Decizia nr. 14 din 25 martie 2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 121/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 25.360/302/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 15 noiembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 25.360/302/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Interpretarea dispoziţiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, respectiv dacă termenul de perimare a executării silite curge de la data cererii de suspendare a executării silite formulate de creditor sau de la data solicitării scrise a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite, anterioară cererii de suspendare a executării silite.” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul de procedură civilă: ” Art. 697. – (1) În cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept. (2) În caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la încetarea suspendării. Termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti cu nr. 25.360/302/2019, contestatorii au solicitat anularea actelor de executare silită efectuate în cadrul Dosarului de executare nr. xxx/2015, ca urmare a perimării executării silite, în temeiul art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la faptul că la data de 5 noiembrie 2018 s-a dispus suspendarea executării silite imobiliare la cererea creditorului urmăritor.

Prin Sentinţa civilă nr. 5.316 din 25 septembrie 2020, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins contestaţia, ca neîntemeiată, apreciind că, în raport cu dispoziţiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a interveni perimarea, petenţii nefăcând dovada faptului că a existat o solicitare scrisă a executorului judecătoresc, adresată creditoarei intimate, în sensul îndeplinirii unui act sau demers necesar executării, împrejurare faţă de care a constatat că termenul de perimare nu a început să curgă. Instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, care prevăd că termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, prin ipoteză, incidenţa acestor norme presupune în mod necesar să fi început să curgă termenul de perimare, or, câtă vreme nu a existat nicio solicitare scrisă din partea executorului judecătoresc adresată creditoarei, în sensul îndeplinirii unui act sau demers necesar executării, termenul de perimare nu a început să curgă, astfel că nu se poate pune nici problema suspendării lui.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel unul dintre contestatori, susţinând că ipoteza prevăzută de art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă reprezintă un caz particular de perimare, interpretarea acestor dispoziţii urmând a fi făcută în conformitate cu principiul actus interpretandus est potius valeam quam ut pereat, astfel încât, în perioada în care executarea silită este suspendată la cererea creditorului, executorul judecătoresc este împiedicat să efectueze acte de executare şi să solicite creditorului efectuarea vreunui demers sau act necesar executării, cu atât mai mult cu cât voinţa creditorului apare ca fiind manifestată expres prin cererea de suspendare. Dacă regula generală este că, ori de câte ori se suspendă executarea silită pentru alte cauze decât la solicitarea creditorului, se suspendă şi termenul de perimare, excepţia de la regulă apare în acele situaţii în care suspendarea executării silite este solicitată de creditor, ocazie cu care termenul de perimare nu se suspendă. În aceste condiţii, apelantul a considerat că este eronată interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, întrucât alin. (2) nu condiţionează curgerea termenului de perimare a executării silite, cât timp aceasta este suspendată la cererea creditorului, de solicitarea scrisă adresată acestuia de executorul judecătoresc în sensul îndeplinirii unui act sau demers necesar executării, fiind evidentă excepţia de la regula generală.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat, şi menţinerea dispoziţiilor sentinţei ca fiind legale şi temeinice. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că Dosarul nr. 25.360/302/2019 are ca obiect o contestaţie la executare şi se află în curs de judecare în apel, pe rolul Secţiei a V-a civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Cauza urmează a fi soluţionată în ultimă instanţă, deoarece, în materia în care a fost declanşată această procedură judiciară (executare silită), hotărârea pronunţată de prima instanţă este supusă numai apelului, potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel încât decizia pronunţată de tribunal va fi definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din acelaşi cod. De asemenea, cauza se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să o soluţioneze potrivit prevederilor art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Tribunalul a apreciat că este întrunită şi condiţia privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, în soluţionarea apelului, trebuie să răspundă motivului de apel referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, context în care urmează să analizeze chestiunea de drept sesizată.

Instanţa de trimitere a considerat că este îndeplinită şi condiţia privind dificultatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, întrucât există două posibile interpretări ale dispoziţiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, evidenţiind în acest sens opiniile exprimate în cauză de către părţile din proces, precum şi opiniile care s-au conturat în cadrul întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a avut loc în perioada 26-27 iunie 2023 la Bucureşti, unde a fost dezbătută această problemă de drept.

Astfel, instanţa de sesizare a arătat că, în cauză, intimata susţine că pentru a interveni perimarea este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor rezultate din cuprinsul dispoziţiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul ca executorul judecătoresc să fi solicitat creditorului, în scris, să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, iar creditorul, din culpa sa, să nu fi îndeplinit acel act sau demers în termen de 6 luni.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea alin. (2) al art. 697 din Codul de procedură civilă, intimata apreciază că acest text legal nu este incident, întrucât termenul de perimare în cazul executării silite a imobilelor nu a început să curgă pentru că nu a existat nicio solicitare scrisă din partea executorului judecătoresc adresată creditoarei în sensul îndeplinirii unui act sau demers necesar executării, împrejurare faţă de care nu se poate pune nici problema suspendării termenului de perimare.

Se susţine, astfel, că nu se poate reţine legătura între suspendarea executării silite la cererea creditoarei şi dispoziţiile art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă care prevăd această ipoteză, în sensul că, dacă anterior unei suspendări a început să curgă termenul de perimare, acesta nu se suspendă.

Pe de altă parte, apelantul contestator apreciază că art. 697 din Codul de procedură civilă reglementează un caz particular de perimare a executării silite, în care curgerea termenului nu este condiţionată de existenţa unei solicitări anterioare a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite.

Analizând textul supus interpretării, instanţa de sesizare a arătat că, în reglementarea anterioară, art. 389 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea următoarele: ” Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei. În caz de suspendarea executării, termenul de perimare curge de la încetarea suspendării.”

Prima ipoteză a alin. (2) al art. 697 din Codul de procedură civilă este identică cu cea din art. 389 din Codul de procedură civilă din 1865, ceea ce ar conduce la concluzia că alin. (2) reglementează o ipoteză distinctă de perimare a executării silite, fără a fi condiţionată de cea statuată la alin. (1), având în vedere că în vechea reglementare nu exista o astfel de condiţionare între cele două alineate.

Pe de altă parte, art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă face referire la faptul că termenul de perimare nu se suspendă, ceea ce presupune că acest termen ar fi început să curgă anterior, aspect ce ar indica o trimitere spre ipoteza de la alin. (1), singura care face vorbire despre situaţia în care curge termenul de perimare.

Instanţa de trimitere a arătat că, în urma dezbaterii problemei de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă în cadrul întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale curţilor de apel şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a avut loc în perioada 26-27 iunie 2023 la Bucureşti, s-au conturat două opinii.

Opinia majoritară a fost în sensul că perimarea executării silite operează dacă executorul judecătoresc a solicitat creditorului, în scris, îndeplinirea unui act sau demers necesar executării silite, a trecut un termen de 6 luni fără ca acesta să fi îndeplinit actul sau demersul necesar executării silite ce a fost solicitat, iar creditorul a fost în culpă, condiţii ce se impune a fi îndeplinite şi în situaţia în care executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului urmăritor sau, deşi nu s-a dispus suspendarea executării silite, nu s-au mai realizat acte de executare la cererea creditorului.

În opinia minoritară s-a apreciat că termenul de perimare începe să curgă de la data suspendării executării silite la cererea creditorului, independent de solicitarea scrisă a executorului judecătoresc spre a îndeplini un act sau demers necesar executării silite. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că alin. (1) şi (2) ale art. 697 din Codul de procedură civilă reprezintă ipoteze autonome de perimare a executării silite, de esenţa perimării fiind, în ambele ipoteze, lăsarea în nelucrare, desistarea imputabilă creditorului. S-a apreciat că, în ipoteza în care executarea silită este suspendată la alegerea creditorului, nu există o raţiune pentru care să se mai solicite creditorului de către executorul judecătoresc îndeplinirea unui act sau demers necesar executării silite, astfel încât, în cazul neîndeplinirii lui în termen de 6 luni, să înceapă să curgă termenul de perimare. În ipoteza autonomă stabilită de art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă, perimarea executării silite urmează să intervină în termen de 6 luni de la data suspendării executării silite dispuse la cererea creditorului. În ceea ce priveşte dispoziţia art. 697 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că aceasta are în vedere alte cazuri de suspendare decât cererea creditorului, pe durata suspendării neimputabile creditorului termenul de perimare fiind suspendat. Dimpotrivă, pe durata în care executarea silită este suspendată la cererea creditorului, termenul de perimare nu este suspendat [art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă].

În contextul celor enunţate, instanţa de sesizare a considerat că textul de lege nu este suficient de clar în a statua în sensul că teza a doua a alin. (2) trebuie corelată cu alin. (1) al art. 697 din Codul de procedură civilă, iar, în situaţia în care cele două alineate statuează două ipoteze diferite în care intervine perimarea executării silite, sintagma „termenul de perimare nu se suspendă” este improprie, ceea ce se doreşte a se exprima fiind faptul că termenul începe să curgă, fiind necesară, astfel, o interpretare a instanţei supreme pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept.

Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept, instanţa de trimitere a reţinut că, potrivit celor statuate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formată în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, aceasta este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, ci şi în situaţia unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice.

În ambele cazuri este necesar să nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare a normei vizate de chestiunea de drept, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a dispoziţiilor legale analizate şi existenţa unei practici judiciare a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.

Prin urmare, în opinia instanţei de trimitere, nu prezintă relevanţă că reglementarea art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă este mai veche, întrucât instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent asupra problemelor de drept menţionate, devenind actuală aplicarea normelor juridice.

Instanţa de sesizare a arătat că nu s-a conturat o orientare certă şi consistentă a practicii judiciare către o anumită interpretare şi aplicare a normei din perspectiva chestiunii de drept în discuţie, astfel că se poate vorbi despre o practică judiciară în curs de formare, ce justifică declanşarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Deşi intimata a invocat existenţa unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii identice sau similare cu cel care face obiectul prezentei cauze, aceste hotărâri judecătoreşti nu au fost depuse la dosar şi nici nu au fost identificate de completul de judecată în urma verificărilor efectuate.

Prin urmare, s-a apreciat că este întrunită şi cerinţa de admisibilitate privind noutatea, reţinându-se totodată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept şi nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având ca obiect această problemă de drept. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul contestator a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea chestiunii de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 697 din Codul de procedură civilă.

Asupra dezlegării chestiunii de drept, a apreciat că textul de lege analizat reglementează un caz particular de perimare a executării silite, curgerea termenului de perimare nefiind condiţionată de existenţa unei solicitări anterioare a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite.

Intimata a considerat că nu este îndeplinită condiţia care vizează caracterul noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită.

Pe fondul chestiunii de drept, intimata a susţinut că, pentru a interveni perimarea, este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor rezultate din cuprinsul dispoziţiilor alin. (1) al art. 697 din Codul de procedură civilă, respectiv ca executorul judecătoresc să fi solicitat creditorului, în scris, să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, iar creditorul, din culpa sa, să nu fi îndeplinit acel act sau demers în termen de 6 luni.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia completului de judecată care a formulat sesizarea, textul de lege supus interpretării nu este suficient de clar, aplicarea sancţiunii perimării executării silite fiind justificată în situaţia în care creditorul solicită suspendarea executării silite, iar ulterior nu formulează niciun demers pentru reluarea acesteia, perimarea având ca funcţie tocmai sancţionarea pasivităţii creditorului. Cu toate acestea, exprimarea textului în sensul că termenul de perimare nu se suspendă induce ideea că această ipoteză de excepţie este incidentă în situaţia în care termenul a început să curgă anterior, fiind astfel necesară o interpretare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au rezultat următoarele aspecte cu privire la chestiunea de drept sesizată:

Într-o opinie majoritară s-a apreciat că dispoziţiile art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că termenul de perimare a executării silite curge de la data solicitării scrise a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite, anterioară cererii de suspendare a executării silite.

În argumentarea acestei orientări s-a arătat că reglementarea instituţiei perimării executării silite impune ca premisă esenţială a curgerii termenului de perimare existenţa unei solicitări scrise din partea executorului judecătoresc, adresată creditorului, în vederea efectuării unui act sau demers necesar executării silite.

Potrivit dispoziţiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, spre deosebire de vechea reglementare, în care termenul de perimare începea să curgă de la ultimul act de executare efectuat, în prezent, termenul de perimare de 6 luni începe să curgă de la data comunicării scrise a executorului judecătoresc adresate creditorului pentru a efectua sau a îndeplini un act sau un demers solicitat.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă două condiţii esenţiale, fiind necesară îndeplinirea cumulativă a acestora pentru a opera perimarea executării silite, respectiv, pe de o parte, existenţa unei solicitări exprese şi scrise a executorului judecătoresc adresate creditorului pentru a îndeplini un act sau demers necesar executării silite, iar, pe de altă parte, culpa creditorului în neîndeplinirea acelui act sau demers în termen de 6 luni.

Prevederile art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă reglementează ipoteza curgerii termenului de perimare în situaţia suspendării voluntare a executării silite, precum şi efectul acesteia, care nu influenţează termenul de perimare. Astfel, s-a apreciat că alin. (2) al acestui articol nu poate fi disociat de alin. (1), deoarece are în vedere un termen de perimare în curs.

Prin urmare, dispoziţiile art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu instituie un nou caz în care poate interveni perimarea executării silite, deoarece condiţiile ce rezultă din alin. (1) al aceluiaşi articol se impun a fi îndeplinite şi în situaţia în care executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului urmăritor. Or, faţă de acest aspect, distincţia pe care o face legiuitorul în cele două teze ale alin. (2) al art. 697 din Codul de procedură civilă priveşte efectele diferite pe care le are asupra curgerii termenului de perimare suspendarea dispusă la cererea creditorului, faţă de o suspendare dispusă din alte motive. Astfel, la analiza unei cereri vizând perimarea executării silite, dispoziţiile art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate coroborat cu cele ale alin. (1) al aceluiaşi articol.

Într-o opinie minoritară s-a considerat că dispoziţiile art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că termenul de perimare a executării silite curge de la data cererii de suspendare a executării silite formulate de creditor şi constituie un caz particular de perimare, fiind independent de dispoziţiile art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă. De esenţa acestui caz particular este însăşi voinţa creditorului manifestată expres prin formularea cererii de suspendare a executării silite.

Or, în perioada în care executarea silită este suspendată la cererea creditorului, executorul judecătoresc este împiedicat să efectueze acte de executare şi să solicite creditorului efectuarea vreunui demers necesar. Deci, într-o atare situaţie, ori de câte ori executarea va face obiectul suspendării pentru alte motive decât cererea creditorului, în mod corelativ se va suspenda şi termenul de perimare. Atunci când creditorul, în baza dreptului său de dispoziţie, solicită suspendarea executării silite conform art. 701 alin. (2) din Codul de procedură civilă, termenul de perimare va curge, pentru că legiuitorul, în mod judicios, a considerat că suspendarea cerută de creditorul urmăritor se suprapune cu lăsarea în nelucrare a executării, din motive imputabile acestuia din urmă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 416 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 2 noiembrie 2016; Decizia nr. 704 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018; Decizia nr. 169 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 716 din 20 august 2018; Decizia nr. 235 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 20 august 2018; Decizia nr. 153 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019; Decizia nr. 409 din 22 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 13 februarie 2023.

Prin considerentele deciziilor sus-menţionate, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că dispoziţia legală criticată reglementează perimarea executării silite în cazul în care se reţine culpa creditorului care, deşi i s-a solicitat în scris de către executorul judecătoresc, a lăsat să treacă un termen de 6 luni fără să îndeplinească actul sau demersul necesar executării silite solicitat de executor. Termenul în care operează perimarea este tot de 6 luni, la fel ca în reglementarea cuprinsă în art. 389 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, însă, potrivit art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acesta nu mai curge de la data ultimului act de executare efectuat, ci de la data la care executorul a comunicat în scris creditorului solicitarea îndeplinirii unui act sau a efectuării unui demers necesar executării silite. Vechea lege procesual civilă nu prevedea cerinţa ca actul sau demersul să fie solicitat în scris de către executorul judecătoresc. Raţiunea avută în vedere la edictarea normei criticate a fost aceea de a-l determina pe creditor să depună toate diligenţele necesare pentru valorificarea drepturilor dobândite prin titlul executoriu obţinut. Stabilirea noilor condiţii în care intervine perimarea executării silite este în concordanţă cu rolul activ al executorului judecătoresc în cadrul executării silite, consacrat în mod expres prin art. 627 din Codul de procedură civilă. Prin reglementarea legală criticată, intervenţia perimării executării silite este circumstanţiată la atitudinea creditorului, care, prin neîndeplinirea obligaţiilor solicitate în scris de către executorul judecătoresc, lasă executarea silită în nelucrare timp de şase luni. Termenul de perimare începe să curgă din momentul formulării solicitării de către executorul judecătoresc. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii ce prezintă relevanţă în dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, aşa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al declanşării acestei proceduri.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.”

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, învestit cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 5.316 din 25 septembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 25.360/302/2019, tribunalul având competenţa de a judeca acest litigiu în ultimă instanţă, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, aşa cum prevede în mod expres art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, decizia fiind, astfel, definitivă, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, aşadar, condiţiile referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.

Se constată, totodată, că, în raport cu obiectul litigiului, cu soluţia primei instanţe şi cu criticile formulate în apel, este îndeplinită şi condiţia referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între aceasta şi rezolvarea litigiului rezultând din împrejurarea că, în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită, instanţa de trimitere trebuie să răspundă unui motiv concret de apel referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă.

În acest sens, în cuprinsul încheierii de sesizare, instanţa de trimitere a subliniat faptul că una dintre criticile deduse judecăţii în apel vizează in terminis modul de interpretare a textului legal menţionat, instanţa fiind chemată, în soluţionarea apelului, să statueze asupra acestui aspect care a constituit fundamentul soluţiei de respingere a contestaţiei la executare adoptate de prima instanţă.

Din această perspectivă, fără a interesa care sunt celelalte critici dezvoltate în apel şi fără a aprecia asupra ponderii acestui motiv de apel în economia soluţiei ce urmează a fi pronunţată, se constată că, la nivel strict formal, dezlegarea ce se solicită în cauză are efect direct asupra apelului, întrucât vizează o dispoziţie legală esenţială pe care s-a întemeiat soluţia primei instanţe.

Totodată, din verificările efectuate rezultă că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate şi să nu fie învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

Condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept nu este însă îndeplinită, astfel că nu este posibilă declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate” şi a unor criterii legale de determinare a conţinutului său, verificarea acestei condiţii ţine de aprecierea completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa, relevante în acest sens fiind Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În egală măsură, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementari mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, iar textele de lege supuse interpretării suscită recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creează premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional.

Aşadar, indiferent că este vorba despre o reglementare legislativă nou-intrată în vigoare sau despre una mai veche, esenţial este ca problema de drept care face obiectul sesizării să fie susceptibilă de a genera în viitor o practică neunitară. Pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma interpretării dispoziţiilor legale, concretizată într-o practică judiciară consacrată, fie chiar şi neunitară, însă substanţială, caracterul de noutate se pierde, opiniile jurisprudenţiale izolate ori cele pur subiective ale părţilor nefiind în măsură să justifice declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Prin urmare, depăşirea unei jurisprudenţe incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici judiciare în legătură cu problema de drept supusă unei interpretări de principiu conduc la concluzia caracterului inadmisibil al sesizării, întrucât scopul unei hotărâri prealabile, acela de a preîntâmpina o practică neunitară, nu mai poate fi atins.

În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept, se constată că dispoziţiile legale a căror interpretare a determinat formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul Codului de procedură civilă, act normativ intrat în vigoare cu 11 ani în urmă, respectiv, la data de 15 februarie 2013. Chiar dacă, ulterior intrării sale în vigoare, acest act normativ a suferit şi alte completări, modificări şi rectificări, norma a cărei interpretare se solicită, art. 697 alin. (2) teza a doua, a fost introdusă şi a devenit activă, în forma actuală, încă din anul 2013, astfel că nu poate fi considerată ca având caracter de noutate.

Pe de altă parte, norma în discuţie nu a fost recent modificată sau completată, astfel încât nu poate fi vorba nici despre necesitatea unei eventuale reevaluări şi interpretări a acesteia, într-un context legislativ diferit.

Cât priveşte aplicarea frecventă a acestei norme juridice sau dificultatea aplicării ei în prezent, verificările efectuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la nivelul celor 15 curţi de apel din ţară pun în evidenţă faptul că există deja cristalizată o jurisprudenţă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 697 alin. (2) din Codul de procedură civilă, materializată într-un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă că aspectele problematizate prin actul de sesizare au fost rezolvate, până în acest moment, într-o manieră unitară, fiind identificate doar două hotărâri judecătoreşti în care a fost adoptată o soluţie divergentă.

Din examinarea hotărârilor judecătoreşti transmise de curţile de apel rezultă că, printr-o interpretare literală, sistematică şi gramaticală adecvată a textului art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, corelat cu dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi articol, instanţele au considerat, într-o majoritate covârşitoare, că, şi în ipoteza în care executarea silită a fost suspendată la cererea creditorului, termenul de perimare a executării silite curge de la data solicitării scrise a executorului judecătoresc privind îndeplinirea de către creditor a unui act sau demers necesar executării silite, anterioară cererii de suspendare, întrucât, spre deosebire de vechea lege procesual civilă (art. 389 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865), potrivit căreia termenul de perimare începea să curgă de la ultimul act de executare efectuat, reglementarea actuală a instituţiei perimării executării silite impune, ca premisă esenţială a curgerii termenului de perimare, existenţa unei solicitări scrise din partea executorului judecătoresc, adresată creditorului, în vederea efectuării unui act sau demers necesar executării silite, condiţie ce rezultă explicit din conţinutul art. 697 alin. (1) din Codul procedură civilă.

Instanţele au reţinut că dispoziţiile alin. (2) al art. 697 din Codul de procedură civilă nu instituie un caz particular de perimare, ci reglementează curgerea termenului de perimare în situaţia în care a intervenit suspendarea executării silite, cele două teze ale textului legal făcând distincţia între efectele diferite pe care suspendarea le are asupra curgerii termenului de perimare, după cum este vorba despre o suspendare dispusă la cererea creditorului, respectiv o suspendare dispusă din alte motive, astfel că prevederile alin. (2) nu pot fi disociate de prevederile alin. (1), ci trebuie interpretate coroborat, ceea ce înseamnă că, şi în ipoteza în care a intervenit suspendarea executării silite, pentru a opera perimarea este necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 697 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ca executorul judecătoresc să fi solicitat în scris creditorului îndeplinirea unui act sau a unui demers necesar executării silite, să fi trecut 6 luni fără ca acesta din urmă să fi îndeplinit actul sau demersul respectiv, iar creditorul să fi fost în culpă.

Instanţele au considerat că este relevantă chiar modalitatea de redactare a art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, care, referindu-se la faptul că termenul de perimare nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului, presupune prin ipoteză existenţa unui termen care a început să curgă, suspendarea fiind un incident ce apare în derularea unui termen. Or, termenul nu poate să înceapă să curgă decât în condiţiile alin. (1) al art. 697 din Codul de procedură civilă, respectiv odată cu solicitarea adresată de către executor creditorului.

Totodată, şi opiniile exprimate la nivel teoretic de către judecătorii din cadrul instanţelor care au înaintat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuţie sunt orientate, într-o pondere covârşitoare, către soluţia adoptată în practica judiciară, ceea ce permite concluzia că nu doar la nivel jurisprudenţial, ci şi la nivel teoretic, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul.

În aceste circumstanţe, reţinând că practica judiciară este deja bine conturată, hotărârile judecătoreşti transmise de instanţele naţionale relevând existenţa unei opinii cvasiunanime în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, se constată că, în cazul prezentei sesizări, condiţia noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită, astfel încât nu se justifică sesizarea instanţei supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Opinia teoretică minoritară, precum şi soluţiile divergente adoptate în două hotărâri ale unor judecătorii aflate în circumscripţia aceluiaşi tribunal nu pot justifica intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare, câtă vreme chestiunea de drept ce face obiectul întrebării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost tranşată de instanţele învestite cu soluţionarea acestui tip de litigii, iar din practica judiciară decelată în legătură cu această problemă de drept nu au rezultat dificultăţi de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă.

A aprecia altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenţei prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se afle în situaţia de a se pronunţa asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, a infirma anumite interpretări jurisprudenţiale deja existente, dintre care una evident consolidată prin pronunţarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti.

Or, prin această abordare s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la raţiunea şi condiţiile pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţii prin care legiuitorul a stabilit în mod clar că mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă nu poate fi folosit decât în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept, scop care, în cazul prezentei sesizări, nu mai poate fi atins, întrucât, pe de o parte, stadiul practicii incipiente, în curs de formare, a fost depăşit, iar, pe de altă parte, jurisprudenţa ce s-a cristalizat în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării este aproape unitară, aceasta reflectând aceeaşi modalitate de interpretare a normei legale aplicabile, în situaţii similare.

De altfel, chestiunea de drept care face obiectul sesizării nu îndeplineşte nici cerinţa esenţială de a fi o reală şi veritabilă problemă de drept, născută dintr-un text legal incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, câtă vreme rezolvarea ei presupune doar realizarea unui raţionament judiciar simplu, relaţionarea textului de lege în discuţie cu prevederile primului alineat al aceluiaşi articol, cu consecinţa stabilirii sensului voinţei legiuitorului exprimate în norma de drept supusă interpretării, aspect reţinut, ca atare, chiar de către instanţa de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare.

Astfel, analiza de conţinut a întrebării prealabile relevă faptul că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul dispoziţiilor art. 697 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, aceasta reţinând în mod explicit că, făcând referire la faptul că termenul de perimare nu se suspendă, înseamnă că textul are în vedere că termenul a început să curgă anterior, ceea ce indică o trimitere către ipoteza de la alin. (1) al aceluiaşi articol. Cu toate acestea, instanţa de sesizare consideră că, date fiind modalităţile diferite în care norma de drept ar putea fi interpretată, aşa cum rezultă ele din susţinerile părţilor din proces şi din opiniile teoretice exprimate în cadrul unei întâlniri de practică neunitară a judecătorilor, opinii pe larg prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare, ar fi necesară interpretarea textului legal de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât acesta „nu este suficient de clar în a statua în sensul că teza a doua a alin. (2) trebuie corelată cu alin. (1)”, apreciind, totodată, că sintagma „termenul de perimare nu se suspendă” este improprie dacă ceea ce s-a dorit a se exprima este faptul că termenul a început să curgă anterior.

Prin urmare, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei nu se confruntă cu o reală problemă de interpretare a normei de drept în discuţie, ci, expunând cu claritate propriul raţionament juridic cu privire la aceasta, remarcă divergenţa de opinii exprimată la nivel teoretic în legătură cu modul de interpretare a normei în discuţie, solicitând instanţei supreme confirmarea raţionamentului său prin pronunţarea unei hotărâri de principiu care să indice în mod explicit că cele două alineate ale art. 697 din Codul de procedură civilă trebuie interpretate coroborat şi că, folosind sintagma „termenul de perimare nu se suspendă”, textul are în vedere un termen care a început să curgă anterior, fiind, deci, în curs.

Însă simpla împrejurare că în legătură cu modul de interpretare a textului legal în discuţie există două opinii nu este de natură a demonstra, doar prin ea însăşi, dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice şi nu justifică declanşarea mecanismului procedural reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În lipsa unei dificultăţi reale, interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin în exclusivitate instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu instanţei supreme, sesizată în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Cu alte cuvinte, raţionamentul judiciar aparţine judecătorului cauzei şi impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a situaţiilor de fapt concrete, această operaţiune neputând fi atribuită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (a se vedea în acest sens Decizia nr. 48 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2019).

Intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile poate fi îngăduită numai atunci când în mod real o chestiune de drept, determinantă pentru soluţionarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind suficient de clară, prin raportare la dispoziţiile legale din care derivă sau în care este cuprinsă, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a sensului său şi având, din acest motiv, vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

Or, problema de drept ce face obiectul sesizării de faţă îşi găseşte rezolvarea facilă prin aplicarea unor instrumente juridice uzuale, aceasta presupunând, în esenţă, aşa cum însăşi instanţa de trimitere a arătat, interpretarea gramaticală şi sistematică a textului legal în discuţie, în scopul stabilirii sensului noţiunilor folosite de legiuitor, precum şi al normei de drept în ansamblu, ţinând cont de înţelesul obişnuit al termenilor utilizaţi şi corelând prevederile celor două alineate