legii nr. 134/2010, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, precum este cazul prezent, sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze (de dreptul muncii, de contencios administrativ şi fiscal); – instanţa de trimitere să judece cauza în primă instanţă ori în calea de atac; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, se reţin următoarele: Sesizarea provine dintr-un litigiu având ca obiect emiterea unor acte administrative în favoarea unui funcţionar public şi plata către acesta, din fondurile publice, a unor drepturi salariale sau de natură salarială, litigiu care se înscrie astfel în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat.

Tribunalul este învestit cu soluţionarea acestei cauze în primă instanţă în virtutea competenţei sale legale conturate prin dispoziţiile art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborate cu prevederile art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Chestiunea sesizată este chiar cea dedusă judecăţii în cauza cu soluţionarea căreia instanţa de judecată a fost învestită, verificându-se, aşadar, şi condiţia de admisibilitate a legăturii de determinare, anume ca de chestiunea sesizată să depindă soluţionarea pe fond a litigiului.

De asemenea, nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare chestiunea de drept sesizată, relativă stabilirii din perspectiva prevederilor art. 2, art. 7 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 a tipului de autoritate publică al unei unităţi militare aflate în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit, cu consecinţa determinării caracterului de stat sau teritorial al funcţiei publice de consilier juridic desfăşurate în cadrul său, caracter care circumstanţiază nivelul salarizării, date fiind prevederile din anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. I lit. d), respectiv din anexa nr. VIII, cap. I lit. A pct. II lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cât priveşte condiţia distinctă de admisibilitate ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, se observă că motivarea încheierii de sesizare o omite, rezumându-se la evocarea minimală a celorlalte condiţii de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de trimitere arătând că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea mecanismului dezlegării chestiunii de drept în temeiul ordonanţei nu este circumscrisă acestei condiţii.

Contrar aprecierii instanţei de trimitere, admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale, veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere. Punctul de vedere al instanţei de trimitere ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi de „preluare” apoi, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-ar atribui funcţii similare instanţei care judecă prin delegare.

Expunerea de motive din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 – care evocă nevoia clarificării, încă dintr-o fază incipientă, a chestiunilor dificile de drept -, dar şi norma de trimitere din cuprinsul art. 4 al ordonanţei, în virtutea căreia dispoziţiile acesteia se completează cu prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îndreptăţesc concluzia că interpretarea literală şi izolată a dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că nu s-ar impune condiţia existenţei unei reale chestiuni de drept asupra căreia urmează a se pronunţa instanţa supremă, nu este conformă literei şi spiritului actului normativ.

Sintagma „chestiune de drept” nu poate fi sinonimă cauzei acţiunii, ci are un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenţei ei sunt cele conturate în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este aşadar subsumată logic condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, de vreme ce prin aceste mecanisme instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia de asigurare a unei jurisprudenţe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariţia practicii neuniforme, în contextul în care instanţele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.

În legătură cu această cerinţă de admisibilitate, instanţa supremă a statuat constant că, în privinţa sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea în acest sens, spre exemplu, deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, sau nr. 113 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 29 ianuarie 2025).

Rămân astfel valabile cazurile incontestabile în care s-a stabilit că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sesizat în temeiul art. 519-520 din Codul de procedură civilă, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.), a Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin raportare la aceste exigenţe expuse, se constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate de a privi „o chestiune de drept” care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unor norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare, date fiind argumentele care succed.

Astfel, în esenţă, se observă că întrebarea preliminară cu care a fost sesizată instanţa supremă nu cuprinde identificarea de către instanţa de trimitere a unor norme de drept neclare, imperfecte, apreciate ca fiind apte a genera poziţii divergente de interpretare, considerate ca fiind deopotrivă pertinente şi care să justifice necesitatea dezlegării de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie.

Dimpotrivă, se constată că întrebarea preliminară pendinte vizează de fapt chiar rezolvarea raportului juridic concret dedus judecăţii şi pronunţarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, prin stabilirea concretă a faptului dacă una dintre normele juridice invocate, clare, lipsite de echivoc, respectiv art. 7 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, este incidentă în speţă, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei.

Astfel, se observă că în cauză, grefat pe prevederile art. 385 alin. (2) din Codul administrativ care disociază categoriile de funcţii publice în funcţii publice de stat, teritoriale sau locale, în raport cu criteriul categoriei autorităţii publice în cadrul căreia funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea, instanţa de trimitere solicită practic Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să decidă dacă unităţilor militare aflate în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit, reglementate prin art. 31 alin. (1) şi art. 2 din Legea nr. 346/2006, li se aplică şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, dispoziţii care reglementează structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, aspect cu înrâurire asupra stabilirii caracterului funcţiei publice exercitate şi succesiv asupra nivelului de salarizare reglementat de Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest scop, instanţa de trimitere indică Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept grupul celor trei norme juridice din Legea nr. 346/2006, dintre care art. 2 reglementează structura armatei, art. 7 alin. (1) menţionează structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, iar art. 31 alin. (1) Comandamentul Logistic Întrunit şi unităţile din subordinea acestuia – grup de norme în privinţa căruia nu invocă şi nici nu rezultă că ar întâmpina vreo dificultate de interpretare – şi solicită practic instanţei supreme să deceleze dacă art. 7 alin. (1) din lege se aplică şi în privinţa unităţilor militare aflate în subordinea Comandamentului Logistic Întrunit.

Deci, ceea ce se prezintă instanţei supreme nu este o problemă de interpretare a dispoziţiilor legale indicate, în legătură cu care nu se evidenţiază nicio minimă deficienţă de interpretare a instanţei de trimitere, ci una de stabilire a aplicării lor în cauza dedusă judecăţii.

Or, această prerogativă este şi rămâne în puterea suverană a judecătorului cauzei, fiind arondată funcţiei jurisdicţionale pe care acesta o are de îndeplinit şi la care nu îi este permis să renunţe sau pe care nu o poate delega. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor judecătoreşti de interpretare şi aplicare a legii în cauzele deduse judecăţii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (în acest sens, Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

Definitorie în cadrul mecanismului prezent de unificare a practicii judiciare este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă asupra unei norme legale (îndoielnice, neclare) stabilite deja ca incidentă cauzei de către instanţa de trimitere şi aptă să ducă la dezlegarea raportului litigios, iar nu – astfel cum procedează tribunalul în sesizarea prezentă – determinarea de către instanţa supremă a incidenţei în cauză a unor anumite norme clare, lămuritoare, cărora ulterior instanţa de trimitere să le facă aplicare punctuală la speţă, întrucât nu acesta este scopul mecanismului prezent.

Instituţia dezlegării, în prealabil, a unei chestiuni de drept reprezintă un instrument procedural a cărui premisă necesar a fi îndeplinită o reprezintă identificarea de către judecătorul cauzei a existenţei unei chestiuni de drept care relevă aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal aplicabil, şi nu stabilirea incidenţei unei/unor norme clare raportat la circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii.

Niciunul dintre considerentele încheierii de sesizare nu ilustrează vreo dificultate de interpretare a normelor juridice menţionate. Se observă că instanţa de trimitere nu are niciun dubiu asupra modului de interpretare a prevederilor legale enunţate, fie ele privite individual sau sistematizat, mod pe care l-a enunţat tranşant în cuprinsul punctului său de vedere expus. În esenţă, completul de judecată respectiv pune doar problema dacă în privinţa categoriei de unităţi militare subordonate Comandamentului Logistic Întrunit, reglementate de art. 2 şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, se aplică şi dispoziţiile tranşante ale art. 7 alin. (1) din lege care reglementează structurile centrale ale Ministerului Apărării Naţionale, premisă a stabilirii caracterului de stat al funcţiei publice desfăşurate, cu consecinţa unei salarizări superioare.

Jurisprudenţa naţională restrânsă transmisă de curţile de apel şi punctele de vedere exprimate de colectivele de magistraţi confirmă concluzia configurată supra. Din cuprinsul acestora nu rezultă conturarea vreunei divergenţe de interpretare a normelor juridice regăsite în sesizare şi nici a vreunei dificultăţi de interpretare a lor, neîntrezărindu-se aşadar, nici din această perspectivă, riscul apariţiei şi dezvoltării unei practici judiciare neunitare pe marginea textelor legale respective, astfel încât să devină necesară activarea mecanismului preventiv de uniformizare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Concluzionând, întrucât noţiunii „chestiune de drept” nu îi poate fi subsumată în cadrul procedurii întrebării prealabile stabilirea incidenţei la cazul concret a unor norme juridice clare, care nu suscită dificultăţi de interpretare, potrivit celor expuse în precedent, rezultă că operaţiunea juridică solicitată instanţei supreme rămâne în competenţa exclusivă a Tribunalului Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de judecată sesizată cu soluţionarea cauzei, potrivit art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar soluţia care se impune în privinţa prezentei sesizări este aceea de respingere, ca inadmisibilă.