CASE OF LA PAGLIA v. ITALY

CASE OF LA PAGLIA v. ITALY (CtEDO, 2003)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE LA PAGLIA v. ITALIA (Declarația nr. 62020/00) JUDGMENT STRASBOURG 31 iulie 2003 FINAL 31/10/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul La Paglia v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello dna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna Steiner judecători și dl Nielsen grefierul secțiunii adjuncte care s-a deliberat în privat la 8 iulie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 62020/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Francesco La Paglia („reclamantul”), la 7 septembrie 2000. Reclamantul este reprezentat de dl G. Cieri, avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentii lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. La 27 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1949 și trăiește în Roma. El este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.E. într-o scrisoare înregistrată din 23 iunie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 5 februarie 1986, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 4 aprilie 1986, care a fost făcută executiv în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 august 1986. 10. La 21 iulie 1986, invocând articolele 10 și 11 din Legea nr. 84/82, chiriașul a solicitat amânarea procedurii de evacuare și apoi judecătorul Roma a ordonat ca sediile să fie vacante până la 15 mai 1987. 11. La 3 iulie 1987, reclamantul a notificat chiriașului care a solicitat-o să plece de la sediul. 12. La 22 iulie 1987, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 septembrie 1987. 13. Între 18 septembrie 1987 și 9 martie 2000, judecătorul a făcut cincizeci și cinci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 14. Între timp, la 27 februarie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru el. 15. La 9 iulie 1999, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a cerut magistratului de la Roma să suspende procedura de expulzie. Prin urmare, Magistratul de la Roma a suspendat procedura până la 15 ianuarie 2000. 16. La 22 martie 2000, reclamantul a vândut apartamentul chiriașului. II. DREPTUL DOMESTIC RELEVANT 17. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială privind locația cu scopul de a controla închirierile. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. Sistemul de control al chirielor 18. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumată după cum urmează. 19. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 20. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă de lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 21. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 22. Locatarul este sub obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 23. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 24. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a reținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 25. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 26. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 27. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 28. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care puneau probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48). 29. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 30. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 31. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut, pe care a calculat-o după cum urmează: 60 000 000 de lire italiene (ITL) [30.987.41 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii pentru perioada din august 1986 (dimensiunea ordonată de magistratul de Roma pentru chiriașul de a evacua sediul) până în martie 2000 (când reclamantul a vândut apartamentul chiriașului). Cu toate acestea, reclamantul a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil, având în vedere imposibilitatea ca acesta să evalueze în mod exact pierderea chiriei. 32. Guvernul a contestat cererea. 33. Curtea reamintește că reclamantul a făcut o declarație legală care a solicitat urgent apartamentul ca cazare pentru el însuși. În astfel de circumstanțe, el nu poate solicita niciun drept la rambursarea pierderii de chirie, dar el poate solicita numai rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru închirierea unui alt apartament care depășește chiria primită de locatar. Cu toate acestea, el nu a formulat o astfel de cerere. Prin urmare, Curtea respinge reclamația. Prejudiciu moral 34. Reclamantul a solicitat 18 000 000 de ITL [9 296.22 EUR] pentru prejudiciile morale. 35. Guvernul a contestat cererea. 36. Tribunalul consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Deciziile pe o bază echitabilă îi conferă suma reclamată în totalitate. Costuri și cheltuieli 37. De asemenea, reclamantul a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice, după cum urmează: - 9 000 000 EUR [4 468,11 EUR] pentru costurile procedurii de executare; - 2 300 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 38. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat cererea. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 39. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 9.296.22 EUR (noi mii două sute nouăzeci și șase euro și douăzeci și doi de cenți) pentru prejudiciu moral; (ii) 4.000 EUR (4 mii euro) pentru costuri și cheltuieli legale; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni de mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 31 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

LA PAGLIA v. ITALY

(Application no. 62020/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

31 July 2003

FINAL

31/10/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of La Paglia v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 8 July 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 62020/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mr Francesco La Paglia (“the

applicant”), on 7 September 2000.

2.

The applicant is represented by Mr G. Cieri, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 27 June 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1949 and live in Rome.

5.

He is the owner of a flat in Rome, which he had let to L.E.

6.

In a registered letter of 23 June 1983, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1983 and asked her to vacate the premises by that date.

7.

The tenant told the applicant that she would not leave the premises.

8.

In a writ served on the tenant on 5 February 1986, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

9.

By a decision of 4 April 1986, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 August 1986.

10.

On 21 July 1986, invoking articles 10 and 11 of Law No.

84/82, the tenant asked for a postponement of the eviction proceedings and then the Rome Magistrate ordered that the premises be vacated by 15 May 1987.

11.

On 3 July 1987, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

12.

On 22 July 1987, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18

September

1987.

13.

Between 18 September 1987 and 9 March 2000, the bailiff made fifty-five attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

14.

In the meanwhile, on 27 February 1991, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

15.

On 9 July 1999, pursuant to article 6 of Law No. 431/98, the tenant asked the Rome Magistrate to suspend the eviction proceedings. Consequently, the Rome Magistrate suspended the proceedings until 15

January 2000.

16.

On 22 March 2000, the applicant sold the flat to the tenant.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

17.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court’s judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A. The system of control of the rents

18.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

19.

The first relevant measure was the Law

no.

392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

20.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

21.

Lastly, Law

no.

431 of 9

December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

22.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages”.

23.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

n.

392 of 27

July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

24.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

25.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

26.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

27.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

28.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-48).

29.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately twelve years and six months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

30.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

31.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage he had sustained, which he calculated as follows: 60,000,000 Italian lire (ITL) [30,987.41 euros (EUR)], the sum being the loss of rent for the period from August 1986 (the term ordered by the Rome Magistrate for the tenant to vacate the premises) to March 2000 (when the applicant sold the flat to the tenant). However, the applicant left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner, given the impossibility for him to exactly assess the loss of rent.

32.

The Government contested the claim.

33.

The Court recalls that the applicant made a statutory declaration that he urgently required the flat as accommodation for himself. In such circumstances, he cannot claim any entitlement to reimbursement of loss of rent but he can only claim the reimbursement of such costs and expenses incurred to rent another flat which go beyond the rent received from the tenant. However, he has not made such a claim. Therefore, the Court rejects the claim.

B.

Non-pecuniary damage

34.

The applicant claimed ITL 18,000,000 [EUR 9,296.22] for the non-pecuniary damage.

35.

The Government contested the claim.

36.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him the amount claimed in full.

C.

Costs and expenses

37.

The applicant also claimed reimbursement of his legal costs and expenses as follows:

- ITL 9,000,000 [EUR 4,468.11] for the costs of the enforcement proceedings;

- EUR 2,300 for the costs and expenses before the Court.

38.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

39.

On the basis of the information in its possession and the Court’s case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 2,000 for the costs and expenses incurred in the domestic proceedings and EUR 2,000 for the costs and expenses before the Court.

D.

Default interest

40.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 9,296.22 (nine thousand two hundred ninety-six euros and twenty-two cents) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 4,000 (four thousand euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 31 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President