1ra-1519/2017 — art. 190 alin. 2 lit. c CP

1ra-1519/2017 — art. 190 alin. 2 lit. c CP (Curtea Supremă de Justiție, 2017)

Dosarul nr. 1ra-1519/2017

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

25 octombrie 2017 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Nicolae Gordilă,

Judecători Iurie Diaconu, Elena Covalenco,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursurilor ordinare, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de

Apel Chișinău din 15 martie 2017, declarate de avocata Ludmila Bîrcă și de

inculpatul

Vasiliev Veaceslav XXXX, născut la

XX XXXXX XXX, originar și locuitor al X. XXXXX,

str. X XXXXX XXX, ap. XX, cetățean al R. Moldova, fără

antecedente penale.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 13.05.2016 – 13.01.2017,

instanța de apel: 10.02.2017 – 15.03.2017,

instanța de recurs: 25.08.2017 – 25.10.2017.

Asupra recursurilor menționate, Colegiul penal

C O N S T A T Ă :

Veaceslav a fost achitat de sub învinuirea comiterii infracțiunii prevăzute de art.

190 alin. (2) lit. c) Cod penal, pe motiv că fapta lui nu întrunește elementele

infracțiunii.

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 190 alin. (2) lit. c) Cod penal, ca

escrocheria, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înșelăciune, cu

cauzarea de daune în proporții considerabile, în următoarele circumstanțe.

În august 2015, Vasiliev V., fiind jurist la ÎMGFL-3, urmărind scopul de

cupiditate, acționând prin înșelăciune și abuzând de încrederea acordată, cunoscând

că prin hotărârea nr. 2-3135/09 s-a încasat în beneficiul ÎMGFL-3 de la Galibina V.

datoria pentru neachitarea serviciilor comunale în sumă de 4234,29 lei și taxa de

1

stat în mărime de 270 lei, pe care aceasta ulterior a achitat-o mai greu, folosindu-se

de vârsta înaintată și sănătatea deplorabilă a acesteia, i-a comunicat că mai are

datorii restante pentru neachitarea serviciilor comunale în sumă de 1400 lei, iar

pentru a stinge această datorie în termeni cât mai restrânși și fără înaintarea cererii

în judecată din partea ÎMGFL-3, care va solda cu cheltuieli suplimentare, poate să-

i transmită lui suma de 1400 lei, urmând să radieze această datorie, achitând-o

personal.

În continuare, cunoscând că inculpatul Vasiliev V. este o persoană cu funcție

de răspundere și activează ca jurist la ÎMGFL-3, i-a transmis 1400 lei, însă la

sfârșitul lunii octombrie i-au parvenit chitanțele cu suma restantă nestinsă.

Instanța a reținut că inculpatul a pledat nevinovat și a indicat că în august

2015, fiind într-o situație materială dificilă a împrumutat de la partea vătămată 800

lei, ulterior încă 600 lei, pe care urma să-i restituie după o perioadă de timp.

Totodată, partea vătămată Galibina V. a declarat că inculpatul a informat-o

că ea are o datorie de 1400 lei pentru serviciile comunale și i-a dat această sumă

pentru ca ultimul să stingă datoria. Ulterior, primind facturile, a constatat că datoria

nu a fost achitată. Inculpatul a întocmit o recipisă prin care s-a obligat să-i restituie

banii, aceștia fiindu-i rambursați în luna mai 2016, iar recipisa în original i-a

întors-o inculpatului.

Din probele administrate, care se rezumă la declarațiile inculpatului și ale

părții vătămate, este imposibil de a se constata vinovăția inculpatului.

Or, raporturile apărute între aceștia sunt de natură civilă și urmau a fi

soluționate pe cale civilă.

Potrivit, art. 8 Cod de procedură penală, toate dubiile urmează a fi

interpretate în favoarea inculpatului, iar procurorul nu a prezentat probe care ar

indica direct asupra vinovăției inculpatului.

Drozdov, a declarat apel, solicitând casarea sentinței și pronunțarea unei noi

hotărâri, prin care inculpatul să fie condamnat în baza art. 190 alin. (2) lit. c), 90

Cod penal, la 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei pe o perioadă de

probațiune de 3 ani.

Apelanta a invocat că partea vătămată este o persoană străină pentru

inculpat, ei nefiind în relații de prietenie sau rudenie care ar justifica faptul

intenției inculpatului de a împrumuta bani de la partea vătămată.

Mai mult, inculpatul cunoștea că partea vătămată este invalid de gradul II și

are o pensie foarte mică, starea materială a acesteia este una precară, modul de

viață fiind unul de supraviețuire din punct de vedere financiar.

Partea vătămată a negat categoric faptul acordării împrumutului de 1400 lei

inculpatului, comunicând că banii au fost transmiși la solicitarea acestuia pentru

stingerea datoriei la ÎMGFL, fiind stabilită și existența unei recipise care confirmă

că inculpatul a luat de la partea vătămată suma de 1400 lei, pe care se obligă să o

restituie în termenii stabiliți, fapt care nu a avut loc, banii fiind returnați părții

vătămate abia în luna mai 2016, când a fost pornită cauza penală în baza art. 190

2

alin. (2) lit. c) Cod penal, inculpatul restituind suma din frică de a nu purta

răspundere penală pentru fapta comisă.

Versiunea inculpatului privind existența relațiilor civile între el și partea

vătămată este una neveridică.

Totodată, instanța de fond neîntemeiat a dat o apreciere critică declarațiilor

părții vătămate, potrivit art. 311-312 Cod penal, aceasta fiind preîntâmpinată de

răspundere penală pentru darea depozițiilor false, iar potrivit principiului

prezumției nevinovăției prevăzut de art. 8 Cod de procedură penală, inculpatul nu

poartă răspundere penală pentru depozițiile sale și poate da orice depoziții

favorabile în apărarea sa.

2017, apelul a fost admis, casată total sentința și pronunțată o nouă hotărâre.

Vasiliev Veaceslav a fost condamnat în baza art. 190 alin. (2) lit. c) Cod

penal la 2 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a ocupa funcții publice în

domeniul gestionării banilor pe un termen de 1 an.

În temeiul art. 90 Cod penal, executarea pedepsei aplicate i-a fost suspendată

condiționat pe o perioadă de probațiune de 1 an.

Instanța de apel a constatat că în august 2015, inculpatul Vasiliev V., fiind

jurist la ÎMGFL-3, urmărind scopul de cupiditate, acționând prin înșelăciune și

abuzând de încrederea acordată, cunoscând că prin hotărârea nr. 2-3135/09 s-a

încasat în beneficiul ÎMGFL-3 de la Galibina V. datoria pentru neachitarea

serviciilor comunale în sumă de 4234,29 lei și taxa de stat în mărime de 270 lei, pe

care aceasta ulterior a achitat-o mai greu, folosindu-se de vârsta înaintată și

sănătatea deplorabilă a acesteia, i-a comunicat că mai are datorii restante pentru

neachitarea serviciilor comunale în sumă de 1400 lei, iar pentru a stinge această

datorie în termeni cât mai restrânși și fără înaintarea cererii în judecată din partea

ÎMGFL-3, care va solda cu cheltuieli suplimentare, poate să-i transmită lui suma

de 1400 lei, urmând să radieze această datorie, achitând-o personal.

În continuare, cunoscând că inculpatul Vasiliev V. este persoană cu funcție

de răspundere și activează ca jurist la ÎMGFL-3, i-a transmis 1400 lei, însă la

sfârșitul lunii octombrie i-au parvenit chitanțele cu suma restantă nestinsă.

Instanța de apel a statuat că vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii

incriminate este dovedită integral prin probele administrate.

Potrivit declarațiilor părții vătămate Galibina V., ÎMGFL-3 i-a refuzat

eliberarea unui certificat din motiv că avea datorii la serviciile comunale. S-a

adresat inculpatului, care a informat-o că are o datorie de 1400 lei și i-a dat banii

acestuia ca el să achite datoria. Ulterior, primind facturile, a constatat că suma nu a

fost radiată. Inculpatul i-a spus că nu a putut achita datoria de 1400 lei din cauza

șefei. Acesta i-a întocmit o recipisă prin care s-a obligat să restituie banii până la

25.12.2015. Deoarece banii nu i-au fost restituiți, s-a adresat la poliție, iar în luna

mai 2016, când inculpatul i-a rambursat banii, i-a întors acestuia recipisa în

original. I-a transmis inculpatului suma de 1400 lei pentru achitarea datoriilor

pentru serviciile comunale. Primind facturile în luna decembrie 2015, a constatat

că datoria nu a fost stinsă. Prin intermediul avocatului, l-a găsit pe Vasiliev V.,

3

care i-a lăsat o recipisă prin care se obliga să-i întoarcă banii până la 25.12.2015,

angajament pe care acesta nu și l-a onorat. Nu au discutat și nu au convenit să-i

împrumute bani inculpatului.

Or, instanța de fond a ignorat declarațiile părții vătămate, care se rețin ca

fiind pertinente și concludente și care a relatat că i-a dat inculpatului 1400 lei

pentru achitarea serviciilor comunale. Ulterior, primind facturile, a constatat că

datoria nu a fost stinsă. Vorbind cu inculpatul, acesta i-a spus că nu a putut achita

datoria din cauza șefei. El i-a eliberat o recipisă, obligându-se să-i întoarcă banii

până la 25.12.2015, angajament pe care nu și l-a onorat.

Declarațiile inculpatului că a împrumutat suma de 1400 lei de la partea

vătămată, raporturile între ei fiind de natură civilă, sunt neîntemeiate, fiind

constatată intenția directă a acestuia de a însuși mijloacele bănești ale părții

vătămate, el, acționând prin înșelăciune și abuzând de încrederea părții vătămate, a

obținut de la aceasta suma de 1400 lei pentru a-i achita serviciile comunale, ce în

realitate nu a avut loc, în octombrie 2015 partea vătămată primind facturile cu

datoria neachitată.

Totodată, potrivit legitimației nr. XXXXX, partea vătămată beneficiază de

pensie pentru invaliditate de gradul II.

Argumentele inculpatului că a luat cu titlu de împrumut de la partea

vătămată suma de 1400 lei, sunt irelevante, fiind stabilit că probele administrate

combat pe deplin versiunea de apărare a acestuia.

Mai mult, partea vătămată este pensionară și beneficiază de pensie pentru

gradul II de invaliditate, aceasta pe parcursul anilor 2006-2009 a acumulat datorii

semnificative pentru neachitarea serviciilor comunale, iar prin hotărârea

Judecătoriei Botanica, mun. Chișinău din 16.07.2009 s-a dispus încasarea datoriei

pentru neachitarea serviciilor comunale în sumă de 4234,29 lei. Aceste

circumstanțe, apreciate în ansamblu, denotă faptul imposibilității financiare de a

acorda un împrumut inculpatului, care la acel moment activa în calitate de jurist la

ÎMGFL-3 or, partea vătămată la acel moment având datorii pentru neachitarea

serviciilor comunale, respectiv, avea drept prioritate achitarea datoriilor pentru

serviciile comunale și nu acordarea unui împrumut unei persoane, cu care nu se

află în careva relații.

Astfel, se confirmă veridicitatea declarațiilor părții vătămate care a indicat că

a transmis inculpatului suma de 1400 lei pentru achitarea datoriei pentru serviciile

comunale. Aceasta cunoștea că inculpatul activa în calitate de jurist la ÎMGFL-3,

ce a determinat-o să aibă încredere că ultimul îi va achita datoriile pentru serviciile

comunale.

Însă, inculpatul, abuzând de încrederea acordată de către partea vătămată,

încă de la momentul intrării în stăpânire asupra mijloacelor bănești, urmărea scopul

de a le sustrage și nu avea intenția să-și onoreze angajamentul asumat or, prin

probele administrate, s-a stabilit că nu era de competența inculpatului de a stinge

datoria acumulată, fapt pentru care părții vătămate i-au parvenit facturile în care

datoria nu a fost stinsă.

4

Potrivit recipisei din 15.12.2015, inculpatul s-a obligat să restituie

împrumutul părții vătămate în mărime de 1400 lei până la 25.12.2015.

Concluziile instanței de fond că în prezența unei recipise care constituie un

contract, între două părți cu obligațiuni certe, se conchide ipoteza egalității părților

în drepturi, nefiind stabiliți indici care excedă limitele încălcării normelor dreptului

civil și nefiind justificată intervenția legii penale, sunt nefondate or, instanța de

fond, ignorând neîntemeiat declarațiile părții vătămate care coroborează cu probele

administrate, nu a evaluat corespunzător faptul că întocmirea recipisei de către

inculpat nu excedă limitele încălcării normelor dreptului civil, recipisa fiind

întocmită la inițiativa părții vătămate care a constatat că datoria pentru serviciile

comunale nu a fost stinsă și aflând că inculpatul nu mai activează în cadrul

ÎMGFL-3, s-a adresat cu plângere la poliție.

Instanța de apel a încadrat acțiunile inculpatului în baza art. 190 alin. (2) lit.

c) Cod penal, ca escrocheria, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane

prin înșelăciune, cu cauzarea de daune în proporții considerabile.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont de prevederile art. 7, 61, 75 Cod

penal, că inculpatul a săvârșit o infracțiune gravă, că acesta anterior nu a fost tras la

răspundere penală și are la întreținere un copil minor, că lipsesc circumstanțe

atenuante și agravante, concluzionând că reeducarea și corectarea lui este posibilă

fără izolare de societate, cu dispunerea suspendării condiționate a executării

pedepsei cu închisoare.

nu sunt de acord și solicit să fie respinsă”.

Recurentul a menționat că se obligă să prezinte recursul motivat după

primirea sentinței motivate.

5.1. A declarat recurs ordinar și avocata Ludmila Bîrcă, în care solicită

casarea deciziei instanței de apel și menținerea sentinței instanței de fond.

Recurenta a invocat că nu au fost administrate probe care să demonstreze

intenția inculpatului de a sustrage banii împrumutați și de a nu-i restitui părții

vătămate.

La baza învinuirii au fost puse declarațiile părții vătămate, însă fără a lua în

considerație că relațiile dintre părți poartă un caracter civil or, eliberarea recipisei

de către inculpat, potrivit căreia acesta confirmă primirea sumei de 1400 lei de la

partea vătămată, constituie o certitudine ce ține de acordul dintre aceștia.

Astfel, nu au fost acumulate date obiective ce ar demonstra intenția

dobândirii prin înșelăciune și abuz de încredere a bunurilor altei persoane, părțile

fiind în prezența unui litigiu civil și nu a unei infracțiuni de escrocherie.

Probele administrate nu confirmă vinovăția inculpatului în comiterea

infracțiunii prevăzute la art. 190 alin. (2) lit. c) Cod penal, inculpatul urmând a fi

achitat în temeiul art. 390 alin. (1) pct. 3) Cod de procedură penală, pe motiv că nu

s-a constatat existența faptei incriminate.

Vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii incriminate, nu a fost

confirmată în instanța de apel prin probe pertinente și concludente, motiv din care

5

inculpatul urmează a fi achitat deoarece fapta lui nu întrunește elementele

infracțiunii.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6), 8)

Cod de procedură penală - instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor

motivelor invocate în apel, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția, motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii, acesta este

expus neclar, instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția

instanței, nu au fost întrunite elementele infracțiunii.

nominalizate pe baza materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate,

Colegiul penal concluzionează că acestea urmează a fi declarate inadmisibile din

următoarele considerente.

În primul rând, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de această instanță, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1)

Cod de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art.

430 alin. (5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină

indicarea temeiurilor prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii

atacate în acest sens. Potrivit art. 6 pct. 111) Cod de procedură penală, eroare gravă

de fapt constituie stabilirea eronată a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin

neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau prin denaturarea

conținutului acestora. Eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere greșită a

probelor.

Sub acest aspect se reține că în recursul inculpatului, în pofida prevederilor

enunțate, nu este indicat nici un temei din cele nominalizate în art. 427 alin. (1)

Cod de procedură penală, fiind omisă totalmente specificarea unor concrete erori

de drept și argumentarea ilegalității deciziei contestate în acest sens (pct. 5. din

decizie).

Este de reținut și faptul că recursul nominalizat, conținând remarca că

motivele vor fi prezentate ulterior, în condiția sa de formă și de conținut nu are

niciun suport legal, deoarece Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea

legală de a declara un recurs prealabil.

Totodată, recursul avocatei Ludmila Bîrcă este fondat în drept și pe

temeiurile din art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, că instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel, motivarea soluției

contrazice dispozitivul hotărârii, acesta este expus neclar, instanța a admis o eroare

gravă de fapt, care a afectat soluția instanței (pct. 5.1. din decizie).

Însă, în recursul respectiv, prin sfidarea prescripțiilor nominalizate, nu este

specificat, în raport cu relevanțele conținute în partea descriptivă a hotărârii

contestate, asupra căror motive concrete invocate în apel nu s-ar fi pronunțat

instanța de apel, în situația în care apărarea nici nu a declarat apel, și care ar fi

esența circumstanțelor că motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii, că

6

acesta este expus neclar, că instanța a admis o eroare gravă de fapt, raportată la

exigențele art. 6 pct. 111) Cod de procedură penală, care a afectat soluția instanței,

lipsind și argumentarea ilegalității deciziei atacate în acest sens (pct. 5.1. din decizie).

Circumstanțele enunțate denotă că recursurile declarate nu întrunesc

condițiile de conținut, iar instanța de recurs nu este competentă să completeze din

oficiu recursurile ordinare ale avocatului și inculpatului cu circumstanțe în fapt și

în drept, care le-ar justifica și să se expună, apoi, asupra unor temeiuri

neargumentate legal de recurenți.

Or, conform prevederilor art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea

acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele legii.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 1) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta nu

îndeplinește cerințele de formă și conținut.

Astfel, odată ce recursul inculpatului nu îndeplinește cerințele de conținut, el

urmează a fi declarat inadmisibil.

În al doilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) și 8) Cod de procedură

penală, hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile

de drept comise de această instanță, inclusiv și în temeiurile când hotărârea atacată

nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, când nu au fost întrunite

elementele infracțiunii.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În această ordine de idei și în raport cu circumstanțele invocate în recursul

ordinar declarat de avocata Ludmila Bîrcă, în care nici nu sunt indicate concrete

erori de drept și clar definite (pct. 5.1. din decizie), se atestă că împrejurările

menționate în partea descriptivă a hotărârii contestate, inclusiv cele reproduse în

pct. 4. din prezenta decizie, relevă în mod concludent că instanța de apel legal și

întemeiat a constatat și apreciat circumstanțele de fapt și de drept privind

învinuirea înaintată inculpatului și încadrarea juridică corectă a acțiunilor lui

infracționale, în strictă conformitate cu prevederile normelor de procedură penală

și prescripțiilor de drept material, prin prisma cumulului de probe anexate la dosar,

inclusiv declarațiile părții vătămate Galibina V., recipisa din 15.12.2015, toate

probele fiind apreciate în conformitate cu prevederile art. 101 alin. (1) Cod de

procedură penală, din punct de vedere al pertinenței, concludenței, utilității,

veridicității și coroborării lor, instanța de apel indicând argumentat și detaliat

motivele pentru care a respins probele și versiunile apărării, probele administrate

pe caz demonstrând clar și cert prezența în acțiunile inculpatului a elementelor

infracțiunii prevăzute la art. 190 alin. (2) lit. c) Cod penal.

Pedeapsa respectivă a fost corect motivată, individualizată și aplicată

inculpatului de către instanța de apel în corespundere cu prevederile legale,

inclusiv cele din art. 61 și 75 Cod de procedură penală.

7

Totodată, soluția instanței de apel coroborează și cu jurisprudența națională,

potrivit cărei în cazul escrocheriei victima transmite benevol bunurile către

făptuitor, sub influența înșelăciunii sau a abuzului de încredere. Primirea bunurilor

cu condiția îndeplinirii unui angajament poate fi calificată ca escrocherie atunci

când făptuitorul, încă la momentul intrării în stăpânire asupra acestor bunuri,

urmărea scopul sustragerii lor și nu avea intenția să-și execute angajamentul

asumat (Hotărîrea Plenului CSJ a RM din 28.06.2004, nr.23 - Cu privire la practica judiciară

în procesele penale despre sustragerea bunurilor, pct. 15.).

Or, împrejurările nominalizate se regăsesc în speța de pe rol, în cadrul

cercetării judecătorești fiind prezentate probe care dovedesc că inculpatul a primit

banii nu în calitate de împrumut, dar asumându-și prin înșelăciune obligații pe care

ulterior a afirmat că a fost în imposibilitate să le execute, stingerea datoriilor

locatarilor pentru serviciile comunale nefiind competența acestuia.

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs

eventual, o curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua

motivele jurisdicției de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c.

Finlandei). Art. 6 din CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de

a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de

părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat

că obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu

poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument

( hotărârea CtEDO, pct. 80-81, Perez c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Pe lângă aceasta, recursul avocatei, potrivit argumentelor invocate și

reproduse în pct. 5.1. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în

care instanța de apel a apreciat probele și circumstanțele cauzei (pct. 4. și 5.1. din

decizie).

Însă, pornind de la relevanțele art. 6 pct. 111), 27, 414 alin. (1) și (2) a

Codului de procedură penală, eroarea gravă de fapt nu reprezintă o apreciere

greșită a probelor, iar judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în

baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanței de apel privind doar aprecierea sau

reaprecierea probelor și circumstanțelor cauzei în alt sens decât cel pe care îl

propune avocatul este o competență și prerogativă legală a acestei instanțe, care nu

constituie un temei de drept separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de

procedură penală și, astfel, invocarea acestei chestiuni în recursul ordinar la fel este

lipsită de orice temei legal.

8

Mai mult, motivele invocate în recursul menționat au constituit deja obiect

de examinare în instanța de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest sens

(pct. 4. – 5.1. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor pricinii

care au fost puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței CtEDO,

nu poate servi temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20,

cazul Bujnița c. Moldovei).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanța de apel nu a

comis erori de drept în raport cu motivele invocate de avocata Ludmila Bîrcă, că

hotărârea atacată cuprinde motive clare și legale pe care se întemeiază soluția, că

au fost întrunite elementele infracțiunii, și că acest recurs ordinar este unul vădit

neîntemeiat.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta

este vădit neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce recursul ordinar al avocatei Ludmila Bîrcă, în raport cu

motivele invocate, este vădit neîntemeiat, el urmează a fi declarat inadmisibil.

Cod de procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de inculpatul Vasiliev

Veaceslav XXXXX, împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău

din 15 martie 2017, pe motiv că nu îndeplinește cerințele de conținut.

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocata Ludmila Bîrcă,

împotriva deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 15 martie 2017,

în privința inculpatului Vasiliev Veaceslav XXXXX, pe motiv că este vădit

neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 23 noiembrie 2017.

Președinte Nicolae Gordilă

Judecători Iurie Diaconu

Elena Covalenco

9