Decizia nr. 34/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 892/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 892/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Mureş – Secţia civilă, în Dosarul nr. 18/289/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Mureş – Secţia civilă a dispus, prin încheierea din 14 decembrie 2023, în Dosarul nr. 18/289/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dispoziţiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020 (Decizia nr. 9 din 30 martie 2020), se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, nu se poate face dovada achitării cheltuielilor de judecată sau se interpretează în sensul că proba cu înscrisuri noi este admisibilă?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 aprilie 2024, cu nr. 892/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 17 iunie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă Art. 452. – ” Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.” Art. 470. – ” (1) Cererea de apel va cuprinde: a) numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) indicarea hotărârii atacate; c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; d) probele invocate în susţinerea apelului; e) semnătura. (2) La cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor de timbru. (3) Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la alin. (1) lit. c) şi d), sub sancţiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în condiţiile art. 196 alin. (2), iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel. (4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e). (5) În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Încheierea civilă nr. 1.169 din 14 decembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Reghin, în Dosarul nr. 18/289/2022, a fost respinsă ca rămasă fără obiect contestaţia la executare formulată de contestatoarea X – S.R.L., precum şi cererea de obligare a intimatei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice M la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prima instanţă a reţinut, în privinţa cheltuielilor de judecată, că se impune respingerea cererii contestatoarei, având în vedere că la dosar s-a depus doar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.000 lei, fiind aplicabile în cauză dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013), conform cărora sumele achitate cu titlul de taxă judiciară de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, în cazul în care contestaţia a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă.

Prima instanţă a reţinut că intimata nu poate fi obligată la plata către contestator a sumei reprezentând taxă judiciară de timbru cu titlu de cheltuieli de judecată, deoarece legiuitorul a dispus că sumele plătite cu acest titlu se restituie contestatorilor în cazul admiterii contestaţiilor prin hotărâri definitive, iar hotărârea nu este definitivă. Aşa fiind, suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru nu poate fi restituită la acest moment, cererea fiind prematură, atât timp cât hotărârea poate fi atacată cu apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 2.975 de lei reprezentând onorariu avocaţial.

În motivarea apelului, apelanta-contestatoare a arătat că depune dovada achitării cheltuielilor de judecată, respectiv factura fiscală şi chitanţa care atestă plata onorariului avocaţial, emise anterior pronunţării instanţei de fond.

S-a mai arătat că apelanta nu a avut cunoştinţe de specialitate juridică, motiv pentru care a fost nevoită să apeleze la servicii avocaţiale, iar onorariul plătit constituie atât consultanţă juridică, cât şi reprezentare în faţa instanţei.

La termenul de judecată din 13 septembrie 2023 instanţa de apel a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dispoziţiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, se interpretează în sensul că în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, nu se poate face dovada achitării cheltuielilor de judecată sau se interpretează în sensul că proba cu înscrisuri noi este admisibilă?

Prin încheierea pronunţată la 14 decembrie 2023, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, problema de drept ce face obiectul sesizării se ridică în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată în apel al tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei având ca obiect contestaţie la executare în ultimă instanţă.

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea acestei chestiuni de drept, întrucât prin apelul declarat se solicită modificarea hotărârii atacate, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 2.975 de lei reprezentând onorariu avocaţial, în dovedirea cărora s-au depus ataşat apelului factura fiscală şi chitanţa, înscrisuri care nu au fost depuse în primă instanţă până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate reprezentată de noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, întrucât problema de drept sesizată nu a mai fost analizată în doctrină – în interpretarea unui act normativ mai vechi, aceasta decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare relativ recent, prin raportare la momentul sesizării, şi nu există o practică clar cristalizată în timp a instanţelor şi o orientare majoritară spre o anumită interpretare a normelor analizate.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra problemei de drept din speţă şi aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă a susţinut în faţa instanţei de trimitere că, în apel, se poate face dovada cheltuielilor de judecată şi după închiderea dezbaterilor la instanţa de fond.

Intimata a depus un punct de vedere potrivit căruia nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât apelanta nu poate invoca în propria cale de atac omisiunea de a depune la prima instanţă dovada cheltuielilor judiciare efectuate.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 18/289/2022, pornind de la dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020, a apreciat că dispoziţiile legale în discuţie se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este admisibilă proba cu înscrisuri noi în dovedirea efectuării cheltuielilor de judecată în primă instanţă.

Proba cu înscrisuri noi în apel a cheltuielilor de judecată suportate pentru judecata în primă instanţă (înscrisuri pe care apelanta-contestatoare nu le-a solicitat şi depus la instanţa de fond) urmează regimul general al probelor în apel, conform dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă probele invocate în susţinerea apelului trebuind să fie arătate în cererea de apel.

În cea de-a doua interpretare posibilă, dispoziţiile art. 452 din Codul de procedură civilă au caracter de normă specială faţă de reglementarea generală a probaţiunii, intenţia legiuitorului fiind aceea de a limita posibilitatea dovezii existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, astfel că în situaţia în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu se formulează de fapt critici de netemeinicie a hotărârii primei instanţe care a făcut aplicarea prevederilor art. 452 din Codul de procedură civilă, ci se încearcă în realitate eludarea acestor dispoziţii legale, deşi apelanta este decăzută din dreptul de a face dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată pretinse.

Prin urmare, în această interpretare nu se poate face dovada achitării cheltuielilor de judecată cu înscrisuri noi depuse în apel. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr relativ mic de hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale diferite.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că, în cadrul apelului declarat exclusiv împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, se poate face dovada acestora direct în calea de atac, faţă de caracterul devolutiv al apelului, de argumentele expuse în cadrul Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020, paragrafele 70-80, precum şi de caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Raţionamentul expus pentru corelarea dispoziţiilor art. 254 alin. (2) şi ale 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă se poate aplica, mutatis mutandis, şi în privinţa art. 452 alin. (2) din Codul de procedură civilă, articol ce cuprinde o sancţiune de acelaşi ordin cu cea instituită de art. 254, respectiv sancţiunea decăderii. Pentru aceleaşi raţiuni identificate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în îndepărtarea sancţiunii decăderii pentru probele ce vizează capetele de cerere principale, s-a apreciat că se impune admiterea probei cu înscrisuri direct în etapa apelului pentru dovedirea cheltuielilor judiciare efectuate de parte şi solicitate în faţa primei instanţe, însă nedovedite la momentul închiderii dezbaterilor.

În acest sens au comunicat hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, o parte a judecătorilor Secţiei a IV-a civile, în opinie majoritară Secţia a V-a civilă şi Secţia a VI-a civilă (Decizia civilă nr. 1.423 din 24 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 43.561/3/2016/a1, definitivă), Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă (Decizia nr. 7.391 din 20 decembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 45.693/299/2021), Tribunalul Ilfov, Tribunalul Sălaj – Secţia civilă (Decizia nr. 442 din 6 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 227/337/2018, definitivă), Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, în opinie majoritară (Decizia civilă nr. 97 din 4 aprilie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 13.062/231/2020), Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă (Decizia civilă nr. 209 din 25 aprilie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 3.722/99/2022), Tribunalul Iaşi – Secţia civilă, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în opinie majoritară (Decizia civilă nr. 861 din 13 octombrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 8.403/245/2022), Judecătoria Iaşi – Secţia civilă, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Răducăneni, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Huşi, Judecătoria Bârlad, Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bihor – Secţia a III-a civilă, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, o parte a judecătorilor Curţii de Apel Suceava şi ai instanţelor arondate, o parte a judecătorilor Curţii de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă şi Secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, Tribunalul Timiş – Secţia I civilă (Sentinţa civilă nr. 1.956 din 19 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 1.882/30/2021, definitivă prin Decizia civilă nr. 555 din 29 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale).

Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, în apelul declarat exclusiv împotriva soluţiei de respingere a cheltuielilor de judecată, nu se poate face dovada achitării acestora, în raport cu considerentele din paragraful 36 al Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020. Dovezile privind cheltuielile de judecată efectuate în prima instanţă nu pot constitui probe noi, deoarece acestea nu au fost propuse pentru susţinerea motivelor de apel sau pentru stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută de prima instanţă.

În acest sens, au comunicat hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă (Decizia nr. 1.543 din 2 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.201/62/2019), o parte a judecătorilor Secţiei a IV-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti în opinie minoritară, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman – Secţia civilă, judecătoriile Alexandria, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle şi Zimnicea, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova şi instanţele arondate (Decizia nr. 487 din 12 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 12.540/318/2022), Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă (Decizia civilă nr. 53 din 14 februarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 826/113/2022), Curtea de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale (Decizia civilă nr. 96 din 9 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 5.014/121/2021), Tribunalul Galaţi, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Vaslui, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor – secţiile I civilă şi a II-a civilă, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Sinaia, o parte a judecătorilor Curţii de Apel Suceava şi ai instanţelor arondate, o parte a judecătorilor Curţii de Apel Târgu Mureş.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 452 din Codul de procedură civilă.

Cât priveşte dispoziţiile art. 470 din Codul de procedură civilă, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra altor aspecte decât cele care interesează în sesizarea de faţă. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: ” În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea.”

Relevante pentru cauza de faţă sunt considerentele de la paragrafele 71-75, respectiv: ” 71. De asemenea se constată că, potrivit art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ. 72. Ca atare, art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă statuează clar că instanţa de apel, exercitându-şi atributele de jurisdicţie, poate fie să refacă sau să completeze probele din primă instanţă, fie să administreze probe noi în această etapă procesuală, câtă vreme au fost propuse potrivit regulilor de la art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ. 73. Limitările aduse de dispoziţiile art. 254 din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme regulile privind judecata în primă instanţă se aplică în apel doar în măsura compatibilităţii cu art. 479 din Codul de procedură civilă, care acordă posibilitatea instanţei ca, în mod necondiţionat, să refacă şi să completeze probe administrate la prima instanţă, dar şi să administreze probe noi. 74. Rezultă deci că instanţa de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în faţa primei instanţe, cerinţa impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiţii procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanţa de apel să aprecieze că sunt necesare soluţionării cauzei. 75. Mai mult decât atât, în acord cu orientarea jurisprudenţială majoritară rezultată din anexele sesizării, se apreciază că, în condiţiile tezei finale a art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care statuează că «instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri», şi a art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă anterior expuse, raportat la prevederile art. 22 din acelaşi act normativ ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, efectele sancţiunii decăderii nu se întind asupra probelor ce pot fi încuviinţate în apel, de vreme ce instanţa de apel poate administra orice probe a căror necesitate rezultă din dezbateri.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori, constatând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, au apreciat că dispoziţiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudenţială, următoarele condiţii de admisibilitate ce este necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu având ca obiect contestaţie la executare, aflat pe rolul Tribunalul Mureş – Secţia civilă, care este învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea apelului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Reghin, iar hotărârea ce urmează a fi pronunţată este definitivă, conform dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 coroborat cu art. 718 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte condiţiile referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile de a da naştere unor interpretări diferite şi de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, acestea sunt, de asemenea, îndeplinite.

Cu toate că noţiunea de „chestiune de drept” nu este definită de legiuitor, aceasta presupune în mod necesar o problemă de drept reală şi veritabilă, în sensul că norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. S-a statuat constant în jurisprudenţa instanţei supreme că este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.112 din 11 decembrie 2023, paragraful 42 etc.).

Instanţa de trimitere a exprimat punctul său de vedere, potrivit căruia dispoziţiile legale în discuţie se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, în apelul declarat exclusiv împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este admisibilă proba cu înscrisuri noi în dovedirea efectuării cheltuielilor de judecată în primă instanţă; instanţa de trimitere a reliefat, totodată, şi posibila interpretare contrară a textului, potrivit căruia dispoziţiile art. 452 din Codul de procedură civilă au caracter de normă specială faţă de reglementarea generală a probaţiunii, intenţia legiuitorului fiind aceea de a limita posibilitatea dovezii existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, astfel că în situaţia în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, dar nu s-a făcut dovada achitării acestora până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei conform art. 452, apelul declarat exclusiv împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată nu formulează de fapt critici de netemeinicie a hotărârii primei instanţe, ci încearcă, în realitate, eludarea acestor dispoziţii legale, deşi apelanta este decăzută din dreptul de a face dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată pretinse.

Din analiza art. 452 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, rezultă că legiuitorul instituie o dispoziţie cu caracter special şi derogatoriu de la regimul general privind termenul de propunere şi administrare a probelor, fără a stabili însă în mod explicit dacă derogarea vizează doar regulile de probaţiune din faţa primei instanţe sau vizează şi regula posibilităţii administrării de probe noi în apel.

Natura echivocă şi ambivalentă a dispoziţiei legale în ceea ce priveşte afectarea admisibilităţii administrării de probe noi în apel cu privire la cheltuielile de judecată nedovedite în termenul stabilit pentru judecata în prima instanţă este confirmată şi de cuprinsul punctelor de vedere teoretice exprimate de colectivele instanţelor consultate, egal împărţite între cele două interpretări posibile, astfel încât trebuie conchis că obiectul procedurii hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară (deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 70 din 31 octombrie 2022, precitată, paragraful 61; nr. 33 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 26 iunie 2023, paragraful 92 etc.).

Sesizarea urmăreşte interpretarea punctuală a problemei de drept, întrebarea fiind una calificată, iar nu una ipotetică ori enunţată într-o manieră prea generală (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 52 din 18 septembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 16 octombrie 2023, paragraful 51).

Totodată, de soluţionarea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere. În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reliefat în mod constant că procedura hotărârii prealabile poate să aibă ca obiect o normă de drept material sau o normă de drept procedural, sesizarea fiind admisibilă dacă interpretarea pe care o va da instanţa supremă produce consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei (deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, paragraful 51; nr. 52 din 18 iunie 2018, precitată, paragraful 138).

În speţă, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea acestei chestiuni de drept, întrucât prin apelul declarat se solicită schimbarea hotărârii atacate, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocaţial, în dovedirea cărora s-au depus ataşat apelului factura fiscală şi chitanţa, înscrisuri care nu au fost depuse în primă instanţă până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Este, de asemenea, îndeplinită şi condiţia potrivit căreia chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie nouă.

Îndeplinirea acestei condiţii decurge din caracterul relativ recent al noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013; aprecierea actului normativ ca fiind mai vechi sau mai recent ţine şi de amploarea şi complexitatea reglementării, un cod ce reglementează şi organizează procesul civil având nevoie de trecerea unui timp îndelungat pentru a consacra o practică stabilă în ansamblul materiei sale şi în majoritatea detaliilor. Mai trebuie menţionat că, anterior noului Cod de procedură civilă, Codul de procedură civilă din 1865 nu avea o reglementare expresă similară.

Sub regimul Codului de procedură civilă din 1865, soluţia posibilităţii de a se solicita şi dovedi cheltuielile de judecată inclusiv la momentul dezbaterii finale a procesului fusese consacrată de jurisprudenţă în virtutea implicaţiilor Deciziei de îndrumare nr. 11/1959 a Plenului Tribunalului Suprem. Prin urmare, în cazul art. 452 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre o soluţie legislativă preluată dintr-o reglementare anterioară, caz în care nu ar mai fi fost una nouă, ci despre o primă consacrare în lege cu prilejul noului cod a unei norme derogatorii vizând regimul probaţiunii cheltuielilor de judecată, implicând valenţe noi de interpretare, nu se poate aduce obiecţia unei soluţii vechi şi a unei practici consacrate.

De altminteri, din punct de vedere temporal, reperul care trebuie luat în considerare este unul chiar mai recent, respectiv Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, întrucât problema de drept de faţă este ridicată în considerarea modului în care norma specială referitoare la regimul probării cheltuielilor de judecată este sau nu afectată de rezolvarea cu caracter de principiu, dată prin amintita decizie modului de interpretare a noţiunii generale de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului, prin includerea atât a probelor care nu au fost propuse în faţa primei instanţe, cât şi a celor care au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea.

Pe de altă parte, noutatea chestiunii de drept nu trebuie apreciată dintr-o perspectivă strict temporală, prin raportare la vechimea actului normativ, ci şi ţinând seama în mod concret de complexitatea şi noutatea conţinutului normei juridice supuse interpretării.

Analiza punctelor de vedere teoretice formulate de judecătorii curţilor de apel şi ai instanţelor judecătoreşti din circumscripţiile lor teritoriale, precum şi cele câteva hotărâri judecătoreşti identificate relevă că instanţele naţionale abordează în mod diferit admisibilitatea probei cu înscrisuri noi în apel, în materia cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe. Numărul relativ mic de hotărâri judecătoreşti deja pronunţate trebuie raportat la caracterul potenţial general al chestiunii, problema de drept analizată având aptitudinea de a se ivi într-un număr mare de cauze.

Se constată că instanţele judecătoreşti având competenţă în această materie nu au pronunţat un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti de natură a contura o jurisprudenţă consistentă în domeniul de referinţă, pe baza unei interpretări adecvate a textului care a generat chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită. Hotărârile depuse la dosarul cauzei reflectă însă incipient o divergenţă de interpretare cu caracter de principiu, fiind îndeplinită situaţia premisă a iminenţei apariţiei unei practici judiciare neunitare (deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 30 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, paragrafele 88 şi 89; nr. 52 din 18 septembrie 2023, precitată, paragraful 58).

De asemenea, asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat nici printr-o decizie de unificare a practicii judiciare şi nici cu ocazia soluţionării căii de atac a recursului. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, devenind actuală cerinţa de a se da o rezolvare de principiu modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept analizate.

Trebuie spus că Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 nu a tratat şi rezolvat în mod explicit şi distinct situaţia probelor noi în apel făcute în materia cheltuielilor de judecată, supuse regimului derogatoriu prevăzut de art. 452 din Codul de procedură civilă, dovadă că acest text de lege suscită în continuare o divergenţă de interpretare chiar şi după publicarea amintitei decizii. XI.2. Asupra fondului sesizării

Chestiunea de drept care este supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 452 raportate la cele ale art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020.

Art. 452 din Codul de procedură civilă prevede că „Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.”

Art. 470. – ” (1) Cererea de apel va cuprinde: a) numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) indicarea hotărârii atacate; c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; d) probele invocate în susţinerea apelului; e) semnătura. (2) La cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor de timbru. (3) Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la alin. (1) lit. c) şi d), sub sancţiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în condiţiile art. 196 alin. (2), iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel. (4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e). (5) În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.”

Pentru argumentele care urmează a fi expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că dispoziţiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în faţa primei instanţe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu titlu prealabil, se observă că dispoziţiile art. 452 din Codul de procedură civilă instituie, în privinţa dovedirii existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată, un regim juridic special şi derogatoriu de la regimul general al probelor.

Dacă în ceea ce priveşte probatoriul necesar dovedirii susţinerilor făcute pe fondul litigiului, art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel, ele putând fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege, iar potrivit alin. (2), dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile acolo menţionate, se constată că legiuitorul instituie un regim mai permisiv pentru administrarea dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, acestea putând fi propuse şi administrate inclusiv în timpul sau ulterior cercetării procesului, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Soluţia este una tradiţională; chiar dacă în Codul de procedură civilă din 1865 nu a existat o reglementare expresă, jurisprudenţa a consacrat, în urma Deciziei de îndrumare nr. 11/1959 a Plenului Tribunalului Suprem, posibilitatea de a se solicita şi dovedi cheltuielile de judecată inclusiv la momentul dezbaterii finale a procesului, raţiunile pornind de la faptul că întinderea cheltuielilor unei faze procesuale cel mai adesea nu poate fi cunoscută şi probată de la început: onorariul avocatului poate fi suplimentat în funcţie de durata şi dificultatea efectivă a procesului, onorariul expertului se stabileşte în cursul administrării probelor şi poate fi suplimentat în raport cu dificultatea lucrării, pot apărea cheltuieli de transport sau de fotocopiere până la cel din urmă termen de judecată şi alte asemenea situaţii.

Acestea fiind spuse, ceea ce trebuie dezlegat este în ce măsură prevederile art. 452 din Codul de procedură civilă sunt derogatorii doar de la regimul general al administrării probelor în faţa primei instanţe, prevăzut de art. 254 din Codul de procedură civilă, în sensul că momentul până la care dovezile pot fi administrate se extinde până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, sau dacă derogarea afectează şi regimul admisibilităţii probelor noi în apel, instituit de art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3) şi (4), art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă – astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 – în sensul că expresia „cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei” exclude posibilitatea administrării în faza apelului a probelor referitoare la cheltuielile de judecată, ce nu au fost administrate în faţa primei instanţe.

Cu alte cuvinte, fără a fi contestată natura specială şi derogatorie a art. 452 din Codul de procedură civilă, trebuie lămurit şi care este sensul derogării: derogă norma doar de la reglementarea generală a momentului până la care se pot solicita şi administra înscrisurile în faţa primei instanţe, pe care îl extinde, sau derogă şi de la posibilitatea administrării de înscrisuri noi în apel, pe care o interzice?

Pentru a răspunde acestei probleme de interpretare trebuie avute în vedere, în primul rând, raţiunile pentru care legiuitorul a instituit derogarea prevăzută în textul de lege supus analizei, iar aceste raţiuni vizează faptul că abia după etapa cercetării procesului şi la finalul dezbaterilor pe fond din prima instanţă partea poate cunoaşte, cel mai adesea, întinderea exactă a cheltuielilor unei faze procesuale, fie că este vorba despre cheltuieli făcute cu administrarea probelor, fie că este vorba despre cheltuielile de transport sau cazare, fie că este vorba despre cheltuielile de reprezentare şi asistenţă juridică prin avocat, circumstanţă ce a condus la necesitatea stabilirii unui regim mai permisiv şi a unei perioade mai extinse în care dovezile referitoare la cheltuieli să poată fi administrate.

Prin urmare, câtă vreme intenţia legiuitorului a fost aceea de a deroga de la un regim general mai strict al probatoriului cauzei, printr-un regim special mai permisiv în materia dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, nu se poate considera că o normă care s-a dorit a fi în favoarea părţii ar trebui să fie interpretată ca având un caracter restrictiv, în sensul de a răpi acesteia posibilitatea de a aduce probe noi în apel cu privire la cheltuielile de judecată – fie când acestea au fost omise la prima instanţă, fie când au fost considerate incomplete – în condiţiile în care celelalte aspecte ale cauzei, deseori mai importante decât problema cheltuielilor de judecată, pot face obiectul probelor noi în calea ordinară de atac.

Este adevărat că interpretarea literală a textului, care cere ca dovezile privitoare la cheltuielile de judecată să fie făcute „cel mai târziu” la data închiderii dezbaterilor, ar putea sugera o limită temporală maximă care nu mai poate fi depăşită în proces, însă accentul trebuie pus pe faptul că textul extinde această limită, faţă de regimul general al probelor, iar nu că o face mai restrictivă.

Legea prevede limite temporale maxime nu doar pentru administrarea dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, ci inclusiv pentru celelalte probe referitoare la fondul litigiului – chiar mult mai restrictive, conform art. 254 din Codul de procedură civilă – ceea ce nu înseamnă că limitarea momentului solicitării şi administrării acestora din urmă în prima instanţă exclude posibilitatea administrării sau completării lor ca probe noi în faza apelului, calea devolutivă ordinară de atac, după cum s-a stabilit deja, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020.

În acest sens, trebuie remarcat că art. 452 din Codul de procedură civilă în discuţie se regăseşte în cartea a II-a, titlul I al Codului de procedură civilă, ce reglementează procedura în faţa primei instanţe, neputând afecta regimul judecăţii apelului, situat în titlul II, şi nici deroga de la normele specifice care reglementează administrarea probelor în apel. O interpretare contrară ar duce la concluzia că judecăţii apelului formulat împotriva soluţiei privitoare la cheltuielile de judecată i se vor aplica toate prevederile legale din titlul II, mai puţin cele care permit administrarea de probe noi. Or, nu există nicio raţiune pentru ca aceste prevederi legale, referitoare la probaţiunea în apel, să fie excluse de la aplicare în situaţia în care apelul priveşte soluţia pronunţată asupra cheltuielilor de judecată.

Singura modalitate în care efectele reglementării art. 452 din Codul de procedură civilă pot fi extinse asupra judecăţii în apel este aceea a aplicării normei în mod corespunzător în instanţa de apel, cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac, dar nu şi în sensul aplicării ei în mod derogatoriu şi potrivnic regulilor specifice apelului, întrucât nu permite art. 482 din Codul de procedură civilă, conform căruia „dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol”.

Aşadar, se regăsesc întru totul, inclusiv în cazul art. 452 din Codul de procedură civilă, raţiunile pentru care, prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat, în privinţa art. 254 din Codul de procedură civilă, că „73. Limitările aduse de dispoziţiile art. 254 din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme regulile privind judecata în primă instanţă se aplică în apel doar în măsura compatibilităţii cu art. 479 din Codul de procedură civilă, care acordă posibilitatea instanţei ca, în mod necondiţionat, să refacă şi să completeze probe administrate la prima instanţă, dar şi să administreze probe noi. 74. Rezultă deci că instanţa de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în faţa primei instanţe, cerinţa impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiţii procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanţa de apel să aprecieze că sunt necesare soluţionării cauzei.”

Natura juridică devolutivă a căii de atac a apelului dă părţii posibilitatea unei noi judecăţi în fond cu privire la pretenţiile sale; scopul apelului nu se reduce la a cenzura activitatea primei instanţe în raport cu probele administrate exclusiv în acea fază procesuală, ci şi de a da părţii posibilitatea de a-şi completa şi remedia situaţia pro