Decizia nr. 33 din 17 iunie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 855/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 23.382/3/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 12 decembrie 2023, în Dosarul nr. 23.382/3/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili cum se calculează termenul minim de 20 de zile lucrătoare reglementat de art. 75 alin. (1) din Codul muncii şi dacă ziua lucrătoare în care preavizul i se comunică salariatului poate fi considerată a fi prima dintre cele 20 de zile lucrătoare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 aprilie 2024, cu nr. 855/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 17 iunie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 75. – ” (1) Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) şi d), al art. 65 şi 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare. (…)” Art. 278. – ” (1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 23.382/3/2022, reclamantul X a chemat-o în judecată pe pârâta Y S.A., solicitând: să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. xxxx din 8 august 2022, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă; să se dispună calificarea acestei decizii ca fiind, în realitate, notificare de preaviz; să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. yyyy din 5 septembrie 2022, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus încetarea aceluiaşi contract de muncă; să se dispună repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, în temeiul art. 80 alin. (2) din Codul muncii; să se dispună obligarea la plata drepturilor salariale şi a celor conexe din momentul desfacerii contractului de muncă şi până la momentul reintegrării; obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 lei şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivul real al concedierii, în realitate existând un alt motiv pentru care a fost concediat, de aceea decizia este lovită de nulitate, neîndeplinind prevederile art. 65 alin. (2) din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a susţinut că decizia de concediere din data de 8 august 2022 a respectat prevederile art. 65 alin. (2) din Codul muncii. Desfiinţarea locului de muncă este efectivă şi, de asemenea, are la bază o cauză reală şi serioasă. În decizia de concediere se prevăd exact motivele ce stau la baza concedierii, aşa cum însuşi reclamantul le identifică şi le recunoaşte în cererea de chemare în judecată, numindu-le „motive nereale”.

Prin Sentinţa civilă nr. 743 din 14 februarie 2023, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat deciziile nr. xxxx din 8 august 2022 şi nr. yyyy din 5 septembrie 2022, emise de pârâtă; a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia şi postul deţinute anterior concedierii şi a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare, având în vedere durata determinată a contractului individual de muncă (1 aprilie 2023). Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi s-a luat act de precizarea reclamantului în sensul solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că pârâta nu a respectat termenul de preaviz, astfel încât măsura concedierii şi decizia de concediere sunt nelegale. Comunicarea termenului de preaviz a avut loc la data comunicării deciziei nr. xxxx din 8 august 2022, adică în data de 8 august 2022. Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, această dată nu intră în calculul celor 20 de zile lucrătoare ale termenului de preaviz.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 139 alin. (1) din Codul muncii, ziua de 15 august 2022 a fost zi de sărbătoare legală.

Având în vedere calculul pe zile libere al termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, acesta a început să curgă pe data de 9 august 2022 şi s-a împlinit pe data de 7 septembrie 2022.

Or, potrivit deciziei nr. yyyy din 5 septembrie 2022, angajatorul a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului la data de 6 septembrie 2022, cu nerespectarea termenului de preaviz.

Conform Deciziei nr. 8 din 8 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 24 februarie 2015 (Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014): „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. (1) din acelaşi cod, neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, respectiv cu durata cuprinsă în contractele colective sau individuale de muncă, dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere”, această decizie fiind obligatorie, potrivit prevederilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile.

Apelantul-reclamant a solicitat admiterea apelului, anularea în tot a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În motivarea apelului, a susţinut că instanţa de fond s-a pronunţat asupra unei chestiuni de drept cu care nu a fost învestită de niciuna dintre părţi şi pe care nu a invocat-o din oficiu, nefiind pusă în discuţia contradictorie a părţilor, astfel încât s-au încălcat dispoziţiile art. 14, art. 22 alin. (6) şi ale art. 222 din Codul de procedură civilă, art. 24 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Menţionează că, deşi soluţia asupra nulităţii concedierii este una corectă, în sensul că nu s-au respectat cele 20 de zile lucrătoare, calculate pe zile libere, temeiul nu este art. 184 din Codul de procedură civilă, aşa cum indică instanţa, ci art. 2.551 coroborat cu art. 2.553 din Codul civil, legea generală care se aplică, conform art. 278 alin. (1) din Codul muncii. Cum această soluţie a fost dată cu încălcarea normelor de procedură invocate, deşi îi este favorabilă, consideră că este îndreptăţit să formuleze apel pentru a corecta neregularităţile procedurale de la momentul soluţionării cauzei.

Întrucât există mai multe motive de nulitate absolută a deciziilor de concediere atacate, instanţa trebuia să se pronunţe în ordinea priorităţii, respectiv mai întâi asupra nulităţii absolute prevăzute de art. 60 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul muncii, deoarece la data restructurării postului angajatul se afla în concediu medical, fiind infestat cu COVID-19, fiind şi carantinat până la vindecare.

În aceste condiţii, a apreciat că instanţa trebuia să constate nulitatea absolută a deciziei nr. xxxx din 8 august 2022, deoarece aceasta prevedea în cuprinsul ei că se restructurează postul la 1 august 2022, când contractul individual de muncă al contestatorului era suspendat de drept, fiind carantinat şi în concediu medical.

Nerespectarea termenului de preaviz ţine de nulitatea celei de-a doua decizii, nr. yyyy din 5 septembrie 2022, emisă de societate la finalul perioadei de preaviz. Dacă instanţa respecta ordinea soluţionării nulităţilor, atunci anula mai întâi decizia emisă în data de 8 august 2022 şi, implicit, se anula şi următoarea decizie emisă în data de 5 septembrie 2022, act subsecvent încheiat ulterior primului act anulat, chiar fără să mai fie nevoie de calculul preavizului.

Apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate cu privire la soluţia dată pentru capetele de cerere 1-5, cu consecinţa respingerii acestora ca neîntemeiate şi a menţinerii soluţiei primei instanţe cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că, în ceea ce priveşte concluzia nerespectării termenului de preaviz de minimum 20 de zile lucrătoare, respectiv a aplicabilităţii în speţa de faţă a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi ale art. 78 din Codul muncii, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Codului muncii, Codului de procedură civilă, ale Codului civil, precum şi ale unui recurs în interesul legii. Mai mult, instanţa de fond, deşi nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, a reţinut în mod nelegal că şi „măsura concedierii este nelegală”, nu doar decizia de concediere pe care a anulat-o, întrucât nu s-ar fi respectat termenul de preaviz.

Decizia în discuţie a fost comunicată reclamantuluiintimat, aşa cum rezultă din însăşi semnătura de primire, la data de 8 august 2020, dată de la care, potrivit dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, începe să curgă şi termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare acordat în respectul dispoziţiilor contractului de muncă. De asemenea, la calculul zilelor de preaviz a ţinut cont de ziua liberă (nelucrătoare) acordată prin lege pentru ziua de 15 august 2022, astfel încât termenul de preaviz se împlinea la data de 5 septembrie 2022. De aceea, apreciază că prin decizia administrativă nr. yyyy din 5 septembrie 2022 în mod corect a calculat că încetarea contractului de muncă a avut loc efectiv la data de 6 septembrie 2022.

Apelanta-pârâtă a susţinut şi că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii, respectiv ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În primul rând, având în vedere dispoziţiile art. 77 din Codul muncii, în ceea ce priveşte modalitatea de calcul al termenului de preaviz nu este necesară aplicarea dispoziţiilor art. 278 din Codul muncii, orice alte dispoziţii ale legislaţiei civile fiind, în acest context, incompatibile cu specificul raporturilor de muncă.

Termenul de preaviz aferent concedierii în baza art. 65 din Codul muncii este o măsură de protecţie a angajatului afectat de măsura concedierii, legiuitorul prevăzând în mod expres faptul că este vorba de 20 de zile lucrătoare (art. 75 din Codul muncii) şi se calculează de la data comunicării acestuia (art. 77 din Codul muncii), fiind evident că se vor lua în calcul atât ziua comunicării, cât şi ziua în care se împlineşte termenul de preaviz, ca zile lucrătoare, fără nicio altă derogare.

În concluzie, apreciază că instanţa de fond era obligată ca, în verificarea îndeplinirii cerinţei de legalitate prevăzute de art. 78 raportat la art. 75 alin. (1) din Codul muncii, să stabilească dacă durata acestui drept a fost respectată, iar reclamantul-intimat a beneficiat de 20 de zile lucrătoare în perioada cuprinsă între data notificării (8 august 2022) şi data încetării contractului (6 septembrie 2022), ceea ce s-a şi întâmplat, cu tot cu respectarea zilei nelucrătoare din data de 15 august 2022.

În şedinţa publică din 17 octombrie 2023, cauza a fost repusă pe rol în vederea punerii în discuţia părţilor a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 şi art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând modul de calcul al termenului de preaviz şi interpretarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Codul muncii.

Prin încheierea pronunţată la 12 decembrie 2023, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Codul muncii depinde soluţionarea pe fond a cauzei; problema de drept enunţată este nouă; din jurisprudenţa consultată nu rezultă că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de la data pronunţării încheierii de sesizare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a arătat, în esenţă, că art. 75 din Codul muncii prevede doar numărul de zile lucrătoare care reprezintă preavizul, respectiv 20 de zile, dar nu şi modalitatea de calcul al acestor 20 de zile, respectiv când începe şi când se termină termenul.

Neexistând prevederi clare privind modalitatea de calcul în Codul muncii, se aplică dispoziţiile art. 287 alin. (1) din Codul muncii, respectiv se completează cu dispoziţiile legislaţiei civile, iar legea generală în materie civilă este Codul civil. În Codul civil se stabileşte, în art. 2.551 coroborat cu art. 2.553, că dacă termenul este stabilit pe zile, atunci el se calculează pe zile libere, de aceea nu se ia în considerare ziua în care i s-a comunicat angajatului preavizul şi nici ziua când se împlineşte termenul. De asemenea, trebuie avut în vedere şi principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, deci acest mod de calcul se aplică tuturor termenelor din legislaţia civilă, iar legislaţia muncii face parte din această categorie de drept.

Consideră că, în cauză, trebuie lămurit şi ce înseamnă „zilele lucrătoare”, respectiv faptul că nu se iau în calcul zilele libere, respectiv weekendurile şi sărbătorile legale.

Pentru aceste motive, solicită să se stabilească de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că termenul de preaviz în cazul încetării relaţiilor de muncă, indiferent de numărul de zile lucrătoare menţionat, fie în Codul muncii, fie în contractul individual de muncă ori în contractul colectiv de muncă, se calculează conform regulilor prevăzute în legislaţia de drept comun aplicabilă calculării tuturor termenelor procedurale din dreptul civil, prevăzute în art. 2.551 coroborat cu art. 2.553 din Codul civil.

Apelanta-pârâtă apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile cerute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este îndeplinită condiţia caracterului de noutate a chestiunii de drept de care depinde soluţionarea cauzei, art. 75 din Codul muncii fiind în vigoare şi nemodificat de la intrarea în vigoare a legii, în anul 2011. Este adevărat că practica recentă a devenit contradictorie în ce priveşte calculul termenului de preaviz prevăzut de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, conducând la situaţii de inechitate, întrucât modalitatea de calcul al oricărui termen prevăzut de Codul muncii a ajuns să fie exclusiv în favoarea angajatului, indiferent de instituţiile de drept aplicabile, însă, într-o atare situaţie, numai un recurs în interesul legii ar putea aduce lumină în unificarea soluţiilor, iar până la un astfel de moment instanţa de judecată este învestită cu aplicarea corectă a legii în această speţă.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor în Dosarul nr. 23.382/3/2022, verificând jurisprudenţa instanţelor naţionale în chestiunea de drept supusă dezlegării, a constatat că există atât soluţii în sensul că la calcularea termenului de preaviz nu ar trebui luate în calcul nici ziua în care s-a comunicat notificarea şi nici ultima zi în care s-a împlinit termenul, precum şi în sensul că modul de calcul prevăzut de art. 2.553 din Codul civil nu este incident, întrucât sintagma „zile lucrătoare” determină incompatibilitatea dintre Codul muncii şi Codul civil. De asemenea, a identificat soluţii potrivit cărora se impun a fi luate în calcul ziua în care s-a comunicat notificarea de preaviz şi ultima zi în care s-a împlinit termenul, precum şi în sensul că termenul de preaviz se calculează pe zile efectiv lucrate sau care ar fi trebuit lucrate, astfel că se calculează începând cu ziua următoare comunicării deciziei de concediere şi/sau a notificării de preaviz, întrucât salariatul trebuie să beneficieze de numărul prevăzut de zile întregi.

Opinia exprimată de acest complet a fost aceea că, de vreme ce Codul civil nu reglementează termene calculate pe zile lucrătoare, ci pe zile calendaristice, consecutive, prevederile art. 2.553 din Codul civil nu pot fi aplicate la calculul termenului de preaviz, norma conţinută de art. 75 din Codul muncii având caracterul unei norme speciale. Intervalele de timp stabilite pe zile lucrătoare, inclusiv termenul de preaviz, nu se pot calcula potrivit dispoziţiilor art. 2.553 din Codul civil, astfel că un termen de 20 de zile se impune să fie calculat prin includerea zilei în care începe să curgă şi a ultimei zile, în care se împlineşte, în ziua următoare acesteia salariatul putând fi concediat.

Problema de drept a cărei dezlegare este apreciată necesară de completul de judecată în apel vizează identificarea primei zile a termenului de preaviz de 20 de zile atunci când comunicarea preavizului se face într-o zi lucrătoare.

Pe de o parte, se apreciază că, întrucât salariatul trebuie să beneficieze de numărul prevăzut (de minimum 20) de zile lucrătoare întregi, prima zi a termenului este ziua următoare comunicării deciziei de concediere şi/sau a notificării de preaviz. Luarea în considerare drept primă zi a termenului de preaviz a zilei lucrătoare pe parcursul zilei în care acesta a fost comunicat face ca, în fapt, din momentul informării privind preavizul salariatul să mai beneficieze de protecţie împotriva măsurii de concediere doar pentru 19 zile şi o parte dintr-o zi, nu pentru 20 de zile lucrătoare întregi.

Pe de altă parte, de vreme ce art. 75 din Codul muncii nu reglementează caracterul întreg al celor 20 de zile lucrătoare, iar salariatul nu beneficiază de reducerea programului de lucru în scopul identificării unui nou loc de muncă în cele 20 de zile lucrătoare, luarea în calcul a primei şi a ultimei zile lucrătoare din intervalul de 20 de zile mai sus amintit nu are aptitudinea de a-l vătăma în chip concret pe salariat, chiar şi în ipoteza în care preavizul i-a fost comunicat acestuia la mijlocul sau spre/la finalul unei zile lucrătoare. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 75 şi ale art. 278 din Codul muncii. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia nestatuării de către instanţa supremă asupra chestiunii de drept. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Pentru legala învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismului de unificare constând în pronunţarea unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, condiţii care trebuie întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze în curs de judecată; – judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; – ivirea unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se întrunirea acestor cerinţe legale, în raport cu elementele sesizării, rezultă că ele se regăsesc doar parţial, nefiind îndeplinite toate exigenţele procedurale menţionate pentru declanşarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare.

Se constată că în cauză sunt îndeplinite cerinţele formale referitoare la existenţa unui litigiu în curs de judecată, în materia conflictelor de muncă, aflat pe rolul curţii de apel, care soluţionează în ultimă instanţă [conform dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ale art. 271 alin. (2 2 ) din Codul muncii şi ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă].

Chestiunea de drept identificată de instanţa de trimitere, constând în modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Codul muncii, în sensul de a se stabili cum se calculează termenul minim de 20 de zile lucrătoare reglementat de acest text şi dacă ziua lucrătoare în care preavizul i se comunică salariatului poate fi considerată a fi prima dintre cele 20 de zile lucrătoare, este una veritabilă, ţinând seama de faptul că în Codul muncii în vigoare nu există o reglementare a modului de calcul al termenelor stabilite pe zile lucrătoare, în sensul unei precizări dacă se calculează după sistemul exclusiv, reglementat prin art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, sau dimpotrivă, după sistemul inclusiv, pe zile pline, când intră în calcul atât ziua în care termenul începe să curgă, cât şi ziua în care se sfârşeşte ori după un sistem intermediar, în care nu se socoteşte ziua în care termenul începe să curgă, dar se ia în calcul ziua în care se împlineşte.

De asemenea, există legătura chestiunii de drept semnalate cu soluţionarea fondului cauzei, în contextul în care criticile formulate de părţi în apel au vizat tocmai modalitatea în care instanţa fondului a făcut aplicarea prevederilor art. 75 şi ale art. 278 din Codul muncii, respectiv modul de calcul al termenului de preaviz de 20 de zile.

Nu este îndeplinită însă condiţia nestatuării instanţei supreme, întrucât problema de drept semnalată a făcut obiectul unui recurs în interesul legii.

Astfel, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este înregistrat Dosarul nr. 471/1/2023, cu termen de judecată la 20 mai 2024, ce are ca obiect sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Avocatul Poporului, cu privire la următoarea problemă de drept: interpretarea şi aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi ale art. 278 alin. (1) din Codul muncii, raportate la prevederile art. 2.553 alin. (1) din Codul civil şi ale art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, având ca obiect modalitatea de calcul al termenului de preaviz, în sensul de a se stabili dacă acesta include sau nu şi ziua în care a fost comunicată notificarea privind încetarea contractului individual de muncă, respectiv ziua în care s-a împlinit termenul.

Aşa cum lesne se poate observa, problema de drept este identică cu cea care face obiectul prezentei sesizări.

Este de menţionat şi împrejurarea că practica neunitară identificată de Avocatul Poporului este aceeaşi cu cea menţionată de instanţa de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare.

Problema de drept şi-a găsit dezlegarea prin Decizia nr. 8 din 20 mai 2024, pronunţată în Dosarul nr. 471/1/2024, de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, prin care, admiţându-se recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului, s-au stabilit următoarele: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi ale art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile.”

Întrucât cele două mecanisme de unificare a jurisprudenţei sunt distinct reglementate de legiuitor, fiecăruia fiindu-i caracteristice anumite condiţii de admisibilitate şi un rol procesual propriu, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat atât timp cât condiţiile restrictive de admisibilitate nu sunt îndeplinite.

Aceasta este, de altfel, practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, concretizată, spre exemplu, în deciziile nr. 29 din 3 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 13 iunie 2023; nr. 78 din 27 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 25 ianuarie 2024, nr. 9 din 19 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 25 martie 2024 etc.

Pentru toate aceste considerente,