ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 53/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.289/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 197/46/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Vâlcea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 10 octombrie 2024, în Dosarul nr. 197/46/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, prin raportare la principiile egalității și nediscriminării, reglementate de art. 6 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), prevederile lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la aceeași lege se aplică și personalului ce deține calitatea de funcționar public în cadrul unei unități teritoriale a Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale sau, din contră, doar celui din cadrul aparatului central al autorității publice respective.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 octombrie 2024 cu nr. 2.289/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 24 februarie 2025. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare Art. 6. - Principii " Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (...) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (...)" Anexa nr. VIII - Familia ocupațională de funcții bugetare "Administrație" Capitolul I A. Salarizarea funcționarilor publici I. Salarii pentru administrația publică centrală II. Salarii pentru personalul din unitățile teritoriale III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 13 martie 2024, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea Ordinului nr. xx/16.01.2024, emis de președintele Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, prin care i s-au stabilit drepturile salariale începând cu data de 1 ianuarie 2024; - obligarea pârâtei să emită un nou ordin de salarizare, cu încadrarea reclamantului, având funcția de director executiv al Unității D, județul Vâlcea, în anexa nr. VIII - Familia ocupațională de funcții bugetare "Administrație", capitolul I lit. A - Salarizarea funcționarilor publici, pct. I - Salarii pentru administrația publică centrală - din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv funcționar public de conducere, director executiv, gradul II, coeficient 4,77, și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la recalcularea și plata integrală a drepturilor salariale, începând cu 1 ianuarie 2024 (dată de la care produce efecte ordinul contestat) și pe viitor, având în vedere încadrarea corectă, astfel cum a fost solicitată.

În motivare, a susținut că salarizarea sa s-a realizat în mod eronat, ca urmare a interpretării greșite a acestei dispoziții legale, în sensul că doar aparatul propriu s-ar încadra ca aparat central. Dimpotrivă, scopul acestei prevederi este doar acela de a prezenta forma de distribuire a posturilor în cadrul unei instituții unice, și anume Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, organ de specialitate al administrației publice centrale, pentru o bună funcționare a acesteia. Articolul menționat doar precizează că există 152 de posturi distribuite aparatului propriu (nu aparat central), iar restul de posturi sunt împărțite pe unități ale Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale și structuri de probleme speciale, astfel încât să se asigure funcționarea corectă a instituției, în ansamblul ei.

Așa cum textul prevede expres, toate cele 1.100 de posturi sunt în cadrul Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, toate fiind așadar funcții din cadrul unui organ de specialitate al administrației publice centrale, motiv pentru care salarizarea lor trebuie realizată potrivit dispozițiilor lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, fapt ce rezultă din analiza prevederilor acestei legi.

Nu în ultimul rând, se observă și intenția legiuitorului de a corecta inechitățile salariale existente în prezent. Astfel, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învățământ și alte sectoare de activitate bugetară (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023) a fost modificată Legea-cadru nr. 153/2017, iar ca urmare a acestor modificări legislative la pct. II - Salarii pentru personalul din unitățile teritoriale din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 nu mai există nicio instituție expres menționată care să fie plătită pe această grilă.

Un alt aspect este și faptul că la acest moment anumite unități subordonate pârâtei sunt încadrate și salarizate de Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale pe grila de salarizare a administrației publice centrale, deși acestea poartă aceeași denumire de structuri teritoriale, astfel că dispozițiile legale avute în vedere de Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale sunt aceleași (doar aplicarea lor se face diferit, fără nicio justificare care să justifice tratamentul discriminatoriu).

Așa cum apare în anexa nr. 1 - Structura organizatorică a Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale - la Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009 privind înființarea, organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, cu modificările și completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009), pe ultima linie la structuri subordonate apar următoarele: 25 de unități teritoriale subordonate; 1 serviciu verificarea calității produselor rezervă de stat; 42 de structuri teritoriale pentru probleme speciale județene/a municipiului București.

În concluzie, dacă există o singură structură subordonată, de pe același palier din organigramă, pe grila de salarizare a administrației publice centrale, atunci toate structurile subordonate ar trebui să fie pe grila de salarizare centrală.

Prin întâmpinarea depusă pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând, în esență, că personalul unităților teritoriale subordonate nu ocupă funcții similare cu personalul aparatului propriu, condițiile de muncă fiind diferite. În această situație, aplicarea unui tratament egal unor persoane aflate în situații diferite ar conduce la încălcarea principiilor egalității în drepturi sau nediscriminării.

În acest sens a apreciat ca fiind relevante deciziile Curții Constituționale nr. 657 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 1 noiembrie 2019, și nr. 875 din 9 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 27 ianuarie 2021.

La termenul din 10 octombrie 2024, instanța de apel a pus în discuția părților incidența în cauză a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024. Prin încheierea pronunțată la aceeași dată s-au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că reclamantul din prezenta cauză are calitatea de funcționar public de conducere în cadrul unei unități teritoriale din cadrul pârâtei, îndeplinind funcția de director executiv, gradul II, drepturile sale fiind stabilite începând cu data de 1 ianuarie 2024, prin ordinul contestat.

Pretenția concretă a acestuia este aceea de stabilire a drepturilor salariale, începând cu data de 1 ianuarie 2024, potrivit prevederilor lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, aplicabile personalului din aparatul central, în condițiile modificărilor ce au fost aduse Hotărârii Guvernului nr. 1.380/2009, și de plată a diferențelor reieșite din recalculare, invocându-se greșita stabilire a acestora prin ordinul contestat.

Tribunalul a reținut că trebuie îndeplinite următoarele condiții cumulative pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul cauzei: - obiectul cererii de chemare în judecată să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1); - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective; - chestiunea de drept care formează obiectul judecății să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a prezentei cauze privește posibilitatea stabilirii, începând cu data emiterii ordinului contestat, 1 ianuarie 2024, a salariului reclamantului, ce deține calitatea de funcționar public în cadrul unei unități teritoriale a Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, potrivit prevederilor lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, aplicabile aparatului central al autorității publice respective.

Instanța de trimitere a reținut că asupra acestei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a prezentei cauze, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Ambele părți au arătat că lasă la aprecierea instanței necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu chestiunea de drept pusă în discuție de instanță, reclamantul precizând doar că salarizarea sa trebuie să fie identică cu aceea a funcționarilor de la nivelul central.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile au comunicat, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, prin care au reiterat argumentele expuse prin cererile formulate în fața instanței de fond. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul învestit cu soluționarea cauzei în Dosarul nr. 197/46/2024 a apreciat că, în condițiile în care reclamantul îndeplinește o funcție publică de conducere în cadrul unei unități teritoriale a pârâtei, salarizarea acestuia trebuie realizată potrivit dispozițiilor lit. A pct. II capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, iar nu în conformitate cu pct. I din aceeași anexă, în cadrul căruia sunt enumerate instituțiile centrale și, în anume cazuri, expres și limitativ prevăzute, cele subordonate lor.

În acest sens a avut în vedere că din interpretarea sistematică a prevederilor legale anterior amintite rezultă că în vreme ce funcțiile publice de stat sunt cele stabilite și avizate la nivelul instituțiilor și autorităților centrale, funcțiile publice teritoriale sunt acelea stabilite și avizate potrivit legii din cadrul serviciilor publice deconcentrate, așadar din cadrul structurilor teritoriale ale organelor administrației publice centrale din unitățile administrative.

De asemenea, în privința pretinsei discriminări în raport cu funcționarii publici ce își desfășoară activitatea la nivel central, apreciază că salarizarea diferită în raport cu nivelul de exercitare a funcției publice este prevăzută de lege, fiind obiectiv justificată, la baza diferențierii aflându-se principiul ierarhizării atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate de personalul plătit din fonduri publice. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanțele naționale au comunicat un număr redus de opinii teoretice exprimate de judecători în problema de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, opiniile exprimate de cele mai multe dintre colectivele de judecători sunt în sensul că prevederile legale a căror interpretare se solicită se aplică doar personalului din cadrul aparatului central al autorității publice respective, deoarece cele două categorii de funcționari nu sunt în situații identice, diferențele salariale fiind conforme cu principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

În acest sens au opinat Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Tribunalul Vaslui.

O singură instanță - Tribunalul Brașov - a apreciat că prevederile legale în discuție trebuie să se coreleze cu principiile egalității și nediscriminării prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, care impun ca toți angajații din sistemul public să beneficieze de un tratament egal în ceea ce privește drepturile salariale și condițiile de muncă, fără discriminări pe baza apartenenței la o anumită categorie profesională sau instituție. În acest context, dacă personalul din cadrul unităților teritoriale ale pârâtei îndeplinește funcții echivalente cu cele din aparatul central, ar trebui să aibă aceleași drepturi salariale prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017. În absența unei reglementări care să excludă explicit personalul din unitățile teritoriale, acestora trebuie să li se aplice aceleași prevederi salariale.

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară relevantă și nici nu au comunicat opinii teoretice în problema de drept supusă dezlegării.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 850 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, Curtea Constituțională, respingând excepția invocată, a reținut următoarele: " 20. (...) în esență, critica autoarelor excepției de neconstituționalitate vizează, pe de o parte, încălcarea principiului egalității în drepturi prin stabilirea unor reguli diferite de salarizare pentru funcționarii publici din administrația publică centrală (funcții publice de stat) față cei din unitățile teritoriale (funcții publice teritoriale) și, pe de altă parte, aspecte referitoare la interpretarea și aplicarea legii-cadru în ceea ce privește salarizarea funcționarilor publici din cadrul centrelor județene ale Agenției de Plăți și Intervenții pentru Agricultură. 21. Referitor la susținerea privind pretinsele discriminări sub aspect salarial, existente între funcționarii publici care își desfășoară raporturile de serviciu în aparatul unei autorități publice la nivel central față de personalul din unitățile teritoriale, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007). (...) 25. În raport cu aceste considerente, Curtea reține că instituirea prin prevederile de lege criticate a unor reguli diferite aplicabile diferitelor categorii de personal plătit din fonduri publice nu constituie o discriminare. Opțiunea legiuitorului pentru stabilirea unui tratament juridic diferențiat sub aspectul salarizării între funcționarii publici din administrația publică centrală și cei din unitățile teritoriale este justificată având în vedere că atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții similare. Prin urmare, existența unor diferențe în ceea ce privește salarizarea este în mod obiectiv justificată, legiuitorul urmărind eliminarea dezechilibrelor și a disfuncționalităților existente în sistemul public de salarizare. Astfel, prevederile art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, iar cele ale art. 6 lit. h) din legea-cadru consacră principiul sustenabilității financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat."

De asemenea, prin Decizia nr. 875 din 9 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 27 ianuarie 2021, instanța de contencios constituțional a reținut: "45. (...) egalitatea în fața legii și a autorităților publice, consacrată cu titlu de principiu de art. 16 alin. (1) din Constituție, își găsește aplicare doar atunci când părțile se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și deci instituirea aceluiași regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situații diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluție legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunțat. Situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie însă să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003; Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006; Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011; Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Când criteriul în funcție de care își găsește aplicarea un regim juridic sau altul are caracter obiectiv și rezonabil, și nu subiectiv și arbitrar, fiind constituit de o anumită situație prevăzută de ipoteza normei, și nu de apartenența sau de o calitate a persoanei, privitor la care își găsește aplicare, așadar intuitu personae, nu există temei pentru calificarea reglementării deduse controlului ca fiind discriminatorie, deci contrară normei constituționale de referință (Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005)." IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că lipsește cerința existenței unei chestiuni dificile de drept. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul sesizării îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "Prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal", iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "Prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze".

Conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din analiza dispozițiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, declanșarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții de admisibilitate: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În sesizarea de față este îndeplinită condiția de admisibilitate legată de existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, întrucât pretențiile deduse judecății în cauza aflată spre soluționare pe rolul instanței de trimitere se circumscriu unor drepturi salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul, care are calitatea de funcționar public de conducere în cadrul unei unități teritoriale din cadrul Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, solicită ca drepturile sale salariale să fie stabilite potrivit prevederilor lit. A pct. I capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, aplicabile personalului din aparatul central.

Este îndeplinită și condiția potrivit căreia completul de judecată care a formulat sesizarea să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, în această procedură Înalta Curte de Casație și Justiție putând fi sesizată și de către completurile de judecată învestite cu soluționarea cauzelor în primă instanță, iar nu doar de către completurile de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale curților de apel sau ale tribunalelor învestite cu soluționarea cauzelor în ultimă instanță.

Nu este îndeplinită însă condiția de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept.

Astfel, prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun, ca o condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și existența unei "chestiuni de drept" veritabile, aptă de a declanșa acest mecanism de unificare a practicii judiciare.

Noțiunea de "chestiune de drept" are înțelesul dat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

În sesizările formulate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 trebuie avut în vedere și preambulul acestui act normativ în care s-a ținut seama de "faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

În absența unei definiții legale a noțiunii "chestiune de drept" din cadrul cerințelor de admisibilitate prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare.

Această exigență legală, subsumată condiției privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă.

În lipsa problemei de interpretare din partea instanței a textelor legale, de natură a constitui izvor al jurisprudenței divergente și care să justifice pronunțarea hotărârii prealabile, sesizările urmăresc doar o confirmare a soluțiilor care se prefigurează în cauzele cu care au fost învestite, abordare ce are semnificația nesocotirii sensului și rațiunii reglementării mecanismului de unificare.

În sesizarea de față nu rezultă că problema de drept în discuție ar putea primi interpretări contrare, de natură a genera practică neunitară.

În acest sens este de remarcat că instanța de trimitere expune o singură posibilă interpretare a prevederilor legale în discuție, potrivit căreia, în condițiile în care reclamantul îndeplinește o funcție publică de conducere în cadrul unei unități teritoriale a pârâtei, salarizarea acestuia trebuie realizată potrivit dispozițiilor lit. A pct. II capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, iar nu în conformitate cu pct. I din aceeași anexă, în cadrul căruia sunt enumerate instituțiile centrale și, în anume cazuri, expres și limitativ prevăzute, cele subordonate lor.

Se mai arată că prevederile legale a căror interpretare se solicită se aplică doar personalului din cadrul aparatului central al autorității publice respective, deoarece cele două categorii de funcționari nu sunt în situații identice, diferențele salariale fiind conforme cu principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

Or, astfel cum deja s-a stabilit în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condițiile în care instanța de trimitere expune o interpretare clară și argumentată în privința chestiunii de drept în discuție, fără a fi prezentate și argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acesta ar avea un caracter complex ori precar - imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022, paragrafele 32 și 36).

În egală măsură, în analiza condiției existenței unei probleme de drept reale trebuie menționat și faptul că, în mod cvasiunanim, punctele de vedere teoretice ale celorlalte instanțe naționale susțin aceeași interpretare, respectiv cea conform căreia funcțiile publice stabilite în cadrul unităților teritoriale ale Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale sunt funcții publice teritoriale în sensul Legii-cadru nr. 153/2017, pentru care salarizarea se face potrivit grilelor prevăzute la lit. A pct. II capitolul I din anexa nr. VIII la legea-cadru, iar nu potrivit grilelor prevăzute pentru funcțiile publice de stat din administrația publică centrală.

În respectivele opinii teoretice se argumentează că prevederile legale a căror interpretare se solicită sunt aplicabile doar personalului din cadrul aparatului central al autorității publice respective, iar cele două categorii de funcționari nu sunt în situații identice, diferențele salariale fiind conforme cu principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate.

Jurisprudența Curții Constituționale relevă, la rândul ei, suficiente repere în sprijinul interpretării corecte a prevederilor legale care fac obiectul sesizării.

Astfel, prin Decizia nr. 850 din 12 decembrie 2019, anterior menționată, respingând excepția invocată, a reținut următoarele: " 25. (...) instituirea prin prevederile de lege criticate a unor reguli diferite aplicabile diferitelor categorii de personal plătit din fonduri publice nu constituie o discriminare. Opțiunea legiuitorului pentru stabilirea unui tratament juridic diferențiat sub aspectul salarizării între funcționarii publici din administrația publică centrală și cei din unitățile teritoriale este justificată având în vedere că atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții similare. Prin urmare, existența unor diferențe în ceea ce privește salarizarea este în mod obiectiv justificată, legiuitorul urmărind eliminarea dezechilibrelor și a disfuncționalităților existente în sistemul public de salarizare. Astfel, prevederile art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 instituie principiul ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, iar cele ale art. 6 lit. h) din legea-cadru consacră principiul sustenabilității financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat. 26. În consecință, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate reprezintă expresia opțiunii legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice, justificată în raport cu situația diferită a celor două categorii de personal vizate de ipotezele normelor juridice, fără a încălca principiul egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituție."

Argumentele expuse în cele ce precedă permit a se reține concluzia că demersul instanței de trimitere evidențiază o înțelegere greșită a mecanismului procedurii hotărârii prealabile din reglementarea specială, de vreme ce titularul sesizării a dat prevalență obligativității sesizării, fără însă a realiza cuvenita și prealabila verificare și constatare a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate de ordin procedural și substanțial care îi îngăduiau un atare demers.

Cu alte cuvinte, a fost ignorată în mod nepermis procedural ipoteza normei stipulate în art. 2 din ordonanța de urgență precitată, care permite declanșarea mecanismului procedurii hotărârii prealabile doar în prezența constatării ca fiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate, inclusiv cea referitoare la existența unei chestiuni de drept, pentru că numai atunci ar putea intra în acțiune dispoziția normei juridice anterior menționate, potrivit căreia completul de judecată învestit cu soluționarea procesului "va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În concluzie, sesizarea vizând pronunțarea unei hotărâri prealabile nu îndeplinește condiția de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, prevăzută de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în înțelesul dat acesteia conform jurisprudenței consolidate a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că, nefiind întrunite toate condițiile legale, sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 197/46/2024 este inadmisibilă.