FERRONI ROSSI v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 63408/00 de către Lucia FERRONI ROSSI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 27 iunie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Kovler Zagrebelsky judecători și dna Steiner Secțiunea E. Fribergh, având în vedere cererea depusă la 18 iulie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1922 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl L. Ripoli, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat B.C. Într-o scrisoare înregistrată din 19 februarie 1986, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 octombrie 1986 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Locatarul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul. Într-un cerc servit locatarului la 9 noiembrie 1987, reclamantul a reiterat intenția ei de a pune capăt închirierii și a chemat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 20 februarie 1988, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1989. La 16 ianuarie 1990, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 27 ianuarie 1990, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 5 aprilie 1990. Între 5 aprilie 1990 și 3 mai 2000, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 24 aprilie 1996, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgentă ca cazare pentru nepotul său. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat suspendarea procedurii de executare. Magistratul de la Roma a suspendat procedura de executare de la 1 septembrie 1999 până la 24 noiembrie 1999. La 7 iunie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și cu privire la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în primul rând pentru că nu a reușit să abordeze procedurile în instanța administrativă care a contestat refuzul de a furniza asistență de poliție și, în al doilea rând, pentru că nu a contestat justificarea amânării ordonate de judecător prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 617 din Codul de procedură civilă („CPC”) care se ocupă de obiecții împotriva actelor executoare. În ceea ce privește prima obiecție de neepuizare, reclamantul susține că nu există căi de recurs interne și susține că prefectul nu a emis niciodată o decizie în refuzul acordării asistenței poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. În ceea ce privește a doua opoziție de neepuizare, Curtea remarcă că, deși reclamantul ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru procedurile de executare care ar fi contestat amânarea de către judecător dacă ar fi fost ilegală, în cazul instantaneu, judecătorul nu ar fi acționat ilegal, dar nu ar fi putut executa ordinul de expulzare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu se poate depune o obiecție împotriva unei hotărâri de a nu furniza asistență de poliție, nu se poate considera că este un remediu eficace. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene care demonstrează altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 63408/00

by Lucia FERRONI ROSSI

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 27 June 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 18 July 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1922 and living in Rome. She is represented before the Court by Mr L. Ripoli, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to B.C.

In a registered letter of 19 February 1986, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

October 1986 and asked him to vacate the premises by that date.

The tenant told the applicant that he would not leave the premises.

In a writ served on the tenant on 9 November 1987, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 20 February 1988, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 January 1989.

On 16 January 1990, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 27 January 1990, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 5 April 1990.

Between 5 April 1990 and 3 May 2000, the bailiff made twenty attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 24 April 1996, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for her nephew.

Pursuant to section 6 of Law no. 431/98 the tenant asked for a suspension of the enforcement proceedings. The Rome Magistrate suspended the enforcement proceedings from 1 September 1999 until 24 November 1999.

On 7 June 2000, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of her right of access to a court.

The Government submitted that the applicant has not exhausted domestic remedies, firstly because she had failed to bring proceedings in the administrative courts challenging the refusal to provide police assistance and, secondly, because she had never challenged the justification of the adjournments ordered by the bailiff by lodging an application under Article

617 of the Code of Civil Procedure (“CCP”) which deals with objections to enforceable acts.

With regard to the first objection of non-exhaustion, the applicant argues that there was no domestic remedy and maintains that the Prefect never issued a decision in refusing to grant police assistance.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

With regard to the second objection of non-exhaustion, the Court notes that although the applicant could have applied to the judge responsible for enforcement proceedings challenging the adjournments by the bailiff if they had been unlawful, in the instant case the bailiff had not acted unlawfully but could not enforce the eviction order without police assistance. Accordingly, since an objection cannot be lodged against a decision not to provide police assistance, it cannot be deemed to be an effective remedy. Furthermore, the Government have not cited any decisions of the Italian courts showing otherwise. The Government’s objection must therefore be dismissed.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.

1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President