A.O. împotriva Italiei

În 1969, reclamantul a lăsat la o chirie redusă, în conformitate cu o lege din 1969 privind controlul închirierilor (equo canone), un apartament deținut în Roma. La 10 octombrie 1986, reclamantul a furnizat un anunț pentru a renunța (disdetta) la chiriașul la expirarea termenului la 31 decembrie 1987, dar a refuzat să plece. 10. Într-o scrisoare a servit locatarului la 28 noiembrie 1986, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma (pretore). 11. Într-o decizie din 10 aprilie 1987, care a fost făcută executor în aceeași zi, magistratul a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 septembrie 1988. 12. Între 28 noiembrie 1989 și 29 martie 1991, judecătorul a făcut nouă încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit că, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție. Prefectul competent, de fapt, a trebuit să acorde prioritate în acordarea asistenței de poliție oricărui caz urgent în așteptare. După aceea, reclamantul a hotărât să nu continue procedurile de executare, pentru a evita costurile inutile, având în vedere lipsa perspectivelor de obținere a asistenței poliției. El a reluat procedurile la o dată ulterioră, neespecificată. 14. La 15 noiembrie 1995, judecătorul a evacuat chiriașul. În raportul privind expulzarea, judecătorul a remarcat că chiriașul, în vârstă și bolnav, stătea în pat de doi ani; trebuia să fie transferată de ambulanță la un apartament de consiliu alocat în aceeași zi de municipiul Romei.

15. Reclamantul a recuperat astfel posesia apartamentului său. 16. Legea internă relevantă este descrisă în Immobiliare Saffi v. Hotărârea Italiei din 28 iulie 1999, care va fi publicată în rapoartele oficiale ale Curții, §§ 18-35.

8. In 1969, the applicant let at a low rent, pursuant to a 1969 law on rent control (equo canone), an apartment he owned in Rome. 9. On 10 October 1986 the applicant served a notice to quit (disdetta) on the tenant on expiry of the term on 31 December 1987, but she refused to leave. 10. In a writ served on the tenant on 28 November 1986, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate (pretore). 11. In a decision of 10 April 1987, which was made enforceable on the same day, the magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 September 1988. 12. On an unspecified date the applicant served notice (precetto) on the tenant requiring her to vacate the premises.

He subsequently served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff (significazione di sfratto). 13. Between 28 November 1989 and 29 March 1991, the bailiff made nine attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful as, under the statutory provisions providing for the suspension or staggering of the evictions, the applicant was not entitled to police assistance. The competent prefect, in fact, had to give priority in the grant of police assistance to any pending urgent cases. Thereafter, the applicant decided not to pursue the enforcement proceedings, in order to avoid useless costs, given the lack of prospects of obtaining the assistance of the police.

He resumed the proceedings on a later, unspecified date. 14. On 15 November 1995 the bailiff evicted the tenant. In the report on the eviction, the bailiff noted that the tenant, who was elderly and sick, had been lying in bed for two years; she had to be transferred by ambulance to a council flat which was allocated to her by the Municipality of Rome on the same day. 15. The applicant thus recovered possession of his flat. 16. The relevant domestic law is described in the Immobiliare Saffi v. Italy judgment of 28 July 1999, to be published in the Court’s official reports, §§ 18-35.