Decizia nr. 53/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2289/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.289/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 197/46/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 10 octombrie 2024, în Dosarul nr. 197/46/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, prin raportare la principiile egalităţii şi nediscriminării, reglementate de art. 6 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), prevederile lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la aceeaşi lege se aplică şi personalului ce deţine calitatea de funcţionar public în cadrul unei unităţi teritoriale a Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale sau, din contră, doar celui din cadrul aparatului central al autorităţii publice respective.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 octombrie 2024 cu nr. 2.289/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 24 februarie 2025. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Art. 6. – Principii ” Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (…)” Anexa nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” Capitolul I A. Salarizarea funcţionarilor publici I. Salarii pentru administraţia publică centrală II. Salarii pentru personalul din unităţile teritoriale III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 13 martie 2024, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: – anularea Ordinului nr. xx/16.01.2024, emis de preşedintele Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, prin care i s-au stabilit drepturile salariale începând cu data de 1 ianuarie 2024; – obligarea pârâtei să emită un nou ordin de salarizare, cu încadrarea reclamantului, având funcţia de director executiv al Unităţii D, judeţul Vâlcea, în anexa nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”, capitolul I lit. A – Salarizarea funcţionarilor publici, pct. I – Salarii pentru administraţia publică centrală – din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv funcţionar public de conducere, director executiv, gradul II, coeficient 4,77, şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la recalcularea şi plata integrală a drepturilor salariale, începând cu 1 ianuarie 2024 (dată de la care produce efecte ordinul contestat) şi pe viitor, având în vedere încadrarea corectă, astfel cum a fost solicitată.

În motivare, a susţinut că salarizarea sa s-a realizat în mod eronat, ca urmare a interpretării greşite a acestei dispoziţii legale, în sensul că doar aparatul propriu s-ar încadra ca aparat central. Dimpotrivă, scopul acestei prevederi este doar acela de a prezenta forma de distribuire a posturilor în cadrul unei instituţii unice, şi anume Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, pentru o bună funcţionare a acesteia. Articolul menţionat doar precizează că există 152 de posturi distribuite aparatului propriu (nu aparat central), iar restul de posturi sunt împărţite pe unităţi ale Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale şi structuri de probleme speciale, astfel încât să se asigure funcţionarea corectă a instituţiei, în ansamblul ei.

Aşa cum textul prevede expres, toate cele 1.100 de posturi sunt în cadrul Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, toate fiind aşadar funcţii din cadrul unui organ de specialitate al administraţiei publice centrale, motiv pentru care salarizarea lor trebuie realizată potrivit dispoziţiilor lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, fapt ce rezultă din analiza prevederilor acestei legi.

Nu în ultimul rând, se observă şi intenţia legiuitorului de a corecta inechităţile salariale existente în prezent. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învăţământ şi alte sectoare de activitate bugetară (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023) a fost modificată Legea-cadru nr. 153/2017, iar ca urmare a acestor modificări legislative la pct. II – Salarii pentru personalul din unităţile teritoriale din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 nu mai există nicio instituţie expres menţionată care să fie plătită pe această grilă.

Un alt aspect este şi faptul că la acest moment anumite unităţi subordonate pârâtei sunt încadrate şi salarizate de Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale pe grila de salarizare a administraţiei publice centrale, deşi acestea poartă aceeaşi denumire de structuri teritoriale, astfel că dispoziţiile legale avute în vedere de Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale sunt aceleaşi (doar aplicarea lor se face diferit, fără nicio justificare care să justifice tratamentul discriminatoriu).

Aşa cum apare în anexa nr. 1 – Structura organizatorică a Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale – la Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009 privind înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009), pe ultima linie la structuri subordonate apar următoarele: 25 de unităţi teritoriale subordonate; 1 serviciu verificarea calităţii produselor rezervă de stat; 42 de structuri teritoriale pentru probleme speciale judeţene/a municipiului Bucureşti.

În concluzie, dacă există o singură structură subordonată, de pe acelaşi palier din organigramă, pe grila de salarizare a administraţiei publice centrale, atunci toate structurile subordonate ar trebui să fie pe grila de salarizare centrală.

Prin întâmpinarea depusă pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând, în esenţă, că personalul unităţilor teritoriale subordonate nu ocupă funcţii similare cu personalul aparatului propriu, condiţiile de muncă fiind diferite. În această situaţie, aplicarea unui tratament egal unor persoane aflate în situaţii diferite ar conduce la încălcarea principiilor egalităţii în drepturi sau nediscriminării.

În acest sens a apreciat ca fiind relevante deciziile Curţii Constituţionale nr. 657 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 1 noiembrie 2019, şi nr. 875 din 9 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 27 ianuarie 2021.

La termenul din 10 octombrie 2024, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor incidenţa în cauză a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că reclamantul din prezenta cauză are calitatea de funcţionar public de conducere în cadrul unei unităţi teritoriale din cadrul pârâtei, îndeplinind funcţia de director executiv, gradul II, drepturile sale fiind stabilite începând cu data de 1 ianuarie 2024, prin ordinul contestat.

Pretenţia concretă a acestuia este aceea de stabilire a drepturilor salariale, începând cu data de 1 ianuarie 2024, potrivit prevederilor lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, aplicabile personalului din aparatul central, în condiţiile modificărilor ce au fost aduse Hotărârii Guvernului nr. 1.380/2009, şi de plată a diferenţelor reieşite din recalculare, invocându-se greşita stabilire a acestora prin ordinul contestat.

Tribunalul a reţinut că trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul cauzei: – obiectul cererii de chemare în judecată să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1); – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; – chestiunea de drept care formează obiectul judecăţii să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a prezentei cauze priveşte posibilitatea stabilirii, începând cu data emiterii ordinului contestat, 1 ianuarie 2024, a salariului reclamantului, ce deţine calitatea de funcţionar public în cadrul unei unităţi teritoriale a Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, potrivit prevederilor lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, aplicabile aparatului central al autorităţii publice respective.

Instanţa de trimitere a reţinut că asupra acestei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Ambele părţi au arătat că lasă la aprecierea instanţei necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept pusă în discuţie de instanţă, reclamantul precizând doar că salarizarea sa trebuie să fie identică cu aceea a funcţionarilor de la nivelul central.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au comunicat, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au reiterat argumentele expuse prin cererile formulate în faţa instanţei de fond. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul învestit cu soluţionarea cauzei în Dosarul nr. 197/46/2024 a apreciat că, în condiţiile în care reclamantul îndeplineşte o funcţie publică de conducere în cadrul unei unităţi teritoriale a pârâtei, salarizarea acestuia trebuie realizată potrivit dispoziţiilor lit. A pct. II capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, iar nu în conformitate cu pct. I din aceeaşi anexă, în cadrul căruia sunt enumerate instituţiile centrale şi, în anume cazuri, expres şi limitativ prevăzute, cele subordonate lor.

În acest sens a avut în vedere că din interpretarea sistematică a prevederilor legale anterior amintite rezultă că în vreme ce funcţiile publice de stat sunt cele stabilite şi avizate la nivelul instituţiilor şi autorităţilor centrale, funcţiile publice teritoriale sunt acelea stabilite şi avizate potrivit legii din cadrul serviciilor publice deconcentrate, aşadar din cadrul structurilor teritoriale ale organelor administraţiei publice centrale din unităţile administrative.

De asemenea, în privinţa pretinsei discriminări în raport cu funcţionarii publici ce îşi desfăşoară activitatea la nivel central, apreciază că salarizarea diferită în raport cu nivelul de exercitare a funcţiei publice este prevăzută de lege, fiind obiectiv justificată, la baza diferenţierii aflându-se principiul ierarhizării atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate de personalul plătit din fonduri publice. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţele naţionale au comunicat un număr redus de opinii teoretice exprimate de judecători în problema de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, opiniile exprimate de cele mai multe dintre colectivele de judecători sunt în sensul că prevederile legale a căror interpretare se solicită se aplică doar personalului din cadrul aparatului central al autorităţii publice respective, deoarece cele două categorii de funcţionari nu sunt în situaţii identice, diferenţele salariale fiind conforme cu principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

În acest sens au opinat Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Vaslui.

O singură instanţă – Tribunalul Braşov – a apreciat că prevederile legale în discuţie trebuie să se coreleze cu principiile egalităţii şi nediscriminării prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, care impun ca toţi angajaţii din sistemul public să beneficieze de un tratament egal în ceea ce priveşte drepturile salariale şi condiţiile de muncă, fără discriminări pe baza apartenenţei la o anumită categorie profesională sau instituţie. În acest context, dacă personalul din cadrul unităţilor teritoriale ale pârâtei îndeplineşte funcţii echivalente cu cele din aparatul central, ar trebui să aibă aceleaşi drepturi salariale prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017. În absenţa unei reglementări care să excludă explicit personalul din unităţile teritoriale, acestora trebuie să li se aplice aceleaşi prevederi salariale.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară relevantă şi nici nu au comunicat opinii teoretice în problema de drept supusă dezlegării.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 850 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, Curtea Constituţională, respingând excepţia invocată, a reţinut următoarele: ” 20. (…) în esenţă, critica autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate vizează, pe de o parte, încălcarea principiului egalităţii în drepturi prin stabilirea unor reguli diferite de salarizare pentru funcţionarii publici din administraţia publică centrală (funcţii publice de stat) faţă cei din unităţile teritoriale (funcţii publice teritoriale) şi, pe de altă parte, aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii-cadru în ceea ce priveşte salarizarea funcţionarilor publici din cadrul centrelor judeţene ale Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură. 21. Referitor la susţinerea privind pretinsele discriminări sub aspect salarial, existente între funcţionarii publici care îşi desfăşoară raporturile de serviciu în aparatul unei autorităţi publice la nivel central faţă de personalul din unităţile teritoriale, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007). (…) 25. În raport cu aceste considerente, Curtea reţine că instituirea prin prevederile de lege criticate a unor reguli diferite aplicabile diferitelor categorii de personal plătit din fonduri publice nu constituie o discriminare. Opţiunea legiuitorului pentru stabilirea unui tratament juridic diferenţiat sub aspectul salarizării între funcţionarii publici din administraţia publică centrală şi cei din unităţile teritoriale este justificată având în vedere că atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare. Prin urmare, existenţa unor diferenţe în ceea ce priveşte salarizarea este în mod obiectiv justificată, legiuitorul urmărind eliminarea dezechilibrelor şi a disfuncţionalităţilor existente în sistemul public de salarizare. Astfel, prevederile art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, iar cele ale art. 6 lit. h) din legea-cadru consacră principiul sustenabilităţii financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat.”

De asemenea, prin Decizia nr. 875 din 9 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 27 ianuarie 2021, instanţa de contencios constituţional a reţinut: „45. (…) egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi deci instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluţie legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunţat. Situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie însă să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003; Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006; Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011; Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Când criteriul în funcţie de care îşi găseşte aplicarea un regim juridic sau altul are caracter obiectiv şi rezonabil, şi nu subiectiv şi arbitrar, fiind constituit de o anumită situaţie prevăzută de ipoteza normei, şi nu de apartenenţa sau de o calitate a persoanei, privitor la care îşi găseşte aplicare, aşadar intuitu personae, nu există temei pentru calificarea reglementării deduse controlului ca fiind discriminatorie, deci contrară normei constituţionale de referinţă (Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că lipseşte cerinţa existenţei unei chestiuni dificile de drept. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul sesizării îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În sesizarea de faţă este îndeplinită condiţia de admisibilitate legată de existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât pretenţiile deduse judecăţii în cauza aflată spre soluţionare pe rolul instanţei de trimitere se circumscriu unor drepturi salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul, care are calitatea de funcţionar public de conducere în cadrul unei unităţi teritoriale din cadrul Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, solicită ca drepturile sale salariale să fie stabilite potrivit prevederilor lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, aplicabile personalului din aparatul central.

Este îndeplinită şi condiţia potrivit căreia completul de judecată care a formulat sesizarea să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, în această procedură Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie putând fi sesizată şi de către completurile de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă, iar nu doar de către completurile de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

Nu este îndeplinită însă condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept.

Astfel, prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun, ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, şi existenţa unei „chestiuni de drept” veritabile, aptă de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii judiciare.

Noţiunea de „chestiune de drept” are înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În sesizările formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 trebuie avut în vedere şi preambulul acestui act normativ în care s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii „chestiune de drept” din cadrul cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

În lipsa problemei de interpretare din partea instanţei a textelor legale, de natură a constitui izvor al jurisprudenţei divergente şi care să justifice pronunţarea hotărârii prealabile, sesizările urmăresc doar o confirmare a soluţiilor care se prefigurează în cauzele cu care au fost învestite, abordare ce are semnificaţia nesocotirii sensului şi raţiunii reglementării mecanismului de unificare.

În sesizarea de faţă nu rezultă că problema de drept în discuţie ar putea primi interpretări contrare, de natură a genera practică neunitară.

În acest sens este de remarcat că instanţa de trimitere expune o singură posibilă interpretare a prevederilor legale în discuţie, potrivit căreia, în condiţiile în care reclamantul îndeplineşte o funcţie publică de conducere în cadrul unei unităţi teritoriale a pârâtei, salarizarea acestuia trebuie realizată potrivit dispoziţiilor lit. A pct. II capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, iar nu în conformitate cu pct. I din aceeaşi anexă, în cadrul căruia sunt enumerate instituţiile centrale şi, în anume cazuri, expres şi limitativ prevăzute, cele subordonate lor.

Se mai arată că prevederile legale a căror interpretare se solicită se aplică doar personalului din cadrul aparatului central al autorităţii publice respective, deoarece cele două categorii de funcţionari nu sunt în situaţii identice, diferenţele salariale fiind conforme cu principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Or, astfel cum deja s-a stabilit în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care instanţa de trimitere expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept în discuţie, fără a fi prezentate şi argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acesta ar avea un caracter complex ori precar – imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022, paragrafele 32 şi 36).

În egală măsură, în analiza condiţiei existenţei unei probleme de drept reale trebuie menţionat şi faptul că, în mod cvasiunanim, punctele de vedere teoretice ale celorlalte instanţe naţionale susţin aceeaşi interpretare, respectiv cea conform căreia funcţiile publice stabilite în cadrul unităţilor teritoriale ale Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale sunt funcţii publice teritoriale în sensul Legii-cadru nr. 153/2017, pentru care salarizarea se face potrivit grilelor prevăzute la lit. A pct. II capitolul I din anexa nr. VIII la legea-cadru, iar nu potrivit grilelor prevăzute pentru funcţiile publice de stat din administraţia publică centrală.

În respectivele opinii teoretice se argumentează că prevederile legale a căror interpretare se solicită sunt aplicabile doar personalului din cadrul aparatului central al autorităţii publice respective, iar cele două categorii de funcţionari nu sunt în situaţii identice, diferenţele salariale fiind conforme cu principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevă, la rândul ei, suficiente repere în sprijinul interpretării corecte a prevederilor legale care fac obiectul sesizării.

Astfel, prin Decizia nr. 850 din 12 decembrie 2019, anterior menţionată, respingând excepţia invocată, a reţinut următoarele: ” 25. (…) instituirea prin prevederile de lege criticate a unor reguli diferite aplicabile diferitelor categorii de personal plătit din fonduri publice nu constituie o discriminare. Opţiunea legiuitorului pentru stabilirea unui tratament juridic diferenţiat sub aspectul salarizării între funcţionarii publici din administraţia publică centrală şi cei din unităţile teritoriale este justificată având în vedere că atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare. Prin urmare, existenţa unor diferenţe în ceea ce priveşte salarizarea este în mod obiectiv justificată, legiuitorul urmărind eliminarea dezechilibrelor şi a disfuncţionalităţilor existente în sistemul public de salarizare. Astfel, prevederile art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, iar cele ale art. 6 lit. h) din legea-cadru consacră principiul sustenabilităţii financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat. 26. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice, justificată în raport cu situaţia diferită a celor două categorii de personal vizate de ipotezele normelor juridice, fără a încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituţie.”

Argumentele expuse în cele ce precedă permit a se reţine concluzia că demersul instanţei de trimitere evidenţiază o înţelegere greşită a mecanismului procedurii hotărârii prealabile din reglementarea specială, de vreme ce titularul sesizării a dat prevalenţă obligativităţii sesizării, fără însă a realiza cuvenita şi prealabila verificare şi constatare a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate de ordin procedural şi substanţial care îi îngăduiau un atare demers.

Cu alte cuvinte, a fost ignorată în mod nepermis procedural ipoteza normei stipulate în art. 2 din ordonanţa de urgenţă precitată, care permite declanşarea mecanismului procedurii hotărârii prealabile doar în prezenţa constatării ca fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate, inclusiv cea referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, pentru că numai atunci ar putea intra în acţiune dispoziţia normei juridice anterior menţionate, potrivit căreia completul de judecată învestit cu soluţionarea procesului „va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În concluzie, sesizarea vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în înţelesul dat acesteia conform jurisprudenţei consolidate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că, nefiind întrunite toate condiţiile legale, sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 197/46/2024 este inadmisibilă.