Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.040/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Buzău – Secţia I civilă în dosarele nr. 653/114/2023 şi nr. 1.265/114/2023 şi de Tribunalul Sălaj – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.599/111/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, pârât în Dosarul nr. 1.599/111/2024 al Tribunalului Sălaj – Secţia civilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Buzău – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 4 septembrie 2024, în Dosarul nr. 653/114/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la principiul nediscriminării, ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare, să se stabilească dacă salarizarea specialiştilor IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, conform dispoziţiilor art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018, cu modificările ulterioare, poate fi aplicată pentru întregul personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, având în vedere că specialiştii IT fac parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi întregul personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor este salarizat conform capitolului II al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare”.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 27 septembrie 2024 cu nr. 2.040/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 18 noiembrie 2024.

La aceeaşi dată a fost înregistrat şi Dosarul nr. 2.043/1/2024, având ca obiect o sesizare identică formulată de aceeaşi instanţă, la aceeaşi dată, într-o altă cauză, respectiv în Dosarul nr. 1.265/114/2023 al Tribunalului Buzău – Secţia I civilă.

Ulterior, la 21 octombrie 2024, a fost înregistrat Dosarul nr. 2.304/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de Tribunalul Sălaj – Secţia civilă, prin încheierea pronunţată la data de 23 septembrie 2024, în Dosarul nr. 1.599/111/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile „privind starea de discriminare dintre personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor şi specialiştii IT din cadrul aceloraşi instanţe salarizaţi la nivelul maxim al salariului de bază brut şi al cuantumului sporurilor, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la capitolul II al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018, cu modificările ulterioare”.

Constatând că dosarele nr. 2.040/1/2024, nr. 2.043/1/2024 şi nr. 2.304/1/2024 au ca obiect sesizări pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce se află în strânsă legătură, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus conexarea celor trei cauze. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; (…)”

Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 567/2004): ” Art. 3. – (1) Personalul auxiliar de specialitate funcţionează în cadrul compartimentelor auxiliare ale instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, organizate potrivit art. 116-118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT. (3) Corpul grefierilor este alcătuit din grefieri cu studii superioare şi grefieri cu studii medii. (4) Sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea funcţiile de agent procedural, aprod şi şofer.”

Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare (Legea nr. 207/2018): ” Art. I. – Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (…) 53. La articolul 120, după alineatul (5) se introduc două noi alineate, alineatele (6) şi (7), cu următorul cuprins: ” (6) Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. (7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege.» (…)” III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-au invocat chestiunile de drept supuse interpretării

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – Secţia I civilă la data de 20 martie 2023, cu nr. 653/114/2023, reclamantele au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: recunoaşterea stării de discriminare în care au fost plasate de către pârâţi, în materie salarială, având în vedere calitatea lor de personal auxiliar de specialitate din cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie” în perioada august 2018 – la zi şi în continuare, prin neacordarea salariului de bază brut lunar şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihologică şi de confidenţialitate, precum şi a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase, prin raportare la specialiştii IT – personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor şi, în consecinţă, uniformizarea modului de calcul al acestor drepturi salariale, în perioada august 2018 – la zi şi în continuare; repararea prejudiciului ce li s-a creat prin neacordarea acestor drepturi salariale, respectiv obligarea pârâţilor la plata către acestea pentru perioada august 2018 – la zi şi în continuare, pentru fiecare lună şi până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să li se plătească, cu titlu de salariu de bază brut lunar şi cuantum sporuri, prin luarea în considerare a nivelului maxim al salariului de bază brut lunar şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi de confidenţialitate, precum şi a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase plătite specialiştilor IT – personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor; actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţe de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate (datele la care s-au efectuat plăţile drepturilor salariale ale acestora) şi până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate în capetele de cerere 2 şi 3.

Dosarul nr. 1.265/114/2023 al Tribunalului Buzău – Secţia I civilă are un obiect identic.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în Dosarul nr. 1.599/111/2024 al Tribunalului Sălaj – Secţia civilă, reclamanţii au solicitat recunoaşterea stării de discriminare în raport cu specialiştii IT în privinţa modului de salarizare, prin acordarea salariului de bază brut lunar şi a sporurilor la nivel maxim, începând cu luna august 2018.

În motivarea acţiunii s-a arătat că, potrivit capitolului II al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor cuprinde grefierii şi specialiştii IT, salarizaţi identic conform nr. crt. 1, 2, 5, 7-9 din tabelul anexă care stabileşte coeficienţii de ierarhizare şi implicit plafonul prevăzut pentru anul 2022. De asemenea, s-a arătat că specialiştii IT sunt remuneraţi potrivit dispoziţiilor art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

La termenele de judecată când s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie părţile au lipsit, iar încheierile de sesizare nu cuprind punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat un punct de vedere de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, pârât în Dosarul nr. 1.599/111/2024 al Tribunalului Sălaj – Secţia civilă, prin care arată că nivelul de salarizare al acestor categorii de personal este diferit întrucât nu se găsesc într-o situaţie identică cu cea a specialiştilor IT, chiar dacă ambele categorii profesionale aparţin personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor. V. Punctele de vedere ale instanţelor de trimitere cu privire la admisibilitatea sesizărilor

Completele de judecată ale instanţelor de sesizare – Tribunalul Buzău – Secţia I civilă şi, respectiv, Tribunalul Sălaj – Secţia civilă – au arătat că, având în vedere că litigiile privesc stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, este obligatorie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa asupra chestiunii de drept, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. VI. Punctele de vedere ale instanţelor de trimitere cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Completele de judecată ale instanţelor de trimitere nu au exprimat niciun punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept.

La solicitarea expresă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de complinire a unor elemente din cuprinsul încheierilor de sesizare, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă a răspuns în sensul imposibilităţii realizării acesteia după suspendarea cauzelor şi dezînvestirea instanţei.

Tribunalul Sălaj – Secţia civilă a arătat, prin încheierea din 30 octombrie 2024, că tratamentul juridic aplicat specialiştilor IT din punctul de vedere al salarizării nu poate fi decât diferit, deoarece pentru determinarea ipotezei „funcţiei similare” nu este suficient să se constate că grefierii şi specialiştii IT alcătuiesc personalul auxiliar al instanţelor şi parchetelor. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat o practică judiciară unitară şi consistentă, în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării, nivelul de salarizare a specialiştilor IT nu poate fi aplicat întregului personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor.

În argumentarea acestei opinii, instanţele au reţinut că nu toţi lucrătorii din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale trebuie să primească drepturi salariale egale, avându-se în vedere că nu există o similitudine între funcţia de specialist IT şi cea de grefier doar pentru că ambele sunt incluse în personalul auxiliar de specialitate, întrucât fiecare dintre acestea au atribuţii diferite şi desfăşoară altă activitate. De asemenea, există o lege specială derogatorie – Legea nr. 207/2018, care modifică în mod expres Legea-cadru nr. 153/2017 în privinţa specialiştilor IT, care astfel beneficiază de o salarizare diferită de cea a grefierilor ori a celorlalte categorii de salariaţi din cadrul personalului auxiliar de specialitate.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care să prezinte relevanţă în dezlegarea chestiunilor de drept sesizate. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Cu privire la dispoziţiile art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 21 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 10 septembrie 2024, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 103 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 3 iunie 2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004.

Dispoziţiile art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018 nu au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate referitoare la salarizarea specialiştilor IT din instanţe şi parchete, astfel cum aceasta este reglementată prin capitolul II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a fost examinată de Curtea Constituţională în repetate rânduri (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 428 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 17 octombrie 2019, Decizia nr. 75 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 2 iunie 2020, Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, Decizia nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020 sau Decizia nr. 521 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 15 octombrie 2020).

Astfel, referitor la critica de neconstituţionalitate vizând instituirea unei discriminări între specialiştii IT şi alte categorii de specialişti din sistemul judiciar, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că cele trei sesizări conexate formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, nefiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul de drept al prezentelor sesizări conexate îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevede: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4 din ordonanţa de urgenţă, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Din cuprinsul principiilor prezentate în preambulul acestui act normativ rezultă că, la adoptare, legiuitorul delegat a ţinut cont de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism procedural, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Se observă, astfel, că, spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în cea instituită de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către completele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă sau în calea de atac, fiind astfel eliminată condiţia sesizării doar de către completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor care sunt învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

Admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 rămâne, însă, în continuare condiţionată de existenţa unei chestiuni de drept veritabile, nefiind posibilă sesizarea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii civile. Cât timp nu regăsim nicio derogare de la această cerinţă în cuprinsul legii speciale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, vom da eficienţă dispoziţiilor generale cuprinse în art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi jurisprudenţei deja consacrate cu privire la acest mecanism de unificare a practicii judiciare.

De altfel, nu poate fi concepută o reglementare specială care să folosească o noţiune autonomă identică, aceea de „chestiune dificilă de drept”, dar cu un conţinut juridic diferit decât cea din legea generală (cu care se completează), mai ales având în vedere dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”

În jurisprudenţa creată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la mecanismul hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că este necesară întrunirea cerinţei privitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă chestiunea de drept are legătură cu dezlegarea cauzei, dar ea nu îndeplineşte cerinţa a de a fi o veritabilă şi reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii şi potenţial generatoare de practică neunitară, declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare nu este necesară în această ipoteză.

Astfel, în legătură cu îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a subliniat faptul că, pentru declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. În acest sens s-au pronunţat: Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, paragraful 50; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018, paragraful 43; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 36; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragraful 42.

În acest cadru nu trebuie omisă cerinţa ca încheierea de sesizare să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, în raport cu prevederile art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, alături de punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Astfel, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are obligaţia să se conformeze cerinţelor instituite prin art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2014, respectiv: „Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

După cum s-a reţinut în mod constant, din cuprinsul punctului de vedere al instanţei inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesităţii mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată. Astfel, acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite şi dificultatea reală şi serioasă în care se află instanţa în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare, ce depăşeşte obligaţia generală a instanţelor de drept comun de interpretare a legii şi aplicare a acesteia la o cauză pendinte.

Or, în cauzele conexate, se poate observa absenţa totală din încheierile de sesizare a oricărei analize a instanţelor cu privire la chestiunea de drept antamată şi la necesitatea mecanismului de unificare, în condiţiile în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu şi-a propus să deroge de la dispoziţiile generale şi să impună instanţelor de drept comun sesizarea de drept a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru orice problemă de drept ivită în materia de reglementare, neexistând intenţia legiuitorului de partajare a competenţei între instanţa de trimitere şi instanţa supremă.

Mai mult, în cazul sesizării înregistrate cu nr. 2.304/1/2024, modalitatea de formulare a sesizării nu este adecvată unei solicitări adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile care să dea o rezolvare de principiu unei probleme de drept întrucât nu cuprinde o întrebare cu un grad ridicat de abstractizare şi general aplicabilă privind interpretarea unei norme de drept susceptibile de mai multe potenţiale răspunsuri, ci o afirmaţie cu privire la o situaţie de fapt concretă.

Distinct de aceste neconformităţi ale încheierilor de sesizare ale instanţelor de trimitere, vom evidenţia în continuare motivele pentru care acestea nu întrunesc cerinţa de admisibilitate a existenţei unei chestiuni dificile de drept de natură a face necesară declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare.

În cauzele de faţă, titularii sesizărilor fac trimitere la interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, fiind necesară realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin analiza sistematică a textelor legale apreciate ca fiind relevante în cauză, a căror interpretare formează obiectul sesizării.

De altfel, chestiunea litigioasă referitoare la eventuala discriminare dintre specialiştii IT şi alte categorii de specialişti din sistemul judiciar instituită prin modalitatea de salarizare a celor dintâi a fost analizată de Curtea Constituţională în mai multe rânduri. Excepţia de neconstituţionalitate, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate referitoare la salarizarea specialiştilor IT din instanţe şi parchete, astfel cum aceasta este reglementată prin capitolul II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a fost examinată de Curtea Constituţională în repetate rânduri (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 428 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 17 octombrie 2019, Decizia nr. 75 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 2 iunie 2020, Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, Decizia nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, sau Decizia nr. 521 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 15 octombrie 2020).

Referitor la această critică de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată, este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice şi, prin urmare, stabilirea unui tratament juridic diferenţiat apare ca justificată.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că includerea, sub aspectul salarizării, a specialiştilor în domeniul informatic în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor reprezintă opţiunea legiuitorului, manifestată în marja sa de apreciere permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi.

Prin Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, şi prin Decizia nr. 408 din 13 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 26 octombrie 2017, Curtea Constituţională a statuat că reprezintă dreptul şi obligaţia autorităţii legiuitoare să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57.

Pe de altă parte, orientarea instanţelor de judecată spre o anumită interpretare a normelor juridice confirmă caracterul clar al acestora, ce nu creează premisele apariţiei unei practici judiciare neunitare. Jurisprudenţa naţională transmisă şi punctele de vedere exprimate de colectivele de judecători naţionali ilustrează unanimitatea adoptării soluţiei de respingere a acţiunilor de tipul celor în care au fost formulate prezentele sesizări conexate, existând o practică judiciară unitară în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării, nivelul de salarizare a specialiştilor IT nu poate fi aplicat întregului personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată aşadar că, inclusiv din această perspectivă, nu se întrezăreşte riscul apariţiei şi dezvoltării unei practici judiciare neunitare, astfel încât să devină necesară activarea mecanismului preventiv de uniformizare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru toate aceste considerente, cele trei sesizări conexate formulate în baza art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 vor fi respinse, ca inadmisibile.