1ra-955/18 — art. 190 alin. 5 CP

1ra-955/18 — art. 190 alin. 5 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr. 1ra-955/2018

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

29 mai 2018 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție în componența:

Președinte: Nicolae Gordilă

Judecători Liliana Catan

Elena Covalenco

Ion Guzun

Iurie Diaconu

judecând în ședință, fără participarea părților, recursul ordinar declarat de

procurorul în Procuratura de Circumscripție Chișinău, Radu Sîli, prin care se solicită

casarea deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 08 decembrie 2017,

pe cauza penală în privința lui

Arnaut Valeriu xxxx,

Termenul de examinare a cauzei:

- instanța de fond:18.06.2015 - 09.08.2016;

- instanța de apel: 19.09.2016 - 08.12.2017;

- instanța de recurs: 19.04.2018 - 29.05.2018,

C O N S T A T Ă :

învinuit de comiterea infracțiunii prevăzute de art. 190 alin. (5) Cod penal, a fost

achitat, din motiv că nu s-a constatat existența faptei infracțiunii.

este pus sub învinuire de către organul de urmărire penală precum că, fiind licențiat

în drept și practicând activitatea de antreprenor, prin urmare cunoscând cerințele și

efectele juridice în raport cu prevederile legislației, inclusiv în domeniul operațiunilor

financiare, în perioada timpului de toamnă al anului 2009, aflându-se în Republica

Moldova, or. Basarabeasca și având scopul și intenția escrocheriei, adică a dobândirii

ilicite a bunurilor altei persoane prin abuz de încredere și înșelăciune, acționând în

mod fraudulos în scopul dobândirii pentru sine în partea ce ține de posibilitățile

financiare, inclusiv pentru datoriile bănești față de alte persoane, neavând de facto

intenția de restituire a banilor către proprietar, sub pretextul inventat de dezvoltare a

profitului întreprinderii „Amacon-Bass” S.R.L., director al cărei era, mușamalizând

cu rea-credință acest act, opus celui licit și creând o falsă reprezentare a realității,

operând în anul 2009 și repetat în anul 2013 cu forma scrisă de realizare a

înșelăciunii (înscrisuri), abuzând astfel de încrederea lui Culeșa Ludmila, studiindu-i

1

din timp gradul de educație și credibilitate, prezentând-o pe soția sa, Arnaut Nina în

calitate de persoană garantă, a solicitat transmiterea voită a bunurilor acesteia și a

dobândit de la numita mijloace bănești în valoare de 25 000 dolari SUA, obținând

astfel posibilitatea reală de a se folosi și dispune de bunuri străine după bunul său

plac, bani, care în realitate nu i-a utilizat în activitatea întreprinderii sale, dar i-a

însușit și folosit pe interese proprii, mijloace bănești pe care trebuia să le întoarcă

posesorului legal și pe care nu i-a întors, fără a întreprinde măsuri legale în acest sens

nici până în prezent, cauzând astfel părții vătămate Culeșa Liudmila un prejudiciu

material în proporții deosebit de mari, lezându-i dreptul la proprietate garantat prin

lege.

acesteia, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri prin care, Arnaut Valeriu

să fie recunoscut vinovat și condamnat în baza art. 190 alin. (5) Cod penal la 11 ani

închisoare, cu executarea în penitenciar de tip semiînchis, cu privarea de dreptul de a

ocupa funcții și de a exercita activități în domeniul financiar - bancar pe un termen de

5 ani.

În motivarea apelului a invocat că, instanța de judecată urma să aprecieze critic

declarațiile inculpatului și a martorului Arnaut Nina, or, versiunea de apărare a

acestora a fost înaintată cu scopul evitării răspunderii penale, iar intenția lui Arnaut

Valeriu de a însuși bunurile dobândite prin înșelăciune și lipsa dorinței de a le

restitui, a fost prezentă din start și existența intenției se probează prin acțiunile și

inacțiunile dânsului, astfel, instanța de judecată urma să constate că, în atitudinea

inculpatului nu persistă căința față de infracțiunea comisă, vina căruia a fost integral

dezvăluită instanței de judecată prin cercetarea probelor, punându-le la dispoziția

tuturor participanților la proces.

decembrie 2017 a fost respins apelul declarat, ca nefondat, cu menținerea sentinței

fără modificări.

4.1. Instanța de apel audiind inculpatul, partea vătămată și martorul acuzării,

verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, pe baza probelor prezentate

instanței de apel și cercetate în ședința de judecată, precum și probelor administrate

de instanța de fond, cercetate suplimentar și verificate în ședința de judecată în apel, a

constatat că nu există temei pentru casarea sentinței atacate.

Colegiul a conchis că, între inculpat și partea vătămată există relații litigioase

de natură juridică civilă și faptul, că Arnaut Valeriu recunoaște pretențiile civile ale

părții vătămate, însă este în imposibilitate de a-și onora obligațiunea de restituire a

sumei împrumutate, nu poate servi temei pentru a fi acuzat de dobândirea ilicită a

sumelor bănești pretinse de partea vătămată, prin înșelăciune și abuz de încredere, în

proporții deosebit de mari. Caracterul civil al acestor pretenții a fost stabilit în speță,

2

iar acuzarea nu a prezentat probe, ce ar confirma natura juridică penală a relațiilor

stabilite între inculpat și partea vătămată.

Astfel, între Culeașa Liudmila și Arnaut Valeriu au fost încheiate două recipise

ce reflectă suma împrumutului în mărime de 25000 dolari și a procentelor ce urmau a

fi achitate, potrivit căruia părțile au convenit asupra acestora benevol, astfel că

inculpatul nu a avut nici o intenție de a sustrage careva bunuri din patrimoniul părții

vătămate.

Instanța a reținut netemeinicia acuzării referitor la prezența în acțiunile

inculpatului a dobândirii ilicite a bunurilor părții vătămate, deoarece argumentele

acuzării în acest sens, au doar un caracter de presupunere, de fapt sunt lipsite de

careva bază probantă în sensul prezenței la inculpat a intenției de a însuși banii părții

vătămate. Primirea banilor de la partea vătămată nu urmărea scopul sustragerii

acestora și nu avea intenția să nu-și execute angajamentul asumat conform

recipiselor, deci în fapta inculpatului nu s-a constatat existența faptei infracțiunii de

escrocherie, or, nu este de neglijat nici faptul că inculpatul a propus părții vătămate o

înțelegere privind stingerea datoriei prin dobândirea proprietății unui teren, de la care

partea vătămată s-a refuzat, însă, astfel nu se poate afirma dincolo de orice dubiu că

inculpatul a avut intenția de nerestituire a sumei de bani.

Nici în cadrul urmăririi penale, nici în cadrul cercetării judecătorești,

acuzatorul nu a prezentat probe ce ar confirma prezența intenției inculpatului de a nu

rambursa banii împrumutați, ce este caracteristic infracțiunii de escrocherie. Deși

părții vătămate prin nerambursarea integrală a împrumutului i se cauzează un

prejudiciu, fapta inculpatului a fost săvârșită în condițiile unui risc întemeiat, ca

urmare a unei decizii economice nereușite, mizând pe veniturile pe care intenționa să

le primească ca rezultat al afacerilor întreprinse în termen scurt, iar partea vătămată

are posibilitatea restabilirii prejudiciului său pe calea acțiunii civile.

Din modul în care a acționat inculpatul, achitând sume ce constituie procentul

la împrumutul acordat, rezultă că acesta nu a avut intenția să nu își exercite obligațiile

asumate și nu au urmărit obținerea unui folos material injust, acesta neachitând suma

integral a împrumutului și a obligațiilor ce decurg din acesta din cauza unor probleme

financiare, astfel că sub aspectul laturii subiective, vinovăția sub forma intenției,

calificată prin inexistența unui scop vizând obținerea pentru sine a unui folos material

injust, nu poate exista, faptul că au fost efectuate careva plăți, este dovada evidentă că

în momentul inițial al transmiterii banilor nu a acționat în plan subiectiv, cu intenția

de a înșela, or, atât partea vătămată, cât și inculpatul au mărturisit că banii au fost

transmiși în mod benevol, iar părțile și-au asumat de comun acord anumite

obligațiuni.

Această intenție, calificată, de a induce în eroare, în scopul de a obține pentru

sine un folos injust reprezentând echivalentul sumei de bani împrumutate nu trebuie

3

dedusă prin raportare la mijlocul fraudulos folosit, ci trebuie dovedită, sarcina probei

revenind organului de acuzare și instanței de judecată. Or, din nici o probă a

dosarului nu rezultă dovada că în momentul transmiterii banilor și perfectării

recipiselor, inculpatul a acționat cu intenție, cu reprezentarea subiectivă de a nu plăti.

Instanța a considerat că nu pot fi puse la baza unei sentințe de condamnare

numai probele indirecte, cum sunt declarațiile martorilor Popa Tudor, Tichem Petru

și Tarlev Vasile, deoarece aceștia doar subiectiv au afirmat că cunosc despre

împrumutul acordat lui Arnaut Valeriu de către Culeașa Liudmila, povestind despre

cele relatate din a doua sursă, nefiindu-le cunoscute condițiile împrumutului. Cu atât

mai mult, că în context nu prezintă relevanță expunerea circumstanțială de către

aceștia a unor raporturi manifestate prin darea-primirea unor sume de bani ce vizează

relațiile dintre ei (martori) și inculpat, or, judecarea cauzei nu poate fi efectuată în

afara limitele învinuirilor formulate în rechizitoriu.

Prin urmare, instanța a conchis că învinuirea adusă lui Arnaut Valeriu nu este

bazată pe probe directe ce ar confirma vinovăția acestuia, iar potrivit art. 8 alin. (3) în

coroborare cu art. 389 Cod de procedură penală, sentința de condamnare se adoptă

numai în condiția în care, în urma cercetării judecătorești, vinovăția inculpatului în

săvârșirea infracțiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe exacte, cercetate de

instanța de judecată, când toate versiunile au fost verificate, iar divergențele au fost

lichidate și apreciate corespunzător.

Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în

favoarea inculpatului, în atare situație instanța de judecată, călăuzindu-se de

principiul prezumției nevinovăției, cercetând toate probele prezentate din partea

acuzării în învinuirea adusă inculpatului, de asemenea de probele prezentate de partea

apărării, ajunge la ferma convingere că față de Arnaut Valeriu este necesar de adoptat

o sentință de achitare în temeiul art. 390 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală,

întrucât nu s-a constatat existența faptei infracțiunii.

prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, prin care solicită

casarea acesteia, dispunerea rejudecării cauzei în instanța de apel, în alt complet de

judecată.

În motivarea recursului procurorul indică motive similare celor indicate în

cererea de apel.

inculpatului, pledând întru respingerea acestuia, pe motiv că hotărârile instanțelor de

judecată sunt întemeiate.

baza materialelor din dosar, Colegiul penal lărgit conducându-se de prevederile art.

4

435 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală, conchide că acesta urmează a fi respins,

cu menținerea hotărârii atacate, din următoarele considerente.

Conform art. 424 Cod de procedură penală, instanța de recurs judecă recursul

numai cu privire la persoana la care se referă declarația de recurs în raport cu

calitatea pe care aceasta o are în proces și numai în limitele temeiurilor prevăzute în

art. 427 Cod de procedură penală, fiind în drept să judece și în baza temeiurilor

neinvocate, fără însă a i se agrava situația.

Potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile instanței de apel

pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond

și de apel doar în cazurile stipulate în acest articol.

În sensul art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile instanței de

apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de

fond și de apel.

Erorile de drept pot fi erori de drept formal sau procesual și erori de drept

material sau substanțial. Instanța de recurs verifică dacă s-a aplicat corect legea la

faptele reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu

respectarea dispozițiilor de drept formal și material.

Raportând aceste prevederi la speța examinată, Colegiul penal lărgit reține că

recursul este depus de procuror în defavoarea inculpatului și ca temei se invocă pct.

6) alin. (1) al art. 427 Cod de procedură penală și anume, hotărârea instanței de apel

poate fi supusă recursului pentru a repara eroarea de drept comisă de instanțele de

fond ori de apel atunci când instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor

motivelor invocate în apel sau hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția ori instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția

instanței.

Recurentul în recursul său indică eroarea prevăzută de art. 427 Cod de

procedură penală, dar de fapt invocă dezacordul său cu aprecierea probelor de către

instanța de judecată, probe care în viziunea sa confirmă vinovăția inculpatului.

Potrivit art. 414 alin. (1) Cod de procedură penală, instanța de apel, judecând

apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate pe baza probelor examinate

de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și oricăror probe noi

prezentate instanței de apel.

Alin. (4) și (5) ale aceleași norme prevăd că, în vederea soluționării apelului,

instanța de apel poate da o nouă apreciere probelor și instanța de apel se pronunță

asupra tuturor motivelor invocate în apel.

Conform cerințelor art. 414 Cod de procedură penală, chestiunile de fapt

asupra cărora s-a pronunțat sau trebuia să se pronunțe prima instanță și care prin apel

se transmit instanței de apel sunt: dacă fapta reținută ori numai imputată s-a săvârșit

ori nu, dacă fapta a fost comisă de inculpat și în ce împrejurări s-a comis, dacă

5

probele corect au fost apreciate prin prisma cumulului de probe anexate la dosar în

conformitate cu art. 101 Cod de procedură penală.

În acest sens se menționează că, instanța de apel a respectat normele precitate,

pronunțându-se asupra tuturor motivelor invocate în apel, iar soluția acesteia se

întemeiază pe o bună motivare, corect menținându-se sentința instanței de fond, or, în

acțiunile lui Arnaut Valeriu nu s-a constatat existența faptei infracțiunii incriminate.

Colegiul lărgit susține poziția instanței de apel, precum că nici una dintre

probele acumulate la urmărirea penală și cercetate în ședința instanței de fond și apel

nu confirmă existența în acțiunile inculpatului a presupusei înșelăciuni, însă o

sentință de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel au constatat că, între Culeașa Liudmila

și Arnaut Valeriu au fost încheiate două recipise ce reflectă suma împrumutului în

mărime de 25000 dolari și a procentelor ce urmau a fi achitate, potrivit cărora părțile

au convenit asupra condițiilor benevol, astfel că inculpatul nu a avut nici o intenție de

a sustrage careva bunuri din patrimoniul părții vătămate, cu atât mai mult că, conform

declarațiilor inculpatului și a părții vătămate, reiese că dânsul a restituit 11000 dolari,

ceea ce constituie dobânda sumei împrumutate, or, în cazul în care exista intenția

dobândirii ilicite a bunurilor străine inculpatul ar fi evitat din start executarea

angajamentului asumat prin recipisele semnate, adică achitarea dobânzii în mărime

de 2% lunar. Nu este de neglijat nici faptul că inculpatul a propus părții vătămate o

înțelegere privind stingerea datoriei prin dobândirea proprietății unui teren, de la care

partea vătămată s-a refuzat.

Concomitent, instanța reține că, la 14.11.2016, între Arnaut Valeriu

(împrumutat) și Culeșa Liudmila (împrumutător) a fost încheiat un acord comun

privind modul de restituire a datoriei, unde au fost consemnate obligațiile părților,

potrivit căruia, Arnaut Valeriu a transmis părții vătămate suma de 13800 dolari până

la semnarea acordului dat, iar suma de 28750 dolari urmează a fi restituită eșalonat

din ianuarie 2018, până în ianuarie 2019 (f.d. 4, vol. IV).

Pentru existența infracțiunii de escrocherie este necesar ca victima să fi fost

indusă în eroare și să fi ajuns la o reprezentare greșită a unei situații sau împrejurări la

momentul dobândirii, pe când reieșind din circumstanțele cauzei supuse judecării

reiese că, partea vătămată cunoștea motivul solicitării de către inculpat a sumei de

25000 dolari, care la acel moment trebuia să-și procure o mașină și să organizeze

uscarea lemnului, fapt relatat de însăși Arnaut Valeriu și de către soția sa, Arnaut

Nina.

Subsidiar, Colegiul relevă că, deși părții vătămate prin nerambursarea integrală

a împrumutului i s-a cauzat un prejudiciu, fapta inculpatului a fost săvârșită în

condițiile unui risc întemeiat, ca urmare a unei decizii economice nereușite, mizând

pe veniturile pe care intenționa să le primească ca rezultat al afacerilor întreprinse în

6

termen scurt, iar partea vătămată are posibilitatea restabilirii prejudiciului său pe cale

civilă.

Respectiv, luând în considerație acordul și recipisele încheiate între părții,

instanța menționează că, în cazul unui împrumut, abuzul de încredere nu se poate

săvârși decât în situația unui contract de comodat (împrumut cu folosință), dar nu și

pentru un împrumut de consumație (mutuum), care privește bunuri consumptibile,

inclusiv sume de bani, pentru care se transmite o dată cu bunurile și dreptul de

proprietate asupra acestora, fapt care determină, în cazul refuzului restituirii la

scadență a împrumutului, nașterea unui litigiu civil. Or, conform art. 1 al Protocolului

nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, este interzisă privarea de libertate pentru datorii, fiind invocat că

„nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură

să execute o obligație contractuală”.

Prin urmare, Colegiul menține argumentarea instanței de apel precum că,

împrejurarea că inculpatul a luat cu împrumut o sumă de bani, sunt doar elemente

circumstanțiale care ar fi putut conduce la stabilirea vinovăției acestuia sub forma

intenției directe, în măsura în care s-ar fi coroborat și cu alte elemente de fapt, dar

singure nu pot fundamenta o hotărâre de condamnare, deoarece s-ar baza în mare

măsură pe deducții care nu pot avea un caracter de certitudine, or, probele trebuie

analizate corelat, în ansamblul lor, nu trunchiat, astfel încât hotărârea să se întemeieze

pe toate probele cauzei, condiție ce în cazul de față nu este întrunită, astfel că din

analiza și evaluarea probelor administrate și, în parte, readministrate în condiții de

oralitate, nemijlocire și contradictorialitate în cadrul cercetării judecătorești s-a

reținut just că probele în ansamblul lor nu coroborează spre a demonstra, mai presus

de orice dubiu, vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii pentru care a fost

trimis în judecată.

Analizând probele acuzării precum și materialele cauzei, atât în prima instanță,

cât și în instanța de apel, ulterior expuse în decizia instanței de apel, Colegiul penal

lărgit constată că instanța de apel corect a menținut sentința instanței de fond și a

concluzionat că totalitatea acestor probe demonstrează inexistența în acțiunile lui

Arnaut Valeriu a infracțiunii prevăzute la art. 190 alin. (5) Cod penal.

În viziunea instanței de recurs, reieșind din conținutul procesului verbal al

ședinței instanței de apel, procurorul în cadrul apelului nu și-a exercitat atribuțiile vis-

a-vis de prezentarea probelor suplimentare în confirmarea învinuirii, iar în

conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) Cod de procedură penală și jurisprudența

Curții Europene pentru Drepturile Omului, sarcina probatoriului în ședințele de

judecată în prima instanță și în instanța de apel revine acuzatorului de stat în

virtutea funcției lui procesuale. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în

hotărârea Capean contra Belgiei din 13 ianuarie 2005, a constatat că, în materie

7

penală, problema administrării probelor trebuie să fie abordată prin prisma art. 6 § 2

și e obligatoriu, inter alia, ca sarcina de a prezenta probe să-i revină acuzării.

Generalizând cele expuse, Colegiul penal lărgit conchide în mod convingător,

că partea acuzării în susținerea învinuirii nu a îndeplinit cerințele legii cu privire la

prezentarea probelor, ce ar servi temei pentru condamnarea lui Arnaut Valeriu, ca de

altfel și recursul declarat fiind unul formal cu invocarea probelor ce aparent indică la

vinovăția ultimului.

În aceiași ordine de idei, Colegiul menționează, că aprecierea probelor ține de

examinarea cauzei în fapt și în drept fie în instanța de fond sau în instanța de apel, iar

dezacordul unei părți în acest sens nu echivalează cu o eroare ce ar da temei de casare

a unei hotărâri de condamnare sau de achitare, mai mult ca atât, temeiul invocat nu se

încadrează în cele prevăzute de alin. (1) art. 427 Cod de procedură penală.

Astfel, Colegiul penal lărgit menționează că instanța de apel a adoptat o

hotărâre legală și întemeiată, temeiul invocat de recurent prevăzut la pct. 6) alin. (1)

al art. 427 Cod de procedură penală, nu și-a găsit confirmarea. Prevederile legale

obligatorii au fost respectate la judecarea cauzei în apel și Colegiul s-a expus motivat

asupra respingerii apelului, cât și s-au indicat detaliat motivele adoptării soluției.

De asemenea, Colegiul penal reține că textul cererii de recurs este identic cu

cel al apelului și motivele invocate sunt neîntemeiate și constituie o interpretare

subiectivă a recurentului, iar instanța de apel corect s-a expus asupra fiecărui

argument, motivare pe care instanța de recurs o acceptă și pentru a evita repetări

inutile o însușește, fapt ce vine în corespundere cu jurisprudența CEDO, care în pct.

37 a hotărârii în cauza Albert vs. România din 16.02.2010, statuează că art. 6 §1 din

CEDO, deși obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca

impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk vs Olanda, 19

aprilie 1994, pct. 61), cu toate acestea noțiunea de proces echitabil necesită ca o

instanță internă, fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță inferioară, fie prin

alt mod, să fi examinat chestiunile esențiale supuse atenției sale.

În concluzie, Colegiul constată, că în prezenta cauză nu se întrevăd erori de

drept prevăzute de art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală și ca urmare

hotărârea atacată este întemeiată, instanța de apel dând o apreciere corectă probelor

administrate, examinându-le multilateral, iar motivarea soluției fiind bazată respectiv

pe ele.

În acest context, Colegiul penal lărgit conchide, că argumentele invocate de

către acuzatorul de stat în recurs sunt neîntemeiate, fapt ce impune incontestabil

respingerea recursului ca inadmisibil cu menținerea hotărârii contestate.

penală, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție,

8

D E C I D E :

Respinge ca inadmisibil recursul ordinar declarat de procurorul în Procuratura

de Circumscripție Chișinău, Radu Sîli, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții

de Apel Chișinău din 08 decembrie 2017, pe cauza penală în privința lui Arnaut

Valeriu, cu menținerea hotărârii atacate.

Decizia este irevocabilă.

Decizia motivată pronunțată la 26 iunie 2018.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Liliana Catan

Elena Covalenco

Iurie Diaconu

Ion Guzun

9