Decizia nr. 88/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.374/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.031/96/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Harghita a depus, în termen legal, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești și opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 1 octombrie 2024, în Dosarul nr. 1.031/96/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), în munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și în munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se poate include și perioada în care un funcționar public cu statut special - polițist, în temeiul normelor juridice care îi reglementează statutul și activitatea, este inclus pe o planificare de permanență la domiciliu, indiferent de îndeplinirea în concret a atribuțiilor specifice care au determinat întocmirea planificării sau este necesar ca acesta să îndeplinească în mod efectiv sarcinile și atribuțiile de serviciu. Dacă interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este în sensul că munca suplimentară nu presupune ca funcționarul public să îndeplinească în mod efectiv sarcinile și atribuțiile de serviciu, acesta are dreptul la plata sporurilor salariale prevăzute de alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol pentru toată perioada în care a figurat pe planificarea de permanență sau cuantumul orelor ce se vor plăti suplimentar nu poate depăși 360 de ore anual, în sensul art. 21 alin. (4) din aceeași lege?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 octombrie 2024, cu nr. 2.374/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 17 martie 2025. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare " Art. 21. - Sporul pentru munca suplimentară (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (4) Plata muncii în condițiile alin. (2) și (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic în scris, fără a se depăși 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita - Secția I civilă cu nr. 1.031/96/2023, la data de 16 august 2023, reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne, în numele și pentru membrul de sindicat X - funcționar public cu statut special - polițist, a chemat în judecată pe pârâții Inspectoratul de Poliție Județean Harghita și șeful Poliției Municipiului Toplița, solicitând următoarele: - anularea planificărilor de serviciu privind serviciul de permanență întocmite în ultimii trei ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată; - în principal, obligarea pârâtului la calcularea și plata sumelor aferente orelor lucrate/planificate în cadrul serviciului de permanență la domiciliu, care depășesc perioada normală de lucru în timpul zilelor lucrătoare, precum și pe durata zilelor nelucrătoare, pentru perioada ultimilor 3 ani anteriori depunerii cererii, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data prestării serviciului de permanență și până la data efectivă a plății; - în subsidiar, obligarea pârâtului la calcularea orelor lucrate/planificate în cadrul serviciului de permanență la domiciliu, care depășesc perioada normală de lucru în timpul zilelor lucrătoare, precum și pe durata zilelor nelucrătoare, pentru perioada ultimilor 3 ani anteriori depunerii cererii și compensarea cu ore libere plătite.

A arătat că, în perioada ianuarie-decembrie 2022, prin planificările lunare de permanență, membrul de sindicat a acumulat un număr de 2.546 de ore în care a fost la dispoziția angajatorului, fiind obligat să se prezinte în cel mai scurt timp pentru a putea desfășura activități de cercetare la fața locului atunci când erau solicitate. Pe lângă aceste ore, a mai lucrat și norma de 2.008 ore, aferente anului 2022, în total 4.554 de ore.

În perioada ianuarie-mai 2023 a acumulat 900 de ore în care a fost la dispoziția angajatorului, fiind obligat să se prezinte în cel mai scurt timp pentru a desfășura activități de cercetare la fața locului atunci când erau solicitate.

Atunci când a fost programat să asigure serviciul de permanență, polițistul a trebuit să fie la domiciliul/locuința său/sa, să nu părăsească localitatea, să răspundă de îndată dacă este solicitat, fiind în imposibilitate de a dispune în mod liber și voluntar de timpul său. Altfel spus, deși este la domiciliu, polițistul trebuie să stea într-o stare de expectativă și să răspundă "prezent" la orice solicitare ar veni în intervalul în care asigură serviciul de permanență. În realitate, în acest interval polițistul este la dispoziția angajatorului, neputând dispune cum dorește de timpul său liber.

Nerespectarea programului de lucru, astfel cum rezultă din cele două planificări, constituie abatere disciplinară, iar, de la caz la caz, poate constitui și infracțiunea de abuz în serviciu.

Prin Sentința civilă nr. 477 din 24 aprilie 2024, Tribunalul Harghita - Secția civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, pricina aflându-se, în prezent, în faza procesuală a recursului la Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În ședința publică din 17 septembrie 2024, instanța de trimitere a pus în discuția părților aplicabilitatea dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Prin încheierea pronunțată la 1 octombrie 2024, instanța de trimitere a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept enunțată, precum și suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, care stabilesc că, dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Curtea a interpretat aceste prevederi legale ca fiind imperative și, prin coroborare cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă (în partea de la care nu se derogă prin ordonanța de urgență), a considerat că prezentul litigiu cade sub incidența reglementărilor ordonanței de urgență mai sus amintite. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au exprimat în scris un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, chiar dacă a fost amânată pronunțarea asupra sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu întrebarea prealabilă în acest sens.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimatul Inspectoratul de Poliție Județean Harghita a depus, în termen legal, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, problema de drept supusă analizei presupunând o dificultate suficient de mare pentru ca mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă să poată fi antrenat. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea recursului în Dosarul nr. 1.031/96/2023 a apreciat că, în speță, există dificultatea de a stabili, în interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în ce măsură, în munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și în munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se poate include și perioada în care un funcționar public cu statut special - polițist, în temeiul normelor juridice care îi reglementează statutul și activitatea, este inclus pe o planificare de permanență la domiciliu, indiferent de îndeplinirea în concret a atribuțiilor specifice care au determinat întocmirea planificării, sau este necesar ca acesta să îndeplinească în mod efectiv sarcinile și atribuțiile de serviciu.

Curtea a reținut că există argumente care pot sprijini ambele poziții contradictorii ale părților.

Astfel, prin planificarea de permanență, reclamantul a fost nevoit să fie la dispoziția angajatorului și, deși nu a prestat activitate în interesul acestuia, nu a putut dispune în mod liber de intervalul de timp în discuție, în sensul că nu s-a putut deplasa la distanță de locuință, nu a putut să își planifice activități și a trebuit să fie capabil în permanență să își îndeplinească îndatoririle de serviciu.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordinului ministrului internelor și reformei administrative nr. 577/2008 privind programul de lucru al polițiștilor, formele de organizare a acestuia și acordarea repausului săptămânal (Ordinul nr. 577/2008), durata programului de lucru al polițistului este, de regulă, 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână, cu un repaus săptămânal de 2 zile, de regulă sâmbăta și duminica, iar potrivit art. 10 din ordin, orele de serviciu prestate de polițist peste durata prevăzută la art. 2 alin. (1) se consideră ore suplimentare și se plătesc sau se compensează cu timp liber corespunzător, conform dispozițiilor legale privind salarizarea polițiștilor.

În plus, în speță ar putea fi incidentă și Cauza C-518/15, Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 21 februarie 2018, Ville de Nivelles împotriva lui Rudy Matzak, în care s-a decis că art. 2 din Directiva 2003/88 a Parlamentului European și a Consiliului (Directiva 2003/88) trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într-un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat "timp de lucru".

Aceste argumente ar putea contura ideea că timpul în care un polițist este la dispoziția angajatorului și este obligat să intervină într-un interval scurt nu ar avea caracterul de timp liber potrivit ordinului menționat și ar putea fi considerat muncă suplimentară, cu consecința remunerării acesteia.

Pe de altă parte, art. 1 din ordinul menționat stabilește că prin program de lucru se înțelege perioada în care polițistul își desfășoară activitatea și îndeplinește sarcinile și atribuțiile de serviciu potrivit prevederilor fișei postului, ceea ce ar putea susține interpretarea pârâtului, în sensul că acele două condiții sunt obligatorii și cumulative.

Așadar, este necesar ca instanța supremă să lămurească dacă, în interpretarea art. 21 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum și în munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal și în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se poate include și perioada în care un funcționar public cu statut special - polițist, în temeiul normelor juridice care îi reglementează statutul și activitatea, este inclus pe o planificare de permanență la domiciliu, indiferent de îndeplinirea în concret a atribuțiilor specifice care au determinat întocmirea planificării, sau este necesar ca acesta să îndeplinească în mod efectiv sarcinile și atribuțiile de serviciu.

Deoarece alin. (4) al art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017 impune o limită de 360 de ore anual, iar reclamantul invocă jurisprudența comunitară, care ar trebui aplicată chiar în condițiile unor norme juridice interne contrarii, instanța trebuie să fie lămurită dacă, în condițiile jurisprudenței comunitare invocate, interpretarea art. 21 presupune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant, fără limita impusă mai sus.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de trimitere a comunicat, la 13 noiembrie 2024, punctul de vedere motivat al completului de judecată asupra modului de dezlegare a problemei de drept, prin care, expunând conținutul art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, dar și al art. 1 din Ordinul nr. 577/2008, a arătat că acest din urmă text pare să impună ca munca polițistului (fie că este în timpul programului, fie că este muncă suplimentară) să privească și efectuarea atribuțiilor specifice fișei postului, nu numai să fie la dispoziția angajatorului. Or, simpla menționare pe planificarea de permanență nu ar crea, din punct de vedere juridic, un statut de muncă suplimentară, în lipsa solicitării de îndeplinire a atribuțiilor specifice.

Deși aceste obligații ale polițistului implică anumite inconveniente, acestea sunt specifice în mod inerent serviciului polițienesc și sunt consacrate legislativ de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 360/2002).

În ce privește limita în care s-ar plăti aceste sume, în ipoteza reținerii muncii suplimentare, sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, care stabilesc că nu se pot depăși 360 de ore anual. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat un număr redus de hotărâri judecătorești, precum și opinii teoretice exprimate de judecători.

Astfel, într-o opinie s-a reținut că timpul în care un polițist este la dispoziția angajatorului și este obligat să intervină într-un interval scurt de timp nu ar putea fi considerat muncă suplimentară, cu consecința remunerării acestuia, întrucât caracterul permanent și obligatoriu al serviciului polițienesc obligă polițistul ca, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, să se prezinte la programul de lucru stabilit, precum și în afara acestuia, în situații temeinic justificate.

Prin specificul activității, aceasta presupune disponibilitate permanentă, adică acea obligație a persoanelor care ocupă aceste funcții de a fi pregătite în orice moment, în orice zi a săptămânii, să intervină pentru rezolvarea unor probleme deosebite și cu caracter de urgență, pe care le presupune activitatea desfășurată.

S-a apreciat că trebuie distins între o planificare de permanență scriptică și munca prestată efectiv în baza acestei planificări de permanență. Programul de lucru se limitează la perioada în care polițistul își desfășoară activitatea și îndeplinește sarcinile și atribuțiile de serviciu potrivit prevederilor fișei postului, nu și "starea de veghe", în care trebuie să manifeste vigilență și să reacționeze prompt în urma oricărei solicitări, fiind posibil ca acesta să nu îndeplinească în mod efectiv sarcinile și atribuțiile de serviciu.

În acest sens, s-au depus hotărâri judecătorești de către Curtea de Apel Brașov - Secția de contencios administrativ și fiscal și au exprimat opinii teoretice Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Iași, Tribunalul Vaslui.

Într-o a doua opinie, exprimată de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal și de Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a apreciat că perioada în care un funcționar public cu statut special a figurat pe o planificare de permanență, chiar dacă nu a fost solicitat să îndeplinească atribuțiile specifice postului, reprezintă muncă suplimentară prestată peste programul normal de lucru, acesta fiind beneficiarul unui spor la salariul de bază, astfel cum se prevede și în dispozițiile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017. Funcționarul public cu statut special are limitată libertatea de mișcare, de desfășurare a unor activități extranee atribuțiilor sale de serviciu, repausul este restrâns, astfel că toate aceste restrângeri trebuie să fie remunerate, deoarece reprezintă timp de lucru.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale supuse interpretării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept supuse dezlegării. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ este prevăzut expres prin dispozițiile art. 1, ordonanța aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

În consecință, prevederile ordonanței de urgență se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa cu prevederile dreptului comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, astfel cum se statuează, expres, prin art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024: "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: - existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; - cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze; - existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Prima condiție este îndeplinită, deoarece cauza în cadrul căreia a fost formulată sesizarea, înregistrată cu nr. 1.031/96/2023, se află în curs de judecată, în ultimă instanță, la Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Este îndeplinită și a doua condiție, litigiul având ca obiect stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, respectiv ale funcționarilor publici cu statut special - polițiști.

Nu este îndeplinită însă a treia condiție de admisibilitate, ce vizează existența unei chestiuni de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

În cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu se definește noțiunea "chestiune de drept", însă lămurirea sensului acesteia se va face ținând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanței de urgență și de necesitatea completării, conform art. 4 din același act normativ, a dispozițiilor speciale ale acesteia cu prevederile dreptului comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudența care a dezvoltat noțiunea autonomă a "chestiunii de drept", susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, alături de alte principii prezentate, legiuitorul delegat a înțeles să țină seama de "configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de efectul obligativității hotărârii pe care o pronunță Înalta Curte de Casație și Justiție, în deplin acord cu îndatorirea sa constituțională de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești din România", apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea noilor norme legale cu caracter special poate influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, "în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

Așadar, rezultă, fără echivoc, ideea că procedura specială prevăzută de ordonanța de urgență prezintă caracteristicile esențiale ale procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, așa cum aceasta este reglementată de dispozițiile de drept comun din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, la care se adaugă diferențele specifice, menționate expres în conținutul dispozițiilor ordonanței de urgență.

Mai mult, spre deosebire de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care folosesc noțiunea de "chestiune de drept", în preambulul ordonanței de urgență, legiuitorul delegat folosește sintagma "chestiuni dificile de drept", intenționând să sublinieze, astfel, că doar chestiunile cu un anumit grad de dificultate în drept (și nu orice chestiuni de drept) sunt cele care pot forma obiectul procedurii speciale reglementate de ordonanța de urgență, în acord cu întreaga jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezvoltată începând cu anul 2013, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, care a instituit acest mecanism de unificare a priori a jurisprudenței instanțelor naționale.

Rațiunea instituirii condițiilor formale, anterior arătate, ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii, fără temei, a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

În consecință, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie, în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din actul normativ, obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat, în mod constant, în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

Referitor la cerința existenței unei chestiuni de drept reale, dificile, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au reținut următoarele: a) chestiunea de drept care necesită, cu pregnanță, a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății; b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existența unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei; c) pentru a ne afla în prezența unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, și de o manieră în care să se întrevadă, explicit, pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

În cauza de față, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată nu îndeplinește cerința de a fi o veritabilă chestiune de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile. Textul de lege a cărui interpretare se solicită este art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, redat la paragraful 10 din prezenta decizie.

Acest text de lege este clar, nefiind susceptibil de interpretări diferite sau contradictorii, aspect ce reiese din încheierea de sesizare în care instanța de trimitere a interpretat dispoziția legală în discuție, fără nicio dificultate, reținând că reclamantul ar avea dreptul ori la compensarea cu ore libere, ori la plata unui spor, iar alegerea modalității de compensare este în căderea instanței învestite cu soluționarea cauzei. Instanța a arătat că problema de dezlegat este aceea dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, în munca suplimentară se poate include și perioada în care polițistul este inclus pe o planificare de permanență la domiciliu, indiferent de îndeplinirea, în concret, a atribuțiilor de serviciu.

În acest sens, instanța de trimitere a avut în vedere dispozițiile art. 1 din Ordinul nr. 577/2008 și a apreciat că acestea impun ca munca polițistului, fie că este în timpul programului de lucru, fie că este muncă suplimentară, să privească și efectuarea atribuțiilor specifice fișei postului, nu numai să fie la dispoziția angajatorului, reținând, ca argument suplimentar, și prevederile art. 14 din acest ordin, care stabilesc caracterul permanent și obligatoriu al serviciului polițienesc, ce obligă polițistul ca pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu să se prezinte la programul de lucru stabilit, precum și în afara acestuia, în situații temeinic justificate. A concluzionat că, în aceste condiții, simpla menționare pe planificarea de permanență nu ar crea, din punct de vedere juridic, un statut de muncă suplimentară, în lipsa solicitării de îndeplinire a atribuțiilor specifice.

Așadar, verificarea premiselor sesizării relevă faptul că aceasta nu pune în discuție o dificultate de interpretare punctuală a normelor de drept indicate în actul de sesizare, de natură să necesite intervenția instanței supreme, ci urmărește, mai degrabă, o validare a opiniei exprimate de instanța învestită cu soluționarea cauzei.

Pe de altă parte, instanța de trimitere, în încercarea de a justifica existența unor argumente care ar putea sprijini ambele poziții contradictorii ale părților, arată că, în speță, ar putea fi incidentă și Cauza C-518/15 Ville de Nivelles împotriva lui Rudy Matzak, în care s-a decis că art. 2 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într-un interval de timp scurt trebuie să fie considerat "timp de lucru".

Or, o astfel de evaluare se poate realiza numai pe baza unei analize nemijlocite și directe de către instanța învestită cu soluționarea cauzei, în raport cu situația particulară a fiecărei cauze, cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu normele incidente din dreptul Uniunii Europene, tocmai pentru a se verifica in concreto dacă numai timpul aferent prestării efective a atribuțiilor de serviciu trebuie considerat "timp de lucru" în sensul Directivei 2003/88.

În consecință, se constată că problema de drept ce se solicită a fi dezlegată nu îndeplinește cerința de a fi o veritabilă chestiune de drept. Textele de lege a căror interpretare se solicită sunt clare, nesusceptibile de interpretări contradictorii, fiind necesară realizarea unui simplu raționament judiciar, prin analiza sistematică a textelor legale apreciate ca fiind relevante în cauză.

Din considerentele expuse anterior, ca urmare a constatării neîndeplinirii condiției de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept reale, dificile, în temeiul art. 2 alin. (1) și al art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, precum și al art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea se va respinge, ca inadmisibilă.