Decizia nr. 106/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1858/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.858/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.013/122/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă a dispus, prin încheierea din 6 august 2024, în Dosarul nr. 1.013/122/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992), categoriile de personal care beneficiază de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, stabilit de art. 4 alin. (1) din capitolul VIII din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), respectiv de art. 4 alin. (1) din capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), sunt îndreptăţite a beneficia, implicit, şi de acordarea concediului de odihnă suplimentar, pe baza aceloraşi determinări?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 2 septembrie 2024 cu nr. 1.858/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 9 decembrie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare Art. 18. – ” (1) În afara concediului de odihnă, prevăzut la art. 1, salariaţii din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare, ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiţii, stabilite potrivit Legii nr. 31/1991, au dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar, cu o durată cuprinsă între 3-10 zile lucrătoare. (…)”

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei Art. 4. – ” (1) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia lunară de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (…)”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Anexa nr. V – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei Art. 4. – ” (1) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, dar nu mai mult de 1.500 lei brut lunar, corespunzător timpului lucrat. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu – Secţia civilă la data de 26 iunie 2023 cu nr. 1.013/122/2023, reclamanţii A, B, C şi D au chemat în judecată pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, solicitând obligarea acestora să le acorde reclamanţilor A, B, C câte 80 de zile concediu de odihnă suplimentar pentru condiţii de muncă grele, periculoase sau vătămătoare, aferent perioadei 2015-2022, iar reclamantei D un număr de 70 de zile concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei 2016-2022 (câte 10 zile pentru fiecare an), precum şi, pentru viitor, câte 10 zile pe an de concediu de odihnă suplimentar, până la încetarea raporturilor de muncă; obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei de concediu aferente acestor zile, cu aplicarea actualizării şi a dobânzii legale penalizatorii începând cu data naşterii dreptului şi până la plata efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii au arătat că au calitatea de funcţionari publici, angajaţi pe posturi de specialişti, funcţii ocupate iniţial prin detaşare, iar, începând cu 11 noiembrie 2019, prin angajare la Parchet în baza Legii nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Direcţia de combatere a fraudelor (Legea nr. 199/2019).

De la data începerii activităţii la Parchet au beneficiat de un spor salarial în procent de 15% pentru condiţii de muncă grele, periculoase sau vătămătoare. Conform dispoziţiilor legale ce reglementează drepturile salariaţilor ce prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiţii, aceştia sunt îndreptăţiţi să beneficieze în fiecare an calendaristic de concediu de odihnă suplimentar care, în mod nelegal, nu le-a fost acordat de către angajator.

Au invocat dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, ale Legii nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase (Legea nr. 31/1991), ale Legii-cadru nr. 153/2017, opinia Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, exprimată prin Adresa nr. 49/PM din 4 februarie 2021, dată ca răspuns la cererea Ministerului Justiţiei – Serviciul de probaţiune pentru comunicarea unor informaţii de interes public, practica judiciară recentă, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în interpretarea Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003.

Pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că acordarea concediului de odihnă suplimentar se face cumulativ cu reducerea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi şi numai pentru acei salariaţi care îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebite, nu şi pentru angajaţii care beneficiază de un spor de până la 15% pentru condiţii grele, ordonatorii de credite care răspund de folosirea conform legii a sumelor primite de la buget neputând aproba astfel de cereri.

Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note scrise, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că, la nivelul instituţiei, condiţiile de muncă grele, periculoase sau vătămătoare au fost stabilite prin expertizări, ca urmare a evaluării unor agenţi biologici, conform Hotărârii Guvernului nr. 1.092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici în muncă, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.092/2006), şi nu Legii nr. 31/1991, premisă necesară numai pentru acordarea sporului de până la 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase personalului din Ministerul Public.

În plus, recunoaşterea şi acordarea sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase personalului din cadrul Ministerului Public nu condiţionează în niciun fel acordarea concediului de odihnă suplimentar prevăzut de art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 şi nu atrag în mod implicit aprecierea că această unitate se încadrează în categoria celor avute în vedere de Legea nr. 31/1991.

Pentru termenul din 6 august 2024, părţile au fost citate cu menţiunea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici, angajaţi pe posturi de specialişti în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu.

Obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de pretenţia de acordare a concediului de odihnă suplimentar, prevăzut de art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, şi de plată a indemnizaţiei de concediu aferente.

Faţă de dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (1) şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, intrată în vigoare la data de 14 iunie 2024, instanţa de trimitere a constatat că prezentul litigiu face parte din categoria celor pentru care este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond, întrucât asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii au apreciat că, spre deosebire de o sesizare întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea instanţei supreme în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – litigiul să fie dintre cele prevăzute la art. 1, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; – existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; – cauza în care se formulează sesizarea să fi început sub imperiul noului Cod de procedură civilă.

Cu privire la cea de-a treia condiţie au arătat că în speţă nu se pune problema interpretării unei norme juridice, întrucât dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 sunt clare. Aceste prevederi legale trebuie interpretate prin raportare la dispoziţiile cu valoare de principiu din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv art. 6 lit. b), care consacră principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate.

Cererea de chemare în judecată are ca obiect principiul egalităţii în faţa legii, ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, respectiv egalizarea drepturilor cu cele acordate altor salariaţi, funcţionari publici, care fac parte din aceeaşi categorie profesională.

Această problemă de drept a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în speţă fiind aplicabilă Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care instanţa supremă a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, (…) principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.”

Faţă de motivele invocate, reclamanţii au apreciat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel că dispoziţiile acestui act normativ nu sunt incidente în cauză.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au exprimat puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în Dosarul nr. 1.013/122/2023 apreciază că acordarea sporului de 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase nu poate fi asociată cu acordarea concediului de odihnă suplimentar, acesta din urmă presupunând alte determinări, efectuate în baza unor alte acte normative, fiind strâns legat de reducerea duratei timpului de muncă sub 8 ore/zi, pentru acei salariaţi care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1991. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice în problema ce face obiectul sesizării.

Astfel, într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că acele categorii de personal care beneficiază de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase sunt îndreptăţite, implicit, şi la acordarea concediului de odihnă suplimentar, pe baza aceloraşi determinări, întrucât legiuitorul a urmărit să compenseze, atât prin sporuri salariale, cât şi prin zile suplimentare de concediu de odihnă, efortul şi riscurile suplimentare la care este expus acest personal. Această interpretare se bazează pe principiul echităţii şi proporţionalităţii, protecţia sănătăţii şi securităţii în muncă, respectarea drepturilor fundamentale ale salariaţilor, interpretarea sistematică a legislaţiei.

În acest sens au pronunţat hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Braşov, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Vaslui.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că acordarea concediului de odihnă suplimentar este un beneficiu distinct de acordarea sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, care se recunoaşte în condiţiile Legii nr. 31/1991, respectiv în baza stabilirii existenţei condiţiilor deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase – la locurile de muncă, pentru fiecare unitate, de inspectoratele de stat teritoriale pentru protecţia muncii, pe baza determinărilor efectuate de către personalul încadrat în unităţile specializate ale Ministerului Sănătăţii, din care rezultă depăşirea limitelor prevăzute de normele naţionale de protecţie a muncii.

În acest sens au pronunţat hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice Tribunalul Covasna – Secţia civilă, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Ialomiţa – Secţia civilă, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă, Tribunalul Brăila – Secţia I civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, Tribunalul Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii textelor de lege supuse interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 18 ianuarie 2024, s-au statuat următoarele: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţia referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum şi de alte concedii se interpretează în sensul că nu permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 147 din Codul muncii şi, respectiv, ale art. 3 din Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase, sintagma «condiţii vătămătoare», care deschide dreptul la concediu suplimentar, nu are un conţinut juridic identic cu sintagma «condiţii vătămătoare» din art. 7 alin. (1) din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, respectiv art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ulterior art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, identitate de conţinut juridic care să justifice concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă, efectuată în aplicarea Ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010 pentru aprobarea condiţiilor de acordare a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cadrul Ministerului Public, respectiv în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională, este suficientă pentru stabilirea existenţei condiţiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991.”

Relevante sunt considerentele de la paragrafele 107-110, după cum urmează: ” 107. Astfel, raportat la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, condiţiile de muncă grele, periculoase sau vătămătoare sunt evaluate potrivit Legii nr. 31/1991, prin verificarea îndeplinirii unor criterii reglementate în art. 2 alin. (1), criterii care sunt prevăzute doar pentru stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în astfel de condiţii. 108. Or, rezultă în mod cert că se va acorda concediul de odihnă suplimentar doar acelor salariaţi care beneficiază de reducerea duratei zilei de muncă sub 8 ore, reducere condiţionată de îndeplinirea acelor criterii expres prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 31/1991. 109. Cu alte cuvinte, pentru locurile de muncă ce presupun reducerea timpului de lucru ca o măsură de protejare a angajaţilor, se recunoaşte şi beneficiul concediului de odihnă suplimentar în scopul refacerii capacităţii de muncă, magistraţii neregăsindu-se printre aceşti angajaţi pentru care se recunoaşte necesitatea diminuării timpului de lucru. 110. Aşadar, numai stabilirea unor condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, potrivit Legii nr. 31/1991, are drept consecinţă acordarea în mod cumulativ a celor două drepturi – reducerea duratei zilei de muncă sub 8 ore şi concediul de odihnă suplimentar.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, lipsind atât condiţia ca problema de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare ori Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra ei, cât şi condiţiile noutăţii şi dificultăţii, astfel încât au propus respingerea sesizării, ca inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Dispoziţiile acestei ordonanţe de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau la anularea actelor infralegislative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care, prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevede: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4, conform căruia „dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut cont, la adoptarea acestui nou act normativ, potrivit principiilor prezentate în preambulul acestuia, de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea noilor norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se întrunirea acestor cerinţe legale în raport cu elementele sesizării, rezultă că ele se regăsesc doar parţial, nefiind îndeplinite toate exigenţele procedurale menţionate pentru declanşarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare.

Referitor la primele trei condiţii legale se reţine că acestea sunt îndeplinite, întrucât cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Giurgiu – Secţia civilă, care judecă în primă instanţă, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, litigiul circumscriindu-se domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Chestiunea de drept identificată de instanţa de trimitere constă în chestiunea: dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, categoriile de personal care beneficiază de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, stabilit de art. 4 alin. (1) din capitolul VIII din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 4 alin. (1) din capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, sunt îndreptăţite a beneficia, implicit, şi de acordarea concediului de odihnă suplimentar, pe baza aceloraşi determinări.

De asemenea, există legătura chestiunii de drept semnalate cu soluţionarea fondului cauzei, în condiţiile în care reclamanţii solicită prin cererea de chemare în judecată concediu de odihnă suplimentar pentru condiţii de muncă grele, periculoase sau vătămătoare, iar art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 se referă la acest tip de concediu ce se acordă personalului care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare, astfel cum sunt stabilite în Legea nr. 31/1991.

Nu este îndeplinită însă condiţia ca problema de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare ori Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra ei.

Astfel, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost înregistrat Dosarul nr. 1.780/1/2023, în care s-a pronunţat Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 18 ianuarie 2024, prin care s-au statuat următoarele: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţia referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum şi de alte concedii se interpretează în sensul că nu permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 147 din Codul muncii şi, respectiv, ale art. 3 din Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase, sintagma «condiţii vătămătoare», care deschide dreptul la concediu suplimentar, nu are un conţinut juridic identic cu sintagma «condiţii vătămătoare» din art. 7 alin. (1) din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, respectiv art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ulterior art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, identitate de conţinut juridic care să justifice concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă, efectuată în aplicarea Ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010 pentru aprobarea condiţiilor de acordare a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cadrul Ministerului Public, respectiv în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională, este suficientă pentru stabilirea existenţei condiţiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991.”

Deşi în cele două cauze, cea pendinte şi cauza în care s-a pronunţat Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023, sunt supuse analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura hotărârii prealabile norme juridice diferite, chestiunea de lămurit de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este identică în ambele dosare: dacă personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de sporuri pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase este îndreptăţit să beneficieze şi de acordarea concediului de odihnă suplimentar.

Prin Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023 au fost tranşate, printre altele, următoarele chestiuni: 1. Magistraţii (judecători/procurori) nu pot beneficia de un concediu de odihnă suplimentar. În această privinţă, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conţine prevederi cu caracter special referitoare la concediul magistraţilor şi că nu există aspecte reglementate în actul normativ precitat care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 147 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), în temeiul prevederilor art. 278 alin. (2) din acelaşi cod, magistraţii care îşi desfăşoară activitatea în condiţii de muncă grele, periculoase sau vătămătoare fiind remuneraţi deja prin acordarea unui spor de până la 15% din salariul de bază, potrivit dispoziţiilor din Legea-cadru nr. 153/2017 şi Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională. 2. De acest tip de concediu nu beneficiază nici personalul auxiliar de specialitate şi nici funcţionarii publici din cadrul instanţelor şi parchetelor, concediile acestor categorii de personal plătit din fonduri publice fiind reglementate în mod expres prin statutele acelor categorii profesionale, acestea având caracterul unor norme speciale ce derogă de la cele de drept comun (paragraful 113). În această categorie se încadrează şi reclamanţii din dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu – Secţia civilă, instanţă care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, aceştia fiind funcţionari publici în cadrul unor unităţi diferite din Parchet. 3. Sintagma „condiţii vătămătoare” din art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991, care se referă la dreptul la concediu suplimentar, nu are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” la care se referă dispoziţiile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, ale Legii-cadru nr. 284/2010 şi ale Legii-cadru nr. 153/2017.

În acest context este evidentă, aşadar, identitatea chestiunii de drept, chiar dacă în discuţie este interpretarea unor prevederi legale diferite. Important de remarcat este că în dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu – Secţia civilă reclamanţii au invocat în cererea de chemare în judecată, în susţinerea demersului lor judiciar, chiar unele dintre normele primare pe care le-a analizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a pronunţat Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023, respectiv art. 147 şi 278 din Codul muncii, precum şi dispoziţii din Legea nr. 31/1991 şi din Legea-cadru nr. 153/2017. Nu în cele din urmă este de observat că acelaşi complet, în motivarea hotărârii pronunţate în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, a făcut trimitere inclusiv la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, adică chiar textul legal a cărui interpretare se solicită în prezenta cauză (paragraful 100).

Or, rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, de fapt, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile sau a unei hotărâri în interesul legii trebuie văzută mai puţin ca un argument de forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării.

Aşadar, fiind vorba, în esenţă, despre una şi aceeaşi problemă de drept care a mai fost anterior rezolvată printr-o hotărâre a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, devine evident că sesizarea prezentă nu se referă la o chestiune de drept nouă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea generalizării practicii neunitare, sesizarea neîntrunind, pe cale de consecinţă, nici condiţia distinctă negativă a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra problemei de drept şi nici exigenţele de noutate şi de caracter dificil.