Decizia nr. 64 din 28 octombrie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 3.570/99/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând următoarele: (i) la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; (ii) părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 26 iunie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 3.570/99/2023, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „dreptul reclamantului la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, pentru perioada 1.07.2023-11.12.2023”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la data de 14 decembrie 2022 („Legea nr. 96/2006”) ”

Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor („Legea nr. 7/2021”), în vigoare de la 27 februarie 2021 până la 25 iulie 2022, suspendată de la 10 iunie 2022 până la 25 iulie 2022 ” Art. I. – Articolele 49 şi 50 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 22 ianuarie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă. Art. II. – De la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează plata indemnizaţiilor pentru limită de vârstă acordate în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (…)”

Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 261 din 5 mai 2022 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 10 iunie 2022 („Decizia Curţii Constituţionale nr. 261/2022”), prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor este neconstituţională. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Ordinul nr. xxx/8.03.2021 al secretarului general al Camerei Deputaţilor privind încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă acordate în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 („Ordinul nr. xxx/8.03.2021”), s-au dispus următoarele: „La data de 27.02.2021, încetează plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă, acordată domnului AB prin Ordinul secretarului general al Camerei Deputaţilor nr. yyy din data de 25.04.2016, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor”.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă la 27 iunie 2023, ulterior declinată, la 15 aprilie 2024, în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă si asigurări sociale, reclamantul AB a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României – Camera Deputaţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la anularea Ordinului nr. xxx/8.03.2021 de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă şi totodată obligarea pârâtului la plata sumelor aferente indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, datorate pentru perioada cuprinsă de la încetarea plăţii acesteia, respectiv de la data de 27.02.2021, şi până la repunerea în plată, începând cu data de 10.06.2022, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare până la data efectuării plăţii efective.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 261/2022, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

De asemenea, reclamantul a precizat că, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022, prin Ordinul secretarului general al Camerei Deputaţilor nr. zzz/21.06.2022, s-a dispus reluarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă, stabilită prin Ordinul secretarului general al Camerei Deputaţilor nr. yyy din 25.04.2016.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată, invocând producerea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 doar pentru viitor, respectiv începând cu data de 10 iunie 2022, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei sus-menţionate. Au fost indicate, deopotrivă, drept relevante în acest sens, considerentele de la paragrafele 78 şi 79 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 261/2022.

Tribunalul judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 26 iunie 2024, instanţa de trimitere a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Părţile nu au prezentat puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Prin punctul de vedere înregistrat la data de 18.09.2024, instanţa de trimitere a prezentat contextul încetării şi reluării plăţii indemnizaţiei, constând în abrogarea dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 prin Legea nr. 7/2021, respectiv prin declararea acesteia din urmă ca neconstituţională, prin Decizia nr. 261/2022 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 10 iunie 2022. Pe această cale, a apreciat că repararea prejudiciului cauzat reclamantului, beneficiar al indemnizaţiei pentru limită de vârstă, ar fi trebuit să se realizeze din oficiu începând cu data sistării acesteia (27.02.2021), fără a fi necesară promovarea unei acţiuni în justiţie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Cluj, Constanţa, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara; tribunalele Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ şi Vrancea – Secţia I civilă au transmis hotărâri judecătoreşti cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, însă, spre deosebire de situaţia de fapt din prezenta speţă, în toate dosarele soluţionate prin aceste hotărâri litigiile erau pendinte la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022.

Din răspunsurile primite, a rezultat o orientare jurisprudenţială unanimă în sensul că reclamantul, care a exercitat o funcţie de demnitate publică în Parlamentul României, iar, la încetarea mandatului de deputat/senator, îndeplinea condiţiile legale cu privire la vârsta de pensionare şi a beneficiat de indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, este îndreptăţit la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, pentru perioada 27.02.2021-9.06.2022, dacă, la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022, litigiul având ca obiect acţiunea în anularea ordinului de încetare a plăţii indemnizaţiei emis în temeiul Legii nr. 7/2021 era pendinte.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul curţilor de apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale (Decizia civilă nr. 648/A/2023 din 28 martie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 405/84/2021*, definitivă); Constanţa – Secţia I civilă (Decizia civilă nr. 146/AS din 27 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 538/88/2021**; Decizia civilă nr. 215/AS din 20 martie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.585/118/2021; Decizia civilă nr. 84/AS din 7 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 641/36/2022, definitive); Târgu Mureş – Secţia I civilă (Decizia nr. 436/A din 6 iulie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.108/102/2021*, definitivă); Ploieşti – Secţia I civilă (Decizia nr. 802 din 29 mai 2024, pronunţată în Dosarul nr. 5.364/105/2022; Decizia nr. 924 din 4 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.439/114/2022; Decizia nr. 1.683 din 9 octombrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.534/105/2022*, definitive); Suceava – Secţia I civilă (Decizia nr. 935 din 12 octombrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.681/86/2021; Decizia nr. 338 din 23 martie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.874/86/2021*, definitive); Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale (Decizia civilă nr. 149 din 14 februarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.567/108/2021*; Decizia civilă nr. 279 din 5 aprilie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.340/115/2021*; Decizia civilă nr. 115 din 6 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.951/30/2021*, definitive) şi al tribunalelor Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ (Sentinţa civilă nr. 4 din 5 ianuarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 816/103/2021*, definitivă prin respingerea apelurilor de către Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, prin Decizia nr. 718 din 24 octombrie 2023); Vrancea – Secţia I civilă (Sentinţa civilă nr. 370/2022 din 27 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 605/91/2021, definitivă ca urmare a respingerii apelurilor de către Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 130 din 2 martie 2023).

În acelaşi sens a fost exprimat şi punctul de vedere comunicat de Tribunalul Alba.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale, în esenţă, au fost invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022, paragrafele 77-79.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Având în vedere faptul că instanţa de sesizare, prin întrebarea formulată, vizează perioada cuprinsă între 1.07.2023 şi 11.12.2023, cu toate că reclamantul a solicitat, prin acţiunea formulată, „obligarea pârâtului la plata sumelor aferente indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, datorate pentru perioada cuprinsă de la încetarea plăţii acesteia, respectiv la data de 27.01.2021, şi până la repunerea în plată, începând cu data de 10.06.2022 (…)”, au fost comunicate, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi hotărâri judecătoreşti care vizează dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006, aferent perioadei 1.07.2023-11.12.2023.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării a fost pronunţată o decizie care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea prezentei sesizări.

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 261 din 5 mai 2022 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 10 iunie 2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor este neconstituţională, fiind reţinute, în considerente, următoarele: ” 77. În ceea ce priveşte efectele constatării neconstituţionalităţii legii analizate, Curtea reţine că efectele deciziilor sale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: «Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept». De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală: «Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor». Curtea reţine că, în acest caz, constatarea neconstituţionalităţii legii analizate nu are ca efect apariţia unui vid legislativ, ci determină reintrarea în fondul activ al legislaţiei a normelor abrogate, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Curtea reţine că în astfel de cazuri, în care se constată ca fiind neconstituţionale acte normative care abrogă alte acte normative, nu intervine o «abrogare a abrogării», pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora «Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial» – dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1), care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii. De altfel, Curtea a evidenţiat în mod expres această distincţie în cuprinsul deciziilor nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi nr. 1039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, reţinând că «acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (…), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ» (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, Decizia nr. 417 din 15 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 2 decembrie 2013, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, pct. VI). 78. Totodată, prin Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, paragraful 49, Curtea a reţinut că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. Curtea constată că, întrucât deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, cele stabilite prin prezenta decizie urmează a se aplica de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I; totodată, instanţele judecătoreşti vor aplica prezenta decizie numai în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată, în această ultimă ipoteză decizia pronunţată de Curtea Constituţională constituind temei al revizuirii potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă (Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012). În cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, sau Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013). Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30). 79. Prin urmare, întrucât Legea nr. 7/2021 pe perioada sa de activitate se bucură de prezumţia de constituţionalitate, dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 96/2006 din punct de vedere normativ reintră în vigoare de la momentul publicării prezentei decizii. Totodată, complementar ipotezei normative precizate, decizia Curţii se aplică şi în privinţa situaţiilor juridice pendinte (cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile) şi, în mod excepţional, acelor situaţii care au devenit facta praeterita, dar în care a fost sesizată Curtea Constituţională, caz în care se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii (a se vedea Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, paragrafele 27-29, sau Decizia nr. 794 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 17 decembrie 2021, paragraful 57)”. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare nu a fost identificată practică relevantă. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nefiind întrunită cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil se impune a se verifica dacă, în raport cu întrebarea formulată de către titularul sesizării, sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

La 13 iunie 2024, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, act normativ care a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, la art. 1 se prevede că acest act normativ se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Referitor la condiţiile de admisibilitate a sesizării, art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Se constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că dispoziţiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum se arată la art. 4 („dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”).

Din acest punct de vedere, se reţine că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) să existe o chestiune de drept veritabilă, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Referitor la primele două condiţii legale, acestea sunt îndeplinite, întrucât cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care judecă în primă instanţă, conform art. 152 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (în vigoare la data sesizării instanţei), iar litigiul se înscrie în domeniul specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind vorba despre un proces care priveşte stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie ale personalului plătit din fonduri publice, întrucât obiectul contestaţiei judiciare îl reprezintă Ordinul nr. xxx din 8.03.2021, prin care pârâta Camera Deputaţilor a încetat plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă, reclamantul solicitând anularea acestui ordin şi obligarea pârâtei la plata sumelor aferente indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, datorate pentru perioada cuprinsă de la încetarea plăţii acesteia, respectiv 27.02.2021, şi până la repunerea în plată începând cu data de 10.06.2022.

Totodată, este îndeplinită ultima condiţie legală, întrucât, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, rezultă că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cea de-a treia condiţie nu este însă îndeplinită pentru următoarele considerente:

După cum s-a reţinut în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obiectul procedurii este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară (Decizia nr. 70/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023; Decizia nr. 32/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 25 mai 2023).

Astfel, lămurirea modului de interpretare şi aplicare a normelor legale în cadrul mecanismului hotărârii prealabile are scopul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor sau necorelării unor texte de lege, însă rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecarea căreia a fost învestită.

Analizând cuprinsul încheierii de sesizare, se constată că instanţa de trimitere a reţinut că reclamantul este pensionar şi beneficiază de o indemnizaţie pentru limită de vârstă în temeiul art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, care a fost sistată. În acest context, a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept privind dreptul reclamantului la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 pentru perioada 1.07.2023-11.12.2023.

Ulterior, printr-un punct de vedere adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, judecătorul fondului a prezentat contextul încetării şi reluării plăţii indemnizaţiei, constând în abrogarea dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 prin Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, act normativ în vigoare începând cu data de 27.02.2021 şi declarat ulterior neconstituţional prin Decizia nr. 261/2022 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 10 iunie 2022.

În acest din urmă cadru, instanţa de trimitere a apreciat că repararea prejudiciului cauzat reclamantului, beneficiar al indemnizaţiei pentru limită de vârstă, ar fi trebuit să se realizeze din oficiu începând cu data sistării acesteia (27.02.2021), chiar în lipsa promovării unei acţiuni în justiţie.

Se observă, astfel, o necorelare între cuprinsul încheierii de sesizare şi punctul de vedere transmis ulterior de către judecătorul cauzei.

Astfel, în timp ce prin actul de învestire se indică doar prevederile art. 49 din Legea nr. 96/2006, solicitându-se să se dea o dezlegare dreptului reclamantului la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de acest text pentru perioada 1.07.2023-11.12.2023 (interval de timp fără legătură cu raportul juridic dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, referitor la perioada 27.02.2021-10.06.2022), prin punctul de vedere se relevă problema aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 în intervalul 27.02.2021-10.06.2022, în cazul concret al reclamantului, care nu sesizase instanţa de judecată până la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Faţă de acestea, dintr-o primă perspectivă se constată că problema de drept vizată de încheierea de sesizare nu este esenţială, de vreme ce este relaţionată cu un raport juridic fără legătură cu cel dedus judecăţii, fiind indicată o altă perioadă pentru plata indemnizaţiei decât cea vizată de reclamant prin cererea dedusă judecăţii. În plus, nu s-a înaintat vreo încheiere a instanţei de trimitere prin care să se fi reţinut existenţa unei erori materiale în cuprinsul actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi care să fi fost îndreptată în procedura prevăzută de art. 442 din Codul de procedură civilă.

Or, decizia instanţei supreme pronunţată în această procedură trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării litigiului.

Dincolo de lipsa de pertinenţă a sesizării originare, cercetând modul de formulare a punctului de vedere precizator, în lumina cererii de chemare în judecată, a întâmpinării şi a înscrisurilor ataşate acesteia, se constată că acesta exprimă intenţia instanţei de trimitere de a primi o rezolvare cu privire la chestiunea aplicării în timp a efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale la cazul concret de speţă.

Concret, judecătorul fondului urmăreşte să obţină din partea instanţei supreme o dezlegare referitoare la incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 în intervalul 27.02.2021-10.06.2022, pentru situaţia reclamantului, care nu sesizase instanţa de judecată cu o acţiune referitoare la dreptul său la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, până la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, se impune reformularea întrebării adresate în sensul de a se stabili dacă produce efecte Decizia Curţii Constituţionale nr. 261/2022 în intervalul 27.02.2021-10.06.2022, în cazul concret al reclamantului, care nu sesizase instanţa de judecată cu o acţiune referitoare la dreptul său la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006, până la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Reformulată în acest sens întrebarea, se reaminteşte că interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale date în competenţa instanţei supreme prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se referă la conţinutul actelor normative, iar nu la cel al deciziilor Curţii Constituţionale sau la efectele pe care acestea din urmă le produc.

În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 63 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1115 din 23 noiembrie 2021, considerentele 68-69).

Deopotrivă, Curtea Constituţională a statuat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât pronunţarea asupra efectelor deciziilor sale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în demersul de interpretare unitară a legii, ar constitui o încălcare a competenţei exclusive a forului constituţional (Decizia nr. 206/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, paragrafele 4 şi 5; Decizia nr. 454/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 62).

În fine, la o simplă lectură a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022, se observă că aceasta cuprinde o amplă prezentare a efectelor produse de aceasta în timp (paragrafele 77-79).

Prin urmare, judecătorul fondului nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să îi facă aplicarea într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii.

În consecinţă, nefiind îndeplinite, în mod cumulativ, toate condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sesizarea este inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,