Decizia nr. 33 din 6 iunie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 629/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 303/121/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 3 martie 2022, în Dosarul nr. 303/121/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea şi aplicarea art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), se poate modifica, pe calea revizuirii, stagiul complet de cotizare utilizat, necontestat la momentul stabilirii drepturilor de pensie, ca urmare a pronunţării unei decizii în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 martie 2022 cu nr. 629/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 6 iunie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare Art. 107. – „(1) În situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi – Secţia I civilă cu nr. 303/121/2021, reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Galaţi, revizuirea Deciziei de pensionare nr. xxxxxx din 16 martie 2010 pentru erori de calcul, cu aplicarea unui stagiu de cotizare de 27 de ani şi 6 luni, precum şi plata diferenţelor de drepturi de pensie pentru 3 ani anterior Notificării nr. xxxxx din 30 septembrie 2017 şi până la intrarea în legalitate.

Reclamanta a susţinut că în baza Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 19/2000), a depus cerere de pensionare pentru vârsta standard şi stagiu complet de cotizare la data de 1 februarie 2010, iar pârâta a emis decizia de pensie contestată, prin care s-a reţinut vârsta de 59 de ani şi 4 luni, redusă la 57 de ani şi o lună, ca urmare a prestării muncii în grupele I şi a II-a de muncă. În ceea ce priveşte stagiul complet de cotizare luat în calcul pentru stabilirea punctajului mediu anual, în mod nejustificat s-a considerat de către intimată că acesta ar fi de 28 de ani şi 8 luni. Vârsta standard şi stagiile complete de cotizare, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, sunt prevăzute în anexa nr. 3 la Legea nr. 19/2000 şi sunt stabilite în funcţie de data depunerii cererii de pensionare. Or, faţă de data depunerii cererii de pensionare, respectiv 16 februarie 2010, stagiul complet de cotizare era de 27 de ani şi 6 luni.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Galaţi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. A susţinut că reclamanta beneficiază de pensie pentru limită de vârstă stabilită în baza prevederilor Legii nr. 19/2000, începând cu data de 17 februarie 2010, drepturi stabilite prin Decizia nr. xxxxxx din 16 martie 2010, reţinându-se un stagiu total de cotizare de 40 de ani, 9 luni şi 3 zile, din care: 17 ani, 5 luni şi 21 de zile în grupa a II-a de muncă; 19 ani şi 12 zile în condiţii normale de muncă; 4 ani şi 3 luni spor aferent grupei de muncă şi pentru stagiul realizat în grupa a II-a de muncă.

A susţinut că sporul acordat la stagiul de cotizare, în cazul persoanelor care au desfăşurat activitate în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă, recunoscut de legislaţia în vigoare până la data de 1 aprilie 2001, nu reprezintă o perioadă contributivă, care să fie utilizată la determinarea punctajului mediu anual.

În ceea ce priveşte utilizarea unui stagiu complet de cotizare de 27 de ani şi 6 luni, a precizat că reclamanta beneficiază de pensie pentru limită de vârstă din data de 17 februarie 2010, având în vedere un stagiu complet de cotizare de 28 de ani şi 8 luni şi vârsta standard de pensionare de 59 de ani şi 4 luni, potrivit anexei nr. 3 la Legea nr. 19/2000. Astfel, reclamanta a beneficiat atât de reducerea vârstei de pensionare, cât şi de spor la pensie.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.364 din 28 septembrie 2021, Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă a respins, ca nefondată, reţinând că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 19 mai 2011 (Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2011). Potrivit prevederilor art. 518 din Codul de procedură civilă: „Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.” Or, dispoziţiile Legii nr. 19/2000 sunt abrogate prin art. 196 lit. a) din Legea nr. 263/2010.

Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 22 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 22 octombrie 2015 (Decizia nr. 22 din 29 iunie 2015), prin care a statuat că stagiul complet de cotizare al persoanelor care se pensionează în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 263/2010 şi care beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare se determină conform anexei nr. 5, în funcţie de data naşterii asiguratului.

Această decizie trebuie coroborată cu Decizia nr. 69 din 15 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.037 din 6 decembrie 2018 (Decizia nr. 69 din 15 octombrie 2018), care, având a se pronunţa asupra modalităţii în care, în procesul de recalculare a pensiilor, se stabilesc stagiile complete de cotizare, a statuat că sintagma „stagiile complete de cotizare prevăzute de lege, corespunzătoare fiecărei situaţii” se referă la legea în vigoare la data recalculării pensiei, anume la Legea nr. 263/2010, în condiţiile în care legiuitorul nu face nicio trimitere, directă sau indirectă, expresă sau implicită, la stagiul de cotizare prevăzut de o altă lege decât cea în care este cuprinsă dispoziţia legală, deci nici la legea în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie.

Pentru toate aceste considerente, instanţa a reţinut că stagiul de cotizare aferent recalculării pensiei reclamantei este cel prevăzut de Legea nr. 263/2010, în vigoare la momentul formulării cererii, sens în care a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că dispoziţiile art. 169 1 din Legea nr. 263/2010, în interpretarea dată prin Decizia nr. 69 din 15 octombrie 2018, nu sunt aplicabile speţei, având în vedere faptul că a fost pensionată sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 19/2000, iar recalcularea pensiei se face cu stagiile de cotizare prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie.

În şedinţa publică din 20 ianuarie 2022, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă pentru dezlegarea modului de interpretare a prevederilor art. 107 din Legea nr. 263/2010.

Prin Încheierea din 3 martie 2022, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, există o cauză în curs de judecată în ultimă instanţă, respectiv pe rolul Curţii de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, având ca obiect un apel într-un litigiu de asigurări sociale.

De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât reclamanta solicită revizuirea deciziei de pensionare, invocând existenţa unei erori în calculul pensiei, respectiv cu privire la stagiul de cotizare care i-a fost aplicat potrivit anexei nr. 9 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001, cu modificările şi completările ulterioare (Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000), în loc să îi fie aplicat stagiul de cotizare din anexa nr. 3 la Legea nr. 19/2000.

Nelegalitatea modului de stabilire a stagiului de cotizare este fundamentată pe Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2011. Eroarea invocată de reclamantă nu este o eroare de calcul matematic sau care să rezulte din neluarea în seamă în mod involuntar a unor acte depuse, a unor stagii de cotizare sau dispoziţii legale aplicabile, în speţă fiind vorba despre modul de interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 19/2000 de către casele de pensii. Asupra acestui aspect chiar instanţele de judecată au avut opinii diferite, fiind necesară pronunţarea unui recurs în interesul legii pentru unificarea practicii judiciare.

De menţionat că decizia de pensionare nu a fost contestată de către reclamantă, devenind definitivă.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Problema de drept este una dificilă, întrucât instanţa este obligată să respecte atât dispoziţiile legii, cât şi deciziile pronunţate în recurs în interesul legii. Dacă se apreciază că decizia pronunţată în recurs în interesul legii are ca efect recunoaşterea nelegalităţii modului de calcul al pensiilor, ar trebui revizuite toate deciziile emise în perioada de aplicare a Legii nr. 19/2000 şi toate deciziile ulterior emise, în temeiul legilor ulterior aplicabile, ceea ce ar bulversa întregul sistem de pensii. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimata a susţinut că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu menţiunea că problema de drept va trebui analizată şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 113/2021 pentru completarea art. 107 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (Legea nr. 113/2021). Consideră că prevederile art. 107 alin. (2 1 ) din Legea nr. 263/2010 nu se aplică în situaţia sumelor acordate prin revizuirea drepturilor de pensie în baza unor hotărâri judecătoreşti. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 303/121/2021 apreciază că pronunţarea unei decizii într-un recurs în interesul legii nu are ca efect constatarea nelegalităţii modului de stabilire a pensiilor, anterior pronunţării acesteia. Situaţiile juridice anterior stabilite şi rămase definitive prin necontestare sau prin respingerea contestaţiei ca nefondată nu mai pot fi puse în discuţie.

Art. 107 din Legea nr. 263/2010 se referă la situaţia în care casa teritorială de pensii constată, ulterior emiterii unor decizii de pensionare, din oficiu sau la cerere, că au intervenit erori în modul de calcul sau în modul de plată a pensiei.

Nu se poate extinde conţinutul acestui articol pentru a modifica situaţii juridice definitiv stabilite, în cazul în care casa de pensii a avut un mod unitar de interpretare şi aplicare a legii, iar acesta nu a coincis cu opinia ulterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest caz nu este vorba despre o eroare de stabilire a pensiei, ci despre aplicarea voită a unor norme legale, în sensul pe care chiar şi unele instanţe de judecată l-au înţeles.

De aceea, nu se poate analiza legalitatea unor decizii de pensie definitive pe calea revizuirii, întrucât s-ar lăsa fără efect dispoziţiile art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 88 din Legea nr. 19/2000, s-ar eluda procedura de contestare prevăzută de lege şi s-ar încălca principiul stabilităţii raporturilor juridice.

Cu atât mai mult, revizuirea unor decizii emise în urmă cu zeci de ani ar putea avea efecte nebănuite, întrucât legea pensiilor a avut multiple modificări, unele chiar cu scopul de a repara anumite inechităţi sau diferenţe anterioare de reglementare. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor în interpretarea problemei de drept semnalate.

Astfel, într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că, în aplicarea art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, se poate modifica, pe calea revizuirii, stagiul complet de cotizare utilizat, necontestat la momentul stabilirii drepturilor de pensie, ca urmare a pronunţării unei decizii în interesul legii. În acest sens s-a arătat, pe de o parte, că pensia ce face obiectul revizuirii este stabilită prin decizie definitivă, însă caracterul definitiv al deciziei nu se constituie într-un fine de neprimire a cererii de revizuire, întrucât instituţia în sine a fost gândită de legiuitor ca un remediu pentru respectarea dreptului la pensie, chiar şi în condiţiile în care deciziile au rămas definitive şi nu mai pot fi contestate. Practic, în materie de revizuire, dar şi de recalculare a pensiei, caracterul definitiv al deciziilor este nerelevant, astfel că nu trebuie dovedit, dar nici nu constituie un impediment pentru activarea acestor instituţii.

Pe de altă parte, este absolut firesc ca efectele săvârşirii unor erori de calcul sau ale aplicării greşite a legii de către organele administrative să nu se propage pe toată durata exercitării dreptului la pensie, adică pe tot restul vieţii pensionarului, chiar dacă aceste erori sau aplicarea greşită a legii au fost consfinţite printr-o decizie rămasă definitivă, dar care nu a făcut obiectul controlului judecătoresc.

Examinând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, prin Decizia nr. 439 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 7 august 2015, Curtea Constituţională a constatat că revizuirea apare ca o modalitate de punere de acord a cuantumului pensiei cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul stabilirii pensiei. Prin urmare, nu se poate vorbi despre afectarea retroactivă a unui drept câştigat în mod definitiv, de vreme ce, aşa cum instanţa de contencios constituţional reţinea, prin Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, de acest atribut se bucură doar cuantumul pensiei stabilit potrivit principiului contributivităţii, şi nu cuantumul pensiei aflate în plată, stabilit însă cu încălcarea dispoziţiilor legale.

În acest sens au transmis hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă, Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă, Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă, Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Arad – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Timiş – Secţia I civilă, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă.

Într-o altă opinie s-a apreciat că nu poate fi modificat, pe calea revizuirii, stagiul complet de cotizare utilizat, necontestat la momentul stabilirii drepturilor de pensie, ca urmare a pronunţării unei decizii în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-a avut în vedere că o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 19/2000, pentru aplicarea unui alt stagiu complet de cotizare, se putea formula oricând în perioada în care actul normativ a fost în vigoare, acţiunea introdusă la instanţă după abrogarea acestui act normativ fiind lipsită de temei juridic. A aplica dispoziţiile pretinse de reclamantă ar însemna a conferi caracter ultraactiv unei legi civile, fără o dispoziţie legală derogatorie în acest sens.

Este adevărat că, potrivit principiului tempus regit actum, orice modificare a elementelor avute în vedere la stabilirea pensiei urmează a fi evaluată potrivit legii în baza căreia s-a deschis dreptul la pensie, însă pentru ca unei astfel de modificări să i se recunoască efectele juridice urmărite în prezent, sub aspectul existenţei sau al cuantumului dreptului la pensie, ea trebuie să fie reglementată de norme juridice în vigoare.

În acest sens au depus hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Curtea de Apel Galaţi şi Curtea de Apel Ploieşti au transmis că practica instanţelor arondate este neunitară.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, respingând excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

Astfel, prin Decizia nr. 439 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 7 august 2015, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: ” 22. (…) dispoziţiile de lege criticate prevăd posibilitatea revizuirii pensiei, din oficiu, de către casele teritoriale sau sectoriale de pensii ori la cererea pensionarului, în situaţia în care se constată o diferenţă între cuantumul stabilit al pensiei şi ceea ce s-ar cuveni potrivit dispoziţiilor legale. De asemenea, se prevede posibilitatea de a acorda ori de a recupera sumele care reprezintă diferenţe între cuantumul stabilit al pensiei şi cel legal cuvenit. Astfel, revizuirea apare ca o modalitate de punere de acord a cuantumului pensiei cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul stabilirii pensiei. Prin urmare, nu se poate vorbi despre afectarea retroactivă a unui «drept câştigat», de vreme ce, aşa cum preciza Curtea Constituţională prin Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, de acest atribut se bucură doar «cuantumul pensiei stabilit potrivit principiului contributivităţii», şi nu cuantumul pensiei aflate în plată, stabilit însă cu încălcarea dispoziţiilor legale. Din contră, privită din această perspectivă, obligaţia restituirii sumelor încasate necuvenit este, mai degrabă, o expresie particularizată în materia asigurărilor sociale a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, prevăzută de art. 1.345 din Codul civil. 23. Pe de altă parte, Curtea constată că textul de lege criticat nu are în vedere doar ipoteza diminuării pensiei, ci şi pe cea a măririi cuantumului acesteia, atunci când pensionarul solicită constatarea unei diferenţe între suma legal cuvenită şi cuantumul pensiei stabilit şi aflat în plată, astfel că poate fi privit şi ca un mijloc de protecţie a dreptului la pensie. 24. De altfel, posibilitatea recuperării sumelor încasate necuvenit, chiar şi a celor obţinute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, a fost prevăzută şi în legislaţia anterioară, atât în art. 89 şi art. 187 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cât şi în art. 84 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 82 din 6 august 1977. 25. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate ar contraveni prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că autorul excepţiei invocă o substituire a caselor de pensii în competenţa instanţelor de judecată. Or, de vreme ce deciziile caselor de pensii pot fi atacate în faţa instanţelor de judecată, potrivit dispoziţiilor capitolului VIII – Jurisdicţia asigurărilor sociale din Legea nr. 263/2010, Curtea apreciază că o asemenea critică apare ca fiind în mod evident nefondată.”

Aceste argumente au fost reluate şi prin Decizia nr. 715 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 23 februarie 2018. De asemenea, s-a reţinut că: „19. În ceea ce priveşte critica raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea apreciază că sunt incidente cele reţinute prin Decizia nr. 454 din 20 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 25 octombrie 2005, potrivit cărora: «principiul egalităţii prevăzut de Constituţie pentru cetăţeni nu poate ca, prin extensie, să primească semnificaţia unei egalităţi între cetăţeni şi autorităţile publice. Aşa cum rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 16, cetăţenii se bucură de drepturile prevăzute în Constituţie şi în legi, fiind egali în faţa acestora şi a autorităţilor publice, în timp ce autorităţile publice exercită atribuţiile ce le sunt stabilite de lege, potrivit competenţei lor, în realizarea funcţiilor pentru care sunt create.»” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că lipseşte cerinţa noutăţii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat şi că problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar patru dintre cele cinci cerinţe anterior enunţate sunt întrunite.

Astfel, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate legate de titularul sesizării şi de stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, cea referitoare la relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului, precum şi cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamanta X, în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Galaţi, într-un litigiu având ca obiect recalcularea pensiei. Drept urmare, potrivit dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 263/2010 şi ale art. 96 pct. 2 şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, Curtea judecă în ultimă instanţă.

Se constată, de asemenea, că este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, atât timp cât prima instanţă a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, în vigoare la data recalculării pensiei, considerându-le un fundament juridic al pretenţiilor reclamantei.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a statuat anterior asupra problemei de drept la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Noutatea chestiunii de drept, cerinţă de admisibilitate distinctă, nu este însă îndeplinită, astfel că nu apare ca posibilă declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017), cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial.

Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită şi în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea, spre exemplu, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

Prin urmare, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situaţie scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

Această concluzie se impune şi atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în legătură cu problema de drept respectivă.

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării.

A considera altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenţei prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se afle în situaţia de a se pronunţa asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau, după caz, infirma anumite interpretări jurisprudenţiale deja existente şi, mai mult, consolidate prin pronunţarea unui număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti. Or, prin aceasta s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la raţiunea şi condiţiile pronunţării unei hotărâri prealabile, atribuindu-i-se acestei proceduri o funcţie specifică unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei, respectiv recursului în interesul legii.

Cele două mecanisme de unificare a jurisprudenţei sus-evocate sunt însă distincte juridic, fiecăruia fiindu-i caracteristice anumite condiţii de admisibilitate şi, cu evidenţă, un rol procesual propriu.

În ce priveşte prezenta sesizare, punctele de vedere exprimate de curţile de apel, precum şi hotărârile judecătoreşti ataşate acestora evidenţiază existenţa unei orientări jurisprudenţiale majoritare (în sensul că revizuirea unei decizii de pensie în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 263/2010 este admisibilă, stagiul complet de cotizare utilizat, necontestat la momentul stabilirii drepturilor de pensie, putând fi modificat ca urmare a pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei decizii în interesul legii), fiind mult mai puţin numeroase hotărârile judecătoreşti prin care se afirmă că revizuirea întemeiată pe prevederile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 nu ar fi admisibilă.

În aceste condiţii, întrucât problema de drept sesizată şi-a găsit dezlegare, chiar dacă nu întotdeauna unitar, în jurisprudenţa instanţelor, concretizată într-un număr important de hotărâri judecătoreşti, concluzia care se impune este aceea că nu este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţa privind noutatea problemei de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind, eventual, create premisele unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei.