Decizia nr. 46/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2307/14/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.089/86/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: (i) la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; (ii) părţile au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la aceste probleme de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 7 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.089/86/2023, Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale („Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024”), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic şi art. 76 alin. (4) lit. s) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, se poate considera că dreptul la indemnizaţia lunară pentru locuinţă reprezintă un venit salarial impozabil, supus regulilor instituite de prevederile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare? Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic şi art. 76 alin. (41) lit. s) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, se poate considera că dreptul la indemnizaţia lunară pentru locuinţă este supus condiţiei ca soţul/soţia angajatului Gărzii Forestiere să nu fie, la rândul său, beneficiar al unei indemnizaţii de aceeaşi natură? Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, dreptul la acordarea unui volum de 6 mc lemn fasonat de foc pe an reprezintă un venit care face parte din venitul lunar brut al personalului silvic angajat al Gărzii Forestiere prevăzut la art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, supus impozitării conform art. 10 din Codul fiscal, precum şi regulilor instituite de prevederile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 21 octombrie 2024, cu nr. 2.307/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 24 februarie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la data introducerii cererii (22.03.2023) („Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000”) ” Art. 25. – Personalul silvic care nu deţine locuinţă personală în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea beneficiază de locuinţă de serviciu, de protocol sau de intervenţie, după caz. În cazul în care acest lucru nu este posibil, personalul silvic beneficiază de o indemnizaţie lunară neimpozabilă în cuantum de 30% din salariul mediu brut pe economie.” ” Art. 33. – (1) Personalul silvic prevăzut la art. 4 alin. (1) are dreptul să primească, anual, gratuit, un volum de 6 mc lemn fasonat de foc. Contravaloarea lemnului, la nivelul ultimului preţ al lemnului fasonat de foc, stabilit de Institutul Naţional de Statistică, se suportă de angajator şi se prevede în bugetul de venituri şi cheltuieli. (2) Pentru personalul silvic angajat cu contract individual de muncă, acordarea dreptului prevăzut la alin. (1) se face în baza contractului colectiv de muncă negociat la nivel de unitate sau sector de activitate. (3) Dreptul prevăzut la alin. (1) se poate acorda şi din alte sortimente de lemn fasonat destinat valorificării la populaţie, în condiţiile legii, în echivalent valoric lemn fasonat de foc. (4) În situaţia în care angajatorul nu poate asigura volumul de lemn fasonat prevăzut la alin. (1), dreptul se acordă în bani personalului silvic, în cuantum reprezentând contravaloarea lemnului de foc. (5) De dreptul prevăzut la alin. (1) beneficiază şi persoanele care au avut cel puţin 15 ani calitatea de angajat la una din entităţile prevăzute la art. 2 şi s-au pensionat de la una din acestea. Acesta va fi asigurat de către ultimul angajator de la care s-au pensionat. În cazul în care ultimul angajator nu mai există, se află în organizare judiciară sau faliment, dreptul prevăzut la alin. (1) se asigură de către structura silvică de stat care administrează pădurile pe raza domiciliului solicitantului. (6) În cazul decesului titularului, de dreptul prevăzut la alin. (1) beneficiază soţul supravieţuitor sau, după caz, copiii aflaţi în întreţinere.”

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la data introducerii cererii (22.03.2023) („Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal” sau „Codul fiscal”) ” Art. 10. – (1) În înţelesul prezentului cod, veniturile impozabile cuprind veniturile în numerar şi/sau în natură. (2) În cazul venitului în natură, valoarea acestuia se stabileşte pe baza cantităţii şi a preţului de piaţă pentru bunurile sau serviciile respective.” ” Art. 76. – Definirea veniturilor din salarii şi asimilate salariilor (…) (4) Următoarele venituri nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit: (…) s) diferenţa favorabilă dintre dobânda preferenţială stabilită prin negociere şi dobânda practicată pe piaţă, pentru credite şi depozite; (…); (4 1 ) Următoarele venituri cumulate lunar nu reprezintă venit impozabil în înţelesul impozitului pe venit, în limita plafonului lunar de cel mult 33% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat sau din solda lunară/salariul lunar acordată/acordat potrivit legii: (…); c) cazarea şi contravaloarea chiriei pentru spaţiile de cazare/de locuit puse de către angajatori la dispoziţia angajaţilor proprii, persoane fizice care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor, astfel cum este prevăzut în contractul de muncă sau în regulamentul intern, în limita unui plafon neimpozabil de 20% din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată/lună/persoană, în următoarele condiţii: (i) angajatul, soţul/soţia acestuia nu deţin o locuinţă în proprietate personală sau în folosinţă în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea; (ii) spaţiul de cazare/de locuit se află în unităţile proprii, inclusiv de tip hotelier sau într-un imobil închiriat în acest scop de la o terţă persoană, de către angajator; (iii) contractul de închiriere dintre angajator şi terţă persoană este încheiat în condiţiile legii; (iv) plafonul neimpozabil se acordă unuia dintre soţi, în cazul în care ambii soţi desfăşoară activitate în aceeaşi localitate, la acelaşi angajator sau la angajatori diferiţi, pe baza declaraţiei pe propria răspundere a acestuia. La determinarea plafonului de 20% din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se ia în calcul valoarea cea mai mică a salariului minim brut pe ţară, în vigoare în luna pentru care se acordă avantajele. Verificarea îndeplinirii condiţiilor se efectuează pe baza documentelor justificative şi constituie responsabilitatea angajatorului; (…)”.

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la data introducerii cererii (22.03.2023) („Legea-cadru nr. 153/2017”) ” Art. 25. – Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi (1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz. (…)”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la 22 martie 2023, cu nr. 1.089/86/2023, reclamantul A.B. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Garda Forestieră Suceava ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună printre altele: (i) anularea Răspunsului nr. aaaa/13.02.2023 al Gărzii Forestiere Suceava la Plângerea prealabilă înregistrată cu nr. bbbb/26.01.2023; (ii) acordarea indemnizaţiei lunare neimpozabile în cuantum de 30% din salariul mediu brut pe economie, începând cu 26.09.2022; (iii) acordarea volumului de 6 mc lemn fasonat de foc anual şi gratuit, începând cu 26.09.2022. Sentinţa pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa nr. 178 din 28 martie 2024, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal: a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.B. în contradictoriu cu pârâta Garda Forestieră Suceava; a anulat Răspunsul nr. aaaa/13.02.2023 emis de pârâta Garda Forestieră Suceava; a obligat pârâta să plătească reclamantului indemnizaţia prevăzută de art. 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, începând cu 26.09.2022 până la stingerea dreptului sau la intervenirea unor modificări legislative, a obligat pârâta să acorde reclamantului cantitatea de 1,59 mc lemn fasonat de foc pentru anul 2022, iar, începând cu anul 2023, cantitatea de 6 mc lemn fasonat de foc/an pe toată durata îndeplinirii condiţiilor legale.

Tribunalul a reţinut, în esenţă, în legătură cu capetele de cerere ce interesează obiectul prezentei sesizări, că, deşi drepturile solicitate de către reclamant nu sunt stabilite prin Legea-cadru nr. 153/2017, acestea sunt prevăzute prin acte normative speciale care reglementează statutul special al personalului silvic ce se încadrează în funcţia publică, fiind drepturi proprii specifice acestui tip de personal, neputându-se susţine că nu ar exista temei pentru acordarea lor. Omisiunea reglementării lor prin legea generală a salarizării unice nu ar putea reprezenta un caz de abrogare tacită a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 şi ale Legii nr. 47/2008 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacităţii administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană („Legea nr. 47/2008”), pe care îşi întemeiază reclamantul acţiunea, întrucât aceste prevederi fac parte din fondul legislaţiei active.

În ceea ce priveşte indemnizaţia lunară neimpozabilă de 30% din salariul mediu brut pe economie, instanţa de fond a reţinut că aceasta este prevăzută de art. 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, fiind introdusă prin Legea nr. 234/2019 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic („Legea nr. 234/2019”), de la 16.12.2019.

Cu referire la capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea volumului de 6 mc de lemn fasonat de foc pe an, prima instanţă a invocat prevederile art. 33, 34 şi art. 4 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, precum şi Metodologia privind acordarea unor drepturi personalului silvic de toate gradele profesionale din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al structurilor silvice teritoriale din subordinea acesteia („Metodologia”), aprobată prin Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 156/2002 privind exercitarea unor drepturi acordate de lege personalului silvic de toate gradele profesionale din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al structurilor silvice teritoriale din subordinea acesteia, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 20 mai 2002 (art. 3 din Metodologie), reţinând că legiuitorul nu a condiţionat în niciun fel recunoaşterea şi acordarea dreptului de deţinerea materialului lemnos de către angajator, iar constrângerile bugetare nu îi pot fi opuse, întrucât dreptul subiectiv nu este unul condiţionat, atribuţia ordonatorului de credite fiind de a asigura sumele necesare, conform legislaţiei speciale în vigoare. Recursul formulat în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la paragraful 14 din prezenta decizie a declarat recurs pârâta Garda Forestieră Suceava, solicitând casarea/desfiinţarea sentinţei atacate, ca nelegală şi netemeinică, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii reclamantului A.B.

Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că, dat fiind faptul că raportul de serviciu al intimatului-reclamant este încheiat cu o instituţie publică, dispoziţiile legale aplicabile în materie de drepturi salariale cuvenite personalului silvic angajat al unei instituţii publice, care are statutul de funcţionar public, sunt, în mod exclusiv, cele înscrise în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare (Codul administrativ) şi în Legea-cadru nr. 153/2017.

Reclamantul, la fel ca tot personalul silvic cu statut de funcţionar public angajat al Gărzii Forestiere Suceava, nu a avut şi nu are statut special şi nu se încadrează în prevederile art. 380 şi 382 din Codul administrativ.

Au fost invocate, totodată, prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 44 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 1 alin. (2), art. 20 alin. (1) şi ale art. 39 lit. y) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice („Legea-cadru nr. 284/2010”), concluzionându-se că textele care prevedeau acordarea de sporuri, premii sau alte drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului au fost abrogate expres, direct sau indirect, prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010.

Referitor la indemnizaţia lunară neimpozabilă de 30% din salariul mediu brut pe economie, s-a invocat faptul că veniturile sunt impozabile, fiind supuse art. 76 alin. (4) lit. s) din Codul fiscal, precum şi regulilor instituite de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. S-a mai arătat că, pentru drepturi similare, prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal impun la art. 76 alin. (4 1 ) anumite condiţii în legătură cu „soţul/soţia beneficiarului”, ce pot avea relevanţă pentru că soţia reclamantului beneficiază de indemnizaţie pentru locuinţă în baza unei hotărâri judecătoreşti.

În legătură cu acordarea unui volum de 6 mc lemn fasonat de foc, s-a arătat că acesta reprezintă un venit în natură supus impozitării, potrivit art. 10 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pentru care angajatul datorează contribuţii la bugetul asigurărilor sociale şi care face parte din categoria veniturilor care se supun regulilor instituite de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 7 octombrie 2024, instanţa de trimitere a reţinut, prin raportare la dispoziţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu problemele de drept menţionate la paragraful 8 din prezenta decizie este admisibilă, deoarece: litigiul se încadrează în categoria proceselor prevăzute de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, având în vedere faptul că intimatul-reclamant este încadrat pe o funcţie publică de execuţie de consilier, clasa I, grad profesional superior în cadrul Serviciului Programe de împădurire/reîmpădurire şi monitorizare a acestora, Direcţia implementare şi avizare; drepturile solicitate prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul Dosarului nr. 1.089/86/2023 sunt de natură salarială; soluţionarea cauzei depinde de lămurirea chestiunilor de drept indicate la paragraful 8 din prezenta decizie; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunilor de drept în discuţie şi acestea nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Curtea de apel a constatat, totodată, că problemele de drept în discuţie nu au format obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cadrul deciziilor invocate în susţinerile intimatului-reclamant, respectiv deciziile nr. 7 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 9 martie 2021, nr. 72 din 11 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1158 din 6 decembrie 2021, şi nr. 42 din 29 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 24 august 2023. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Cu privire la prima chestiune de drept ce formează obiectul sesizării, curtea de apel apreciază că dispoziţiile art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 sunt suficient de clare pentru a se putea stabili că indemnizaţia lunară pe care o reglementează acestea are caracter neimpozabil. Raportul dintre dispoziţiile normative invocate în cauză (ale art. 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 şi ale Codului fiscal) este cel specific existenţei unei norme derogatorii de la dispoziţiile Codului fiscal.

Totodată, curtea de apel apreciază că indemnizaţia în discuţie se încadrează în categoriile prevăzute de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, însă această împrejurare nu poate conduce la refuzul recunoaşterii de plano a îndreptăţirii beneficiarului la acordarea dreptului, fiind o chestiune care vizează executarea în concret a obligaţiei de plată în raport de disponibilul bănesc de la nivelul ordonatorului de credite.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere apreciază că dispoziţiile art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 sunt suficient de clare pentru a se putea stabili că indemnizaţia lunară are caracter intuitu personae. Raportul dintre dispoziţiile normative invocate în cauză (art. 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 şi dispoziţiile Codului fiscal) este cel specific existenţei unei norme derogatorii de la dispoziţiile Codului fiscal. Astfel, nu constituie o condiţie pentru acordarea indemnizaţiei în discuţie ca soţul/soţia angajatului Gărzii Forestiere să nu fie, la rândul său, beneficiar al unei indemnizaţii de aceeaşi natură.

În ceea ce priveşte cea de-a treia chestiune de drept supusă dezlegării, curtea de apel apreciază că, în lipsa vreunei norme derogatorii, dreptul la acordarea unui volum de 6 mc lemn fasonat de foc pe an reprezintă un venit care face parte din venitul lunar brut al personalului silvic angajat al Gărzii Forestiere, prevăzut la art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, supus impozitării conform art. 10 din Codul fiscal, precum şi regulilor instituite de prevederile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, însă această împrejurare nu poate conduce la refuzul recunoaşterii de plano a îndreptăţirii beneficiarului la acordarea dreptului, fiind o chestiune care vizează executarea în concret a obligaţiei de plată în raport de disponibilul bănesc de la nivelul ordonatorului de credite. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Bacău, Braşov, Galaţi şi Ploieşti au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la prima şi la cea de-a treia chestiune de drept supuse dezlegării, iar Curtea de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi tribunalele Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Iaşi şi Vaslui au transmis puncte de vedere teoretice asupra celor trei chestiuni. Prima chestiune de drept supusă dezlegării

Într-o orientare jurisprudenţială unanimă s-a apreciat că dreptul la indemnizaţia lunară pentru locuinţă reglementat de dispoziţiile art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 reprezintă un venit salarial neimpozabil.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul curţilor de apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (Decizia civilă nr. 784/2024 din 25 octombrie 2024 – Dosar nr. 613/110/2024, definitivă), Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 781/2023 din 24 octombrie 2023 – Dosar nr. 1.146/91/2022, definitivă), Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 101/R/2023 din 21 februarie 2023 – Dosar nr. 2.202/62/2022, definitivă) şi Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 470 din 9 mai 2023 – Dosar nr. 1.798/114/2022, definitivă).

În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice ale următoarelor instanţe: Curtea de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi tribunalele Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Buzău – Secţia I civilă, Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Vaslui.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale s-a invocat faptul că dispoziţiile art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 sunt suficient de clare pentru a se putea stabili că indemnizaţia lunară prevăzută de acestea are caracter neimpozabil. Raportul dintre dispoziţiile normative anterior invocate şi prevederile Codului fiscal este cel specific existenţei unei norme derogatorii de la dispoziţiile Codului fiscal.

Referitor la indemnizaţia prevăzută de art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 şi aplicarea limitărilor reglementate de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, într-o orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că dreptul la indemnizaţia lunară pentru locuinţă reglementat de dispoziţiile art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 reprezintă un venit salarial neimpozabil, care nu este supus limitărilor prevăzute de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, neavând caracteristicile unui venit salarial în sensul acestor norme.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul curţilor de apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 101/R/2023 din 21 februarie 2023 – Dosar nr. 2.202/62/2022, definitivă) şi Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 470 din 9 mai 2023 – Dosar nr. 1.798/114/2022, definitivă).

În acelaşi sens a fost exprimat şi punctul de vedere teoretic, nesusţinut de practică judiciară, al Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale s-a invocat, în esenţă, că indemnizaţia prevăzută de art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 reprezintă un drept aferent statutului de personal silvic, care, în principiu, trebuie acordat în natură, nefiind un drept salarial care să intre sub incidenţa art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017. Art. 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 a fost modificat la 16.12.2019, prin art. I pct. 20 din Legea nr. 234/2019, ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, aspect din care rezultă că prevederile normei menţionate au caracter special faţă de legea-cadru anterior indicată, întrucât privesc o indemnizaţie distinctă, acordată exclusiv personalului silvic. În cazul în care legiuitorul ar fi apreciat că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 cu privire la indemnizaţia pentru locuinţă ar fi prevăzut, în mod expres, acest lucru.

Într-o a doua orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, regăsită la nivelul tribunalelor Ialomiţa, Ilfov, Buzău – Secţia I civilă şi Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a apreciat că dreptul la indemnizaţia lunară pentru locuinţă reglementat de dispoziţiile art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 reprezintă un venit salarial neimpozabil, care este supus limitărilor prevăzute de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, având caracteristicile unui venit salarial în sensul acestei norme.

În susţinerea acestei opinii teoretice s-a arătat că încadrarea indemnizaţiei prevăzute de art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 în categoria veniturilor supuse limitării instituite prin art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu poate conduce la refuzul recunoaşterii de plano a îndreptăţirii beneficiarului la acordarea dreptului, fiind o chestiune care vizează executarea în concret a obligaţiei de plată în raport de disponibilul bănesc la nivelul ordonatorului de credite. Cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării

Într-o orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a considerat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, dreptul la indemnizaţia lunară pentru locuinţă este supus condiţiei ca soţul/soţia angajatului Gărzii Forestiere să nu fie, la rândul său, beneficiar al unei indemnizaţii de aceeaşi natură.

Această orientare teoretică se regăseşte la nivelul tribunalelor Ialomiţa şi Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal.

În susţinerea acestei opinii teoretice s-a apreciat că aceasta este o condiţie firească, dedusă din scopul reglementării, chiar dacă nu este reglementată în mod expres (cum este cazul, de exemplu, în cazul poliţiştilor, militarilor ori magistraţilor).

Într-o altă orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a considerat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, dreptul la indemnizaţia lunară pentru locuinţă este un drept intuitu personae, nefiind supus condiţiei ca soţul/soţia angajatului Gărzii Forestiere să nu fie, la rândul său, beneficiar(ă) al/a unei indemnizaţii de aceeaşi natură.

Această orientare teoretică se regăseşte la nivelul Curţii de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi al tribunalelor Ilfov, Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Vaslui, Buzău – Secţia I civilă şi Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea acestei opinii teoretice s-a susţinut că dispoziţiile art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 sunt suficient de clare pentru a se stabili că indemnizaţia lunară în discuţie are caracter intuitu persoane.

De asemenea, s-a argumentat că, din moment ce această condiţie – ca soţul/soţia angajatului Gărzii Forestiere să nu fie, la rândul său, beneficiar(ă) al/a unei indemnizaţii de aceeaşi natură – nu este prevăzută de lege, se aplică regula de drept potrivit căreia ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus.

Un punct de vedere nuanţat a fost exprimat de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a avut în vedere ipoteza în care ambii soţi ar avea calitatea de personal silvic – ceea ce ar însemna, în mod firesc, să le fie recunoscut dreptul de a beneficia de aceeaşi locuinţă de serviciu şi, deci, de o singură indemnizaţie, însă aceştia şi-ar desfăşura activitatea în localităţi diferite. În această situaţie s-a considerat că se impune a fi compensat efortul suplimentar reprezentat de deplasarea zilnică a unuia dintre ei, chiar dacă celălalt soţ beneficiază de locuinţă de serviciu. Cea de-a treia problemă de drept supusă dezlegării

Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dreptul la acordarea unui volum de 6 mc lemn fasonat de foc pe an, reglementat de dispoziţiile art. 33 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, face parte din venitul lunar brut al personalului silvic angajat al Gărzii Forestiere prevăzut la art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 şi nu se înscrie în categoria limitărilor prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul curţilor de apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 501/2024 din 20 mai 2024 – Dosar nr. 646/91/2023, definitivă) şi Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (Decizia nr. 312 din 28 martie 2024 – Dosar nr. 455/114/2023, definitivă).

În acelaşi sens au fost formulate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe de judecată: tribunalele Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost invocate dispoziţiile art. 7 lit. m) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi s-a arătat că limitarea de la art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 se referă la anumite elemente de calcul indicate în mod expres în cuprinsul acestui articol, nefiind cuprinse toate elementele de salarizare suplimentare salariului de bază (alte drepturi în bani şi/sau în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar). Dreptul prevăzut de art. 33 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 este un drept distinct, care nu intră în suma cuantumului salariilor de bază.

Într-o altă orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a apreciat că dreptul la acordarea unui volum de 6 mc lemn fasonat de foc pe an, reglementat de dispoziţiile art. 33 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, face parte din venitul lunar brut al personalului silvic angajat al Gărzii Forestiere, prevăzut la art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, şi este supus impozitării conform art. 10 din Codul fiscal, precum şi regulilor instituite de prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Această orientare teoretică se regăseşte la nivelul Curţii de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi al tribunalelor Ialomiţa, Ilfov, Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Vaslui, Buzău – Secţia I civilă şi Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020, prin care s-a reţinut: „19. (…) stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării. 20. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Legea fundamentală prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, «instituirea unui salariu minim brut pe ţară», fără să dispună cu privire la drepturi salariale suplimentare, cum sunt sporurile, primele, stimulentele şi altele (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).”

Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, potrivit căreia: „16. (…) Astfel, cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. 17. Curtea a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii şi fără discriminări. (…) 19. Curtea a subliniat că la stabilirea nivelului veniturilor salariale trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora «Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator de credite», şi ale art. 3 alin. (4) din acelaşi act normativ, potrivit cărora «Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (…) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.» Totodată, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabileşte că «limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII». Ca atare, Curtea a constatat că stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.” IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate drept relevante pentru dezlegarea chestiunilor de drept supuse analizei: a) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 42 din 29 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 24 august 2023, în considerentele căreia se arată: „99. Coroborând dispoziţiile art. 2 cu cele ale art. 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 se observă că legiuitorul a intenţionat să compenseze efortul suplimentar al unui angajat care nu îşi desfăşoară activitatea în localitatea de domiciliu, fiind astfel obligat să se deplaseze, în vederea derulării raportului de muncă/serviciu, între localitatea unde locuieşte şi locul de muncă indicat în contractul de muncă sau în actul de numire, raportat la felul muncii acestuia. 100. Prin urmare, norma reglementată de art. 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 nu este aplicabilă salariatului căruia executarea raportului de serviciu însuşi îi impune efectuarea de deplasări către anumite destinaţii sau pe o arie geografică bine determinată, ci acelor salariaţi care locuiesc într-o altă localitate decât în cea în care se află structura teritorială a angajatorului indicată în actul juridic ce îi reglementează raportul de muncă/de serviciu ca fiind locul muncii (sediu social sau doar un sediu administrativ al acestuia), pentru că acest tip de indemnizaţie vizează doar compensarea efortului suplimentar reprezentat de deplasarea zilnică la sediul central sau al structurii locale a angajatorului în vederea începerii derulării raportului de muncă şi nu include cazul deplasărilor în scopul executării propriu-zise a raportului de muncă.” b) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 15 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, care reţine în considerente că: „84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite. 85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, care dispun că: «Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (…) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu (…) 92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale. (…) în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. «Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.» (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea este admisibilă în parte, propunând: – următoarele dezlegări ale chestiunilor de drept: ” În interpretarea dispoziţiilor art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, acordarea indemnizaţiei lunare neimpozabile, în cuantum de 30% din salariul mediu brut pe economie, este supusă limitării prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. În interpretarea art. 33 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, dreptul la acordarea unui volum de 6 mc lemn fasonat de foc nu intră sub incidenţa limitării prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare”; – respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării privind dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: ” În interpretarea dispoziţiilor art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic şi art. 76 alin. (4) lit. s) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, dreptul la indemnizaţia lunară pentru locuinţă reprezintă un drept salarial impozabil? În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic şi art. 10 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, dreptul la acordarea unui volum de 6 mc lemn fasonat de foc pe an reprezintă un venit supus impozitării? În interpretarea dispoziţiilor art. 25 teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic şi art. 76 alin. (4 1 ) lit. s) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, dreptul la indemnizaţia lunară pentru locuinţă este supus condiţiei ca soţul/soţia angajatului Gărzii Forestiere să nu fie, la rândul său, beneficiar al unei indemnizaţii de aceeaşi natură?” XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută – preîntâmpinarea apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional – se impune a se verifica, în primul rând, dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prezenta sesizare este formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024. Acest act normativ cuprinde norme parţial derogatorii de la procedura de drept comun privind hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că dispoziţiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, după cum se arată la art. 4, potrivit căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În acest context normativ, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale person