Decizia nr. 228/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2689/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 63/118/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 28 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 63/118/2024, Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă prevederile art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că implică posibilitatea decontării de către autorităţile şi instituţiile publice a cheltuielilor de deplasare, inclusiv a chiriei, pentru funcţionarii publici care au domiciliul în altă localitate decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, în situaţia în care nu li se poate asigura o locuinţă de serviciu.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 20 noiembrie 2024, cu nr. 2.689/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 16 iunie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare („Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019” sau „Codul administrativ”) ”

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 63/118/2024, la 5.01.2024, reclamanta AA, consilier juridic în cadrul Tribunalului Galaţi, a chemat în judecată pe pârâtul Tribunalul Galaţi, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză, să dispună: (i) obligarea pârâtului Tribunalul Galaţi la decontarea lunară a chiriei stabilite în baza contractelor de închiriere, sumă calculată pe ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii, precum şi în continuare, în cuantumul de 900 lei/lună, plătită conform contractelor ataşate; (ii) obligarea pârâtului Tribunalul Galaţi la plata sumelor de mai sus actualizate cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale penalizatoare până la data plăţii integrale a acestora. Sentinţa civilă pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 646 din 9 mai 2024, pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 63/118/2024, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondată. Recursul formulat în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate mai sus a formulat recurs reclamanta AA, prin care a solicitat casarea sentinţei primei instanţe şi, în rejudecarea fondului, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În susţinerea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile legale referitoare la discriminare şi nu a analizat conţinutul art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 şi al celorlalte dispoziţii pe care le-a evidenţiat în acţiune şi notele scrise.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. (1), art. 5 lit. y), art. 369, art. 370 alin. (2), art. 371 alin. (1) şi (2), art. 413, art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019; art. 1 din Regulamentul privind atribuirea locuinţelor de serviciu din fondul locativ al Ministerului Justiţiei, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 927/C/2006; principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, consacrat de art. 16 din Constituţia României, republicată, şi de Codul muncii; art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) şi Protocolul nr. 12 la Convenţie, de jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Întâmpinarea la recurs

Intimatul-pârât Tribunalul Galaţi a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului promovat, invocând, în esenţă, faptul că situaţia prezentată de recurenta-reclamantă nu poate fi considerată formă de discriminare, nefiind întrunite condiţiile cumulative esenţiale ce caracterizează, conform legii, tratamentul discriminatoriu.

Curtea de apel judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 28 octombrie 2024, instanţa de trimitere a reţinut că sesizarea este admisibilă, prin raportare la dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi ale art. 519 din Codul de procedură civilă, dat fiind că: obiectul cererii de chemare în judecată se încadrează în categoria proceselor prevăzute de art. 1 din ordonanţa de urgenţă anterior menţionată; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, recurenta-reclamantă a apreciat că sesizarea este admisibilă. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere, recurentei-reclamante nu îi sunt aplicabile prevederile art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019. Această dispoziţie, care se referă la dreptul funcţionarilor publici de a beneficia de decontarea cheltuielilor de deplasare, nu poate fi extinsă la alte categorii de drepturi, nereglementate legislativ. Mai mult, textul legal se limitează la autorităţile publice locale, nicidecum la toate autorităţile şi instituţiile publice.

Legislaţia care reglementează statutul funcţionarilor publici, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, nu conţine prevederi în privinţa decontării chiriei şi nici nu există un alt act normativ care să prevadă posibilitatea decontării chiriei lunare în beneficiul funcţionarilor publici. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel nu au identificat practică judiciară relevantă în materie.

Curţile de apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi tribunalele Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Ilfov, Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Vaslui şi Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au comunicat puncte de vedere teoretice asupra acestei chestiuni.

Într-o orientare teoretică majoritară, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că prevederile art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 se interpretează în sensul că pot beneficia de decontarea, de către autorităţile publice locale, doar a cheltuielilor de deplasare, fără posibilitatea decontării chiriei, funcţionarii publici care au domiciliul în altă localitate decât aceea în care îşi desfăşoară activitatea, în situaţia în care nu li se poate asigura o locuinţă de serviciu.

În susţinerea acestei orientări teoretice au fost invocate aceleaşi argumente precum cele prezentate de instanţa de trimitere în cadrul punctului de vedere redat la pct. VI al prezentei decizii.

O opinie nuanţată a fost exprimată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care apreciază, prioritar, că sesizarea este inadmisibilă, iar, în ceea ce priveşte fondul chestiunii de drept, propune o interpretare, fără o detaliere a silogismului logico-juridic, potrivit căreia pot beneficia de decontarea cheltuielilor de deplasare, inclusiv a chiriei, doar funcţionarii publici din cadrul autorităţilor publice locale care au domiciliul în altă localitate decât aceea în care îşi desfăşoară activitatea, în situaţia în care nu li se poate asigura o locuinţă de serviciu, în condiţiile regulamentului propriu aplicabil în cadrul autorităţii publice locale.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii în legătură cu problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Instanţa supremă reţine că temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale.

Domeniul de reglementare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În această materie s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut cont, la adoptarea acestui nou act normativ, potrivit principiilor prezentate în preambulul acestuia, de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport de coordonatele acestui mecanism, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect cererea formulată de către reclamanta funcţionar public – consilier juridic la Tribunalul Galaţi -, prin care a solicitat obligarea pârâtului angajator la decontarea lunară a chiriei stabilite în baza contractelor de închiriere, atât pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii, cât şi pentru viitor.

Cum reclamanta are calitatea de funcţionar public, iar pârâtul este, de asemenea, o entitate publică, pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, coroborat cu art. 76 din Codul fiscal. Potrivit acestui ultim text de lege, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obţin venituri din salarii şi asimilate salariilor.

Împrejurarea că aceste venituri cu titlu de chirie au, din punct de vedere fiscal, un regim propriu de impunere, potrivit art. 76 alin. (4) lit. d) din Codul fiscal, nu schimbă calificarea lor ca drepturi de natură salarială, de vreme ce sunt acordate în legătură cu munca, respectiv pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale angajatului.

Prin urmare, în considerarea scopului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sintagma „drepturi de natură salarială” trebuie interpretată extensiv, astfel încât să includă toate drepturile ataşate raporturilor de serviciu sau de muncă, în condiţiile în care angajatul este plătit din fonduri publice.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în ultimă instanţă, conform art. 536 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, raportat la art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv la art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă, astfel că primele două condiţii de admisibilitate a sesizării sunt îndeplinite.

Este îndeplinită şi ultima condiţie legală enunţată, întrucât, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, rezultă că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o altă hotărâre prealabilă şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Referitor la cea de-a treia condiţie se observă că aceasta este prevăzută atât la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi la art. 519 din Codul de procedură civilă şi presupune, pe de o parte, identificarea unei chestiuni de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, iar, pe de altă parte, stabilirea şi evidenţierea existenţei unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea pe fond a cauzei.

În analiza acestei din urmă condiţii de admisibilitate, instanţa supremă constată că întrebarea formulată are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, atâta vreme cât art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, ce se solicită a fi interpretat, constituie chiar cauza cererii de chemare în judecată, fiind invocat, prin recursul formulat de către reclamantă, drept argument în susţinerea criticilor aduse hotărârii primei instanţe.

În schimb, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, completată cu dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Astfel, cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea Decizia nr. 53 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1191 din 29 noiembrie 2024; Decizia nr. 61 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 18 decembrie 2024; Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024; Decizia nr. 76 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 13 ianuarie 2025; Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2025; Decizia nr. 81 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1250 din 12 decembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”. Pe de altă parte, în măsura în care prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu s-a derogat de la dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, acestea rămân aplicabile, ca drept comun în materia sesizării pentru dezlegarea în prealabil a unei chestiuni de drept (a se vedea Decizia nr. 61 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 18 decembrie 2024; Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024; Decizia nr. 89 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1291 din 20 decembrie 2024; Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Prin sesizarea supusă analizei, instanţa de trimitere solicită interpretarea dispoziţiilor art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, din perspectiva conferirii de către acestea a unui pretins drept de decontare a chiriei în favoarea funcţionarilor publici care au domiciliul în altă localitate decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, în situaţia în care nu li se poate asigura o locuinţă de serviciu.

Or, art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 are un conţinut clar, în sensul că „pentru funcţionarii publici care au domiciliul în altă localitate decât cea în care îşi desfăşoară activitatea şi cărora nu li se poate asigura o locuinţă de serviciu, autorităţile publice locale pot decide, în baza unui regulament propriu, decontarea cheltuielilor de deplasare.”

Aşadar, textul legal indică în mod clar beneficiul acordat, şi anume decontarea cheltuielilor de deplasare, arătând, totodată, condiţiile recunoaşterii acestuia (în baza unui regulament propriu, adoptat de autorităţile publice locale).

De altfel, instanţa de trimitere a omis să expună argumente care să justifice pragul de dificultate necesar sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la fel cum nu au fost prezentate, în cuprinsul încheierii, posibile variante de interpretare ale textului legal adus în discuţie. Mai mult, din modalitatea în care instanţa de trimitere a înţeles să îşi exprime opinia asupra problemei de drept reiese că aceasta nu a întâmpinat niciun fel de dificultate în procesul de interpretare a prevederilor art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019.

Nu în ultimul rând, chiar dacă recurenta-reclamantă a invocat ca temei al acţiunii şi dispoziţiile legale privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne inadmisibilă. Aplicarea acestor dispoziţii legale la circumstanţele concrete ale litigiului reprezintă atributul exclusiv al instanţei de trimitere, demers în cadrul căruia instanţa trebuie să ţină seama şi de statuările Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, a stabilit că „(…) prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară (…)”.

Prin urmare, în condiţiile în care instanţa supremă constată că, raportat la obiectul sesizării, nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, urmează ca sesizarea să fie respinsă ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, În numele legii, DECIDE: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 63/118/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă prevederile art. 417 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că implică posibilitatea decontării de către autorităţile şi instituţiile publice a cheltuielilor de deplasare, inclusiv a chiriei, pentru funcţionarii publici care au domiciliul în altă localitate decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, în situaţia în care nu li se poate asigura o locuinţă de serviciu. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2025.