CASE OF FERRONI ROSSI v. ITALY

CASE OF FERRONI ROSSI v. ITALY (CtEDO, 2003)

PRIMEI SECȚII CAUZE DE FERRONI ROSSI v. ITALY (Depunerea nr. 63408/00) HOTĂRÂREA STASBOURG 31 iulie 2003 FINAL 31/10/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus revizuirii editoriale. În cazul Ferroni Rossi v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello dna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna Steiner judecători și dl S Nielsen, grefierul secțiunii adjuncte, care a deliberat în privat la 8 iulie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 63408/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Lucia Ferroni Rossi („reclamantul”), la 18 iulie 2000. Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către dl L. Ripoli, un avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de agenții lor succesivi, respectiv V. Esposito și F. Crisafulli. La 27 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamantul s-a născut în 1922 și locuiește în Roma. Ea este proprietara unui apartament din Roma, pe care i-a lăsat B.C. Într-o scrisoare înregistrată din 19 februarie 1986, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 octombrie 1986 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 9 noiembrie 1987, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 20 februarie 1988, care a fost făcută executabilă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1989. 10. La 16 ianuarie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 11. La 27 ianuarie 1990, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 5 aprilie 1990. 12. Între 5 aprilie 1990 și 3 mai 2000, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 13. La 24 aprilie 1996, reclamantul a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgența locului ca adăpost pentru nepotul ei. 14. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat suspendarea procedurii de executare. Magistratul de la Roma a suspendat procedura de executare de la 1 septembrie 1999 până la 24 noiembrie 1999. 15. La 7 iunie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. Drept DOMESTIC RELEVANT 16. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. Sistemul de control al chirielor 17. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumată după cum urmează. 18. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 19. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă de lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 20. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 21. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 22. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 23. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că această dispoziție este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 24. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 25. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a-și recupera posesia apartamentului, datorită lipsei de asistență de poliție. A susținut o încălcare a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 26. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 27. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48). 28. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 30. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a calculat-o după cum urmează: 167.400.000 lire italiene (ITL) [86.454.88 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii pentru perioada din august 1992 (în cazul în care legislația care se relaxează privind restricțiile de chirie a intrat în vigoare) până în iunie 2000 (în cazul în care reclamantul a recuperat posesia apartamentului); ITL 50 000.000 [25.822.84 EUR] pentru imposibilitatea rudelor ei de a utiliza apartamentul. Reclamantul a subliniat, de asemenea, că, în cazul în care ar fi putut să-și vândă apartamentul, prețul nu ar fi fost mai mic de 400 000 000 de ITL [206 582 EUR]. 31. Guvernul a contestat aceste afirmații. 32. În ceea ce privește prima cerere, pentru perioada din august 1992 până în martie În 1996, Curtea consideră că reclamantul nu a depus indicații elementare ale cererii sale, împreună cu documentele justificative sau voucherele relevante, conform articolului 60 din Regulamentul de procedură. În consecință, Curtea respinge această parte a cererii. În ceea ce privește perioada rămasă, Curtea observă că, în aprilie 1996, reclamantul a formulat o declarație legală de a solicita urgenta ca apartamentul de cazare pentru nepotul ei. În astfel de circumstanțe, din aprilie 1996 până în iunie 2000, când a recuperat posesia apartamentului, Curtea consideră că reclamantul nu poate solicita niciun drept de rambursare a pierderii de chirie, dar nu poate decât să solicite rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru a închiria un alt apartament care depășește chiria primită de locatar. Cu toate acestea, nu a formulat o astfel de cerere. Prin urmare, Curtea respinge această parte a cererii. În ceea ce privește a doua afirmație, în ceea ce privește rudele reclamantei ar fi putut suferi prejudiciu material ca urmare directă a imposibilității de a utiliza apartamentul, și anume, așa cum s-a spus mai sus, plata chiriei pentru un apartament diferit în cazul în care să trăiască, Curtea consideră că reclamantul nu a prezentat nicio probă și respinge reclamația. Reclamantul a solicitat 50.000.000 de ITL [25.822.84 EUR] pentru prejudiciile morale. 34. Guvernul a contestat cererea. 35. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral [25.822.84 EUR] pentru prejudiciile morale. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice, după cum urmează: - 9.823.500 ITL [5.073.41 EUR] pentru costurile procedurii de executare; - 5.200 EUR pentru costurile și cheltuielile sale în fața Curții. 37. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat cererea, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 38. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 6000 EUR (sex mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 4000 EUR (quatre mii de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi impugnabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 31 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

FERRONI ROSSI v. ITALY

(Application no. 63408/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

31 July 2003

FINAL

31/10/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Ferroni Rossi v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr S

.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 8 July 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 63408/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mrs Lucia Ferroni Rossi (“the

applicant”), on 18 July 2000.

2.

The applicant is represented before the Court by Mr L. Ripoli, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and by their successive co

‑

agents, respectively Mr V. Esposito and F. Crisafulli.

3.

On 27 June 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1922 and lives in Rome.

5.

She is the owner of a flat in Rome, which she had let to B.C.

6.

In a registered letter of 19 February 1986, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

October 1986 and asked him to vacate the premises by that date.

7.

The tenant told the applicant that he would not leave the premises.

8.

In a writ served on the tenant on 9 November 1987, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

9.

By a decision of 20 February 1988, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 January 1989.

10.

On 16 January 1990, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

11.

On 27 January 1990, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 5 April 1990.

12.

Between 5 April 1990 and 3 May 2000, the bailiff made twenty attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

13.

On 24 April 1996, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for her nephew.

14.

Pursuant to section 6 of Law no. 431/98 the tenant asked for a suspension of the enforcement proceedings. The Rome Magistrate suspended the enforcement proceedings from 1 September 1999 until 24

November 1999.

15.

On 7 June 2000, the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

16.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court’s judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A. The system of control of the rents

17.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

18.

The first relevant measure was the Law

no.

392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

19.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

20.

Lastly, Law

no.

431 of 9

December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

21.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages”.

22.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

n.

392 of 27

July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

23.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that that provision was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

24.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

25.

The applicant complained of her prolonged inability to recover possession of her flat, owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of her right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

26.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

27.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-48).

28.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately ten years and two months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

29.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

30.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage she had sustained, which she calculated as follows: 167,400,000 Italian lire (ITL) [86,454.88 euros (EUR)], the sum being the loss of rent for the period from August 1992 (when the legislation relaxing on rent restrictions entered into force) to June 2000 (when the applicant recovered possession of the flat); ITL 50,000,000 [EUR 25,822.84] for the impossibility of her relatives to use the flat. The applicant also stressed that in case she could have sold her flat the price would have not been less of ITL 400,000,000 [EUR 206,582].

31.

The Government contested those claims.

32.

As regards the first claim, for the period from August 1992 to March

1996, the Court considers that the applicant failed to submit itemised particulars of her claim, together with the relevant supporting documents or vouchers, as required under Rule 60 of the Rules of Court. Accordingly, the Court rejects this part of the claim.

As regards the remaining period, the Court observes that, in April 1996, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the flat as accommodation for her nephew. In such circumstances, from April 1996 to June 2000, when she recovered possession of the flat, the Court considers that the applicant cannot claim any entitlement to reimbursement of loss of rent but she can only claim the reimbursement of such costs and expenses incurred to rent another flat which go beyond the rent received from the tenant. However, she has not made such a claim. Therefore, the Court rejects this part of the claim.

As regards the second claim, as far as the relatives of the applicant could have suffered pecuniary damages as a direct result of the impossibility to use the flat, namely, as said above, the payment of the rent for a different flat where to live, the Court considers that the applicant failed to submit any evidence and rejects the claim.

B.

Non-pecuniary damage

33.

The applicant claimed ITL 50,000,000 [EUR 25,822.84] for the non-pecuniary damage.

34.

The Government contested the claim.

35.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards her EUR

6,000 under this head.

C.

Costs and expenses

36.

The applicant also claimed reimbursement of her legal costs and expenses as follows:

- ITL 9,823,500 [EUR 5,073.41] for the costs of the enforcement proceedings;

- EUR 5,200 for her costs and expenses before the Court.

37.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

38.

On the basis of the information in its possession and the Court’s case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 2,000 for the costs and expenses incurred in the domestic proceedings and EUR 2,000 for the costs and expenses incurred before the Court.

D.

Default interest

39.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 6,000 (six thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 4,000 (four thousand euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 31 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President