Decizia nr. 33/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 471/1/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 855/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 23.382/3/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 12 decembrie 2023, în Dosarul nr. 23.382/3/2022, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili cum se calculează termenul minim de 20 de zile lucrătoare reglementat de art. 75 alin. (1) din Codul muncii și dacă ziua lucrătoare în care preavizul i se comunică salariatului poate fi considerată a fi prima dintre cele 20 de zile lucrătoare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 9 aprilie 2024, cu nr. 855/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 17 iunie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare Art. 75. - " (1) Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) și d), al art. 65 și 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare. (...)" Art. 278. - " (1) Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale cu nr. 23.382/3/2022, reclamantul X a chemat-o în judecată pe pârâta Y S.A., solicitând: să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. xxxx din 8 august 2022, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă; să se dispună calificarea acestei decizii ca fiind, în realitate, notificare de preaviz; să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. yyyy din 5 septembrie 2022, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus încetarea aceluiași contract de muncă; să se dispună repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, în temeiul art. 80 alin. (2) din Codul muncii; să se dispună obligarea la plata drepturilor salariale și a celor conexe din momentul desfacerii contractului de muncă și până la momentul reintegrării; obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 lei și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivul real al concedierii, în realitate existând un alt motiv pentru care a fost concediat, de aceea decizia este lovită de nulitate, neîndeplinind prevederile art. 65 alin. (2) din Codul muncii.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a susținut că decizia de concediere din data de 8 august 2022 a respectat prevederile art. 65 alin. (2) din Codul muncii. Desființarea locului de muncă este efectivă și, de asemenea, are la bază o cauză reală și serioasă. În decizia de concediere se prevăd exact motivele ce stau la baza concedierii, așa cum însuși reclamantul le identifică și le recunoaște în cererea de chemare în judecată, numindu-le "motive nereale".

Prin Sentința civilă nr. 743 din 14 februarie 2023, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat deciziile nr. xxxx din 8 august 2022 și nr. yyyy din 5 septembrie 2022, emise de pârâtă; a dispus reintegrarea reclamantului în funcția și postul deținute anterior concedierii și a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii și până la efectiva reintegrare, având în vedere durata determinată a contractului individual de muncă (1 aprilie 2023). Prin aceeași sentință, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale și s-a luat act de precizarea reclamantului în sensul solicitării cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că pârâta nu a respectat termenul de preaviz, astfel încât măsura concedierii și decizia de concediere sunt nelegale. Comunicarea termenului de preaviz a avut loc la data comunicării deciziei nr. xxxx din 8 august 2022, adică în data de 8 august 2022. Conform art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, această dată nu intră în calculul celor 20 de zile lucrătoare ale termenului de preaviz.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 139 alin. (1) din Codul muncii, ziua de 15 august 2022 a fost zi de sărbătoare legală.

Având în vedere calculul pe zile libere al termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, acesta a început să curgă pe data de 9 august 2022 și s-a împlinit pe data de 7 septembrie 2022.

Or, potrivit deciziei nr. yyyy din 5 septembrie 2022, angajatorul a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului la data de 6 septembrie 2022, cu nerespectarea termenului de preaviz.

Conform Deciziei nr. 8 din 8 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 24 februarie 2015 (Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014): "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 78 din Codul muncii cu referire la art. 75 alin. (1) din același cod, neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, respectiv cu durata cuprinsă în contractele colective sau individuale de muncă, dacă aceasta este mai favorabilă angajatului, atrage nulitatea absolută a măsurii de concediere și a deciziei de concediere", această decizie fiind obligatorie, potrivit prevederilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel părțile.

Apelantul-reclamant a solicitat admiterea apelului, anularea în tot a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În motivarea apelului, a susținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra unei chestiuni de drept cu care nu a fost învestită de niciuna dintre părți și pe care nu a invocat-o din oficiu, nefiind pusă în discuția contradictorie a părților, astfel încât s-au încălcat dispozițiile art. 14, art. 22 alin. (6) și ale art. 222 din Codul de procedură civilă, art. 24 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția). Menționează că, deși soluția asupra nulității concedierii este una corectă, în sensul că nu s-au respectat cele 20 de zile lucrătoare, calculate pe zile libere, temeiul nu este art. 184 din Codul de procedură civilă, așa cum indică instanța, ci art. 2.551 coroborat cu art. 2.553 din Codul civil, legea generală care se aplică, conform art. 278 alin. (1) din Codul muncii. Cum această soluție a fost dată cu încălcarea normelor de procedură invocate, deși îi este favorabilă, consideră că este îndreptățit să formuleze apel pentru a corecta neregularitățile procedurale de la momentul soluționării cauzei.

Întrucât există mai multe motive de nulitate absolută a deciziilor de concediere atacate, instanța trebuia să se pronunțe în ordinea priorității, respectiv mai întâi asupra nulității absolute prevăzute de art. 60 alin. (1) lit. a) și b) din Codul muncii, deoarece la data restructurării postului angajatul se afla în concediu medical, fiind infestat cu COVID-19, fiind și carantinat până la vindecare.

În aceste condiții, a apreciat că instanța trebuia să constate nulitatea absolută a deciziei nr. xxxx din 8 august 2022, deoarece aceasta prevedea în cuprinsul ei că se restructurează postul la 1 august 2022, când contractul individual de muncă al contestatorului era suspendat de drept, fiind carantinat și în concediu medical.

Nerespectarea termenului de preaviz ține de nulitatea celei de-a doua decizii, nr. yyyy din 5 septembrie 2022, emisă de societate la finalul perioadei de preaviz. Dacă instanța respecta ordinea soluționării nulităților, atunci anula mai întâi decizia emisă în data de 8 august 2022 și, implicit, se anula și următoarea decizie emisă în data de 5 septembrie 2022, act subsecvent încheiat ulterior primului act anulat, chiar fără să mai fie nevoie de calculul preavizului.

Apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate cu privire la soluția dată pentru capetele de cerere 1-5, cu consecința respingerii acestora ca neîntemeiate și a menținerii soluției primei instanțe cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că, în ceea ce privește concluzia nerespectării termenului de preaviz de minimum 20 de zile lucrătoare, respectiv a aplicabilității în speța de față a dispozițiilor art. 75 alin. (1) și ale art. 78 din Codul muncii, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Codului muncii, Codului de procedură civilă, ale Codului civil, precum și ale unui recurs în interesul legii. Mai mult, instanța de fond, deși nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, a reținut în mod nelegal că și "măsura concedierii este nelegală", nu doar decizia de concediere pe care a anulat-o, întrucât nu s-ar fi respectat termenul de preaviz.

Decizia în discuție a fost comunicată reclamantuluiintimat, așa cum rezultă din însăși semnătura de primire, la data de 8 august 2020, dată de la care, potrivit dispozițiilor art. 77 din Codul muncii, începe să curgă și termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare acordat în respectul dispozițiilor contractului de muncă. De asemenea, la calculul zilelor de preaviz a ținut cont de ziua liberă (nelucrătoare) acordată prin lege pentru ziua de 15 august 2022, astfel încât termenul de preaviz se împlinea la data de 5 septembrie 2022. De aceea, apreciază că prin decizia administrativă nr. yyyy din 5 septembrie 2022 în mod corect a calculat că încetarea contractului de muncă a avut loc efectiv la data de 6 septembrie 2022.

Apelanta-pârâtă a susținut și că, în mod eronat, instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii, respectiv ale art. 181 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În primul rând, având în vedere dispozițiile art. 77 din Codul muncii, în ceea ce privește modalitatea de calcul al termenului de preaviz nu este necesară aplicarea dispozițiilor art. 278 din Codul muncii, orice alte dispoziții ale legislației civile fiind, în acest context, incompatibile cu specificul raporturilor de muncă.

Termenul de preaviz aferent concedierii în baza art. 65 din Codul muncii este o măsură de protecție a angajatului afectat de măsura concedierii, legiuitorul prevăzând în mod expres faptul că este vorba de 20 de zile lucrătoare (art. 75 din Codul muncii) și se calculează de la data comunicării acestuia (art. 77 din Codul muncii), fiind evident că se vor lua în calcul atât ziua comunicării, cât și ziua în care se împlinește termenul de preaviz, ca zile lucrătoare, fără nicio altă derogare.

În concluzie, apreciază că instanța de fond era obligată ca, în verificarea îndeplinirii cerinței de legalitate prevăzute de art. 78 raportat la art. 75 alin. (1) din Codul muncii, să stabilească dacă durata acestui drept a fost respectată, iar reclamantul-intimat a beneficiat de 20 de zile lucrătoare în perioada cuprinsă între data notificării (8 august 2022) și data încetării contractului (6 septembrie 2022), ceea ce s-a și întâmplat, cu tot cu respectarea zilei nelucrătoare din data de 15 august 2022.

În ședința publică din 17 octombrie 2023, cauza a fost repusă pe rol în vederea punerii în discuția părților a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 și art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând modul de calcul al termenului de preaviz și interpretarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Codul muncii.

Prin încheierea pronunțată la 12 decembrie 2023, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Codul muncii depinde soluționarea pe fond a cauzei; problema de drept enunțată este nouă; din jurisprudența consultată nu rezultă că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție de la data pronunțării încheierii de sesizare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a arătat, în esență, că art. 75 din Codul muncii prevede doar numărul de zile lucrătoare care reprezintă preavizul, respectiv 20 de zile, dar nu și modalitatea de calcul al acestor 20 de zile, respectiv când începe și când se termină termenul.

Neexistând prevederi clare privind modalitatea de calcul în Codul muncii, se aplică dispozițiile art. 287 alin. (1) din Codul muncii, respectiv se completează cu dispozițiile legislației civile, iar legea generală în materie civilă este Codul civil. În Codul civil se stabilește, în art. 2.551 coroborat cu art. 2.553, că dacă termenul este stabilit pe zile, atunci el se calculează pe zile libere, de aceea nu se ia în considerare ziua în care i s-a comunicat angajatului preavizul și nici ziua când se împlinește termenul. De asemenea, trebuie avut în vedere și principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, deci acest mod de calcul se aplică tuturor termenelor din legislația civilă, iar legislația muncii face parte din această categorie de drept.

Consideră că, în cauză, trebuie lămurit și ce înseamnă "zilele lucrătoare", respectiv faptul că nu se iau în calcul zilele libere, respectiv weekendurile și sărbătorile legale.

Pentru aceste motive, solicită să se stabilească de către Înalta Curte de Casație și Justiție că termenul de preaviz în cazul încetării relațiilor de muncă, indiferent de numărul de zile lucrătoare menționat, fie în Codul muncii, fie în contractul individual de muncă ori în contractul colectiv de muncă, se calculează conform regulilor prevăzute în legislația de drept comun aplicabilă calculării tuturor termenelor procedurale din dreptul civil, prevăzute în art. 2.551 coroborat cu art. 2.553 din Codul civil.

Apelanta-pârâtă apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile cerute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este îndeplinită condiția caracterului de noutate a chestiunii de drept de care depinde soluționarea cauzei, art. 75 din Codul muncii fiind în vigoare și nemodificat de la intrarea în vigoare a legii, în anul 2011. Este adevărat că practica recentă a devenit contradictorie în ce privește calculul termenului de preaviz prevăzut de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, conducând la situații de inechitate, întrucât modalitatea de calcul al oricărui termen prevăzut de Codul muncii a ajuns să fie exclusiv în favoarea angajatului, indiferent de instituțiile de drept aplicabile, însă, într-o atare situație, numai un recurs în interesul legii ar putea aduce lumină în unificarea soluțiilor, iar până la un astfel de moment instanța de judecată este învestită cu aplicarea corectă a legii în această speță.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelurilor în Dosarul nr. 23.382/3/2022, verificând jurisprudența instanțelor naționale în chestiunea de drept supusă dezlegării, a constatat că există atât soluții în sensul că la calcularea termenului de preaviz nu ar trebui luate în calcul nici ziua în care s-a comunicat notificarea și nici ultima zi în care s-a împlinit termenul, precum și în sensul că modul de calcul prevăzut de art. 2.553 din Codul civil nu este incident, întrucât sintagma "zile lucrătoare" determină incompatibilitatea dintre Codul muncii și Codul civil. De asemenea, a identificat soluții potrivit cărora se impun a fi luate în calcul ziua în care s-a comunicat notificarea de preaviz și ultima zi în care s-a împlinit termenul, precum și în sensul că termenul de preaviz se calculează pe zile efectiv lucrate sau care ar fi trebuit lucrate, astfel că se calculează începând cu ziua următoare comunicării deciziei de concediere și/sau a notificării de preaviz, întrucât salariatul trebuie să beneficieze de numărul prevăzut de zile întregi.

Opinia exprimată de acest complet a fost aceea că, de vreme ce Codul civil nu reglementează termene calculate pe zile lucrătoare, ci pe zile calendaristice, consecutive, prevederile art. 2.553 din Codul civil nu pot fi aplicate la calculul termenului de preaviz, norma conținută de art. 75 din Codul muncii având caracterul unei norme speciale. Intervalele de timp stabilite pe zile lucrătoare, inclusiv termenul de preaviz, nu se pot calcula potrivit dispozițiilor art. 2.553 din Codul civil, astfel că un termen de 20 de zile se impune să fie calculat prin includerea zilei în care începe să curgă și a ultimei zile, în care se împlinește, în ziua următoare acesteia salariatul putând fi concediat.

Problema de drept a cărei dezlegare este apreciată necesară de completul de judecată în apel vizează identificarea primei zile a termenului de preaviz de 20 de zile atunci când comunicarea preavizului se face într-o zi lucrătoare.

Pe de o parte, se apreciază că, întrucât salariatul trebuie să beneficieze de numărul prevăzut (de minimum 20) de zile lucrătoare întregi, prima zi a termenului este ziua următoare comunicării deciziei de concediere și/sau a notificării de preaviz. Luarea în considerare drept primă zi a termenului de preaviz a zilei lucrătoare pe parcursul zilei în care acesta a fost comunicat face ca, în fapt, din momentul informării privind preavizul salariatul să mai beneficieze de protecție împotriva măsurii de concediere doar pentru 19 zile și o parte dintr-o zi, nu pentru 20 de zile lucrătoare întregi.

Pe de altă parte, de vreme ce art. 75 din Codul muncii nu reglementează caracterul întreg al celor 20 de zile lucrătoare, iar salariatul nu beneficiază de reducerea programului de lucru în scopul identificării unui nou loc de muncă în cele 20 de zile lucrătoare, luarea în calcul a primei și a ultimei zile lucrătoare din intervalul de 20 de zile mai sus amintit nu are aptitudinea de a-l vătăma în chip concret pe salariat, chiar și în ipoteza în care preavizul i-a fost comunicat acestuia la mijlocul sau spre/la finalul unei zile lucrătoare. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 75 și ale art. 278 din Codul muncii. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiția nestatuării de către instanța supremă asupra chestiunii de drept. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Pentru legala învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul mecanismului de unificare constând în pronunțarea unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate a acestei proceduri, condiții care trebuie întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze în curs de judecată; - judecata cauzei să se afle în ultimă instanță pe rolul tribunalului, al curții de apel sau al Înaltei Curți de Casație și Justiție; - ivirea unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; - asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificându-se întrunirea acestor cerințe legale, în raport cu elementele sesizării, rezultă că ele se regăsesc doar parțial, nefiind îndeplinite toate exigențele procedurale menționate pentru declanșarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare.

Se constată că în cauză sunt îndeplinite cerințele formale referitoare la existența unui litigiu în curs de judecată, în materia conflictelor de muncă, aflat pe rolul curții de apel, care soluționează în ultimă instanță [conform dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ale art. 271 alin. (2 2 ) din Codul muncii și ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă].

Chestiunea de drept identificată de instanța de trimitere, constând în modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Codul muncii, în sensul de a se stabili cum se calculează termenul minim de 20 de zile lucrătoare reglementat de acest text și dacă ziua lucrătoare în care preavizul i se comunică salariatului poate fi considerată a fi prima dintre cele 20 de zile lucrătoare, este una veritabilă, ținând seama de faptul că în Codul muncii în vigoare nu există o reglementare a modului de calcul al termenelor stabilite pe zile lucrătoare, în sensul unei precizări dacă se calculează după sistemul exclusiv, reglementat prin art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, sau dimpotrivă, după sistemul inclusiv, pe zile pline, când intră în calcul atât ziua în care termenul începe să curgă, cât și ziua în care se sfârșește ori după un sistem intermediar, în care nu se socotește ziua în care termenul începe să curgă, dar se ia în calcul ziua în care se împlinește.

De asemenea, există legătura chestiunii de drept semnalate cu soluționarea fondului cauzei, în contextul în care criticile formulate de părți în apel au vizat tocmai modalitatea în care instanța fondului a făcut aplicarea prevederilor art. 75 și ale art. 278 din Codul muncii, respectiv modul de calcul al termenului de preaviz de 20 de zile.

Nu este îndeplinită însă condiția nestatuării instanței supreme, întrucât problema de drept semnalată a făcut obiectul unui recurs în interesul legii.

Astfel, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este înregistrat Dosarul nr. 471/1/2023, cu termen de judecată la 20 mai 2024, ce are ca obiect sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Avocatul Poporului, cu privire la următoarea problemă de drept: interpretarea și aplicarea neunitară a dispozițiilor art. 75 alin. (1) și ale art. 278 alin. (1) din Codul muncii, raportate la prevederile art. 2.553 alin. (1) din Codul civil și ale art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) din Codul de procedură civilă, având ca obiect modalitatea de calcul al termenului de preaviz, în sensul de a se stabili dacă acesta include sau nu și ziua în care a fost comunicată notificarea privind încetarea contractului individual de muncă, respectiv ziua în care s-a împlinit termenul.

Așa cum lesne se poate observa, problema de drept este identică cu cea care face obiectul prezentei sesizări.

Este de menționat și împrejurarea că practica neunitară identificată de Avocatul Poporului este aceeași cu cea menționată de instanța de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare.

Problema de drept și-a găsit dezlegarea prin Decizia nr. 8 din 20 mai 2024, pronunțată în Dosarul nr. 471/1/2024, de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, prin care, admițându-se recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului, s-au stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 75 alin. (1) și ale art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz și se împlinește în ultima zi a termenului, dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum și cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile."

Întrucât cele două mecanisme de unificare a jurisprudenței sunt distinct reglementate de legiuitor, fiecăruia fiindu-i caracteristice anumite condiții de admisibilitate și un rol procesual propriu, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat atât timp cât condițiile restrictive de admisibilitate nu sunt îndeplinite.

Aceasta este, de altfel, practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, concretizată, spre exemplu, în deciziile nr. 29 din 3 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 13 iunie 2023; nr. 78 din 27 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 25 ianuarie 2024, nr. 9 din 19 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 25 martie 2024 etc.

Pentru toate aceste considerente,