CASE OF MISCIOSCIA v. ITALY

CASE OF MISCIOSCIA v. ITALY (CtEDO, 2003)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE MISCIOCIA v. ITALIA (Declarația nr. 58408/00) HOTĂRÂREA STRASBOURG 31 iulie 2003 FINAL 31/10/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale În cazul Miscioscia v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello dna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna Steiner judecători și dl Nielsen grefierul secțiunii adjuncte, care a deliberat în privat la 8 iulie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 58408/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Giannino Miscioscia („reclamantul”), la 5 mai 1999. Reclamantul este reprezentat de dl M. Marino un avocat practicant la Milano. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentii lor succesivi, respectiv V. Esposito și V. Crisafulli. La 23 mai 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1931 și trăiește în Milano. El este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat B.L. într-o scrisoare înregistrată din 11 octombrie 1993, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să termine închirierea la expirarea termenului la 29 septembrie 1994 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 2 mai 1994, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului milan. Prin decizia din 2 iunie 1994, care a fost făcută executivă la 13 iunie 1994, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța la 29 septembrie 1996 și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 iunie 1994. Decembrie 1996. Întârzierea de doi ani se datorează Legii nr. 359/1992, care a prelungit timp de doi ani expirarea termenului. 10. La 14 februarie 1997, reclamantul a notificat locatarului care o cere să părăsească sediul. 11. La 26 februarie 1997, el a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de un judecător la 21 martie 1997. 12. Între 21 martie 1997 și 29 ianuarie 1998, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 13. Reclamantul a decis apoi să suspende procedura de executare pentru a evita costuri suplimentare. 14. La o dată neespecificată din aprilie 2001, reclamantul a recuperat posesia apartamentului deoarece locatarul, care a fost în achiziții de închiriere începând cu 29 decembrie 1999, a dispărut. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 15. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială de locație cu scopul de a controla chiriile. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. Sistemul de control al chirielor 16. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumată după cum urmează. 17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 18. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, a intrat în vigoare o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în derogare). Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 19. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 20. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 21. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 22. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 23. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 24. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48). 27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 28. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 29. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a calculat-o după cum urmează: 9.751.269 lire italiene (ITL) [5.036.11 euro (EUR) pentru achizițiile de închiriere; ITL 3.685.000 [1903.14 EUR] pentru daune cauzate apartamentului de chiriaș. De asemenea, reclamantul a susținut diferența dintre închirierea valorii de piață și închirierea impusă prin lege pentru o perioadă de timp între septembrie 1994 (cu data expirării închirierii) și aprilie 2001 (cu momentul în care reclamantul a recuperat posesia apartamentului). El a subliniat că diferența dintre închirierea impusă prin lege și închirierea pe piață liberă este de aproximativ o treime, dar el nu a dat nici o cifră. El a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte în mod echitabil. 30. Guvernul a contestat aceste creanțe. 31. În ceea ce privește achizițiile de închiriere, precum și daunele cauzate de locatar, Curtea observă că reclamantul are dreptul să recupereze atât direct de locatar și consideră că nu ar trebui acordată nicio atribuire sub acest cap. Prin urmare, reclamația este respinsă. 32. În ceea ce privește pierderea închirierii, Curtea consideră că reclamantul nu a depus informații despre reclamația sa, însoțit de documentele justificative sau de bonuri relevante, conform articolului 60 din Regulamentul de procedură. Prin urmare, Curtea decide să respingă cererea reclamantului. Reclamantul a solicitat rambursarea prejudiciilor morale. El a lăsat evaluarea acesteia la discreția Curții. 34. Guvernul a contestat cererea. 35. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Hotărând pe o bază echitabilă, acesta îi acordă 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 36. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice suportate în cadrul procedurii interne și în fața Curții. El a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 37. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat reclamația. În ceea ce privește costurile și cheltuielile în fața Curții, Guvernul nu a formulat nicio observație. 38. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 1.500 EUR pentru costurile procedurii de executare și de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 3.500 EUR (3.000 cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi impugnabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 31 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

MISCIOSCIA v. ITALY

(Application no. 58408/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

31 July 2003

FINAL

31/10/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision

.

In the case of Miscioscia v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 8 July 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 58408/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mr Giannino Miscioscia (“the

applicant”), on 5 May 1999.

2.

The applicant is represented by Mr M. Marino a lawyer practising in Milan. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and V. Crisafulli.

3.

On 23 May 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1931 and lives in Milan.

5.

He is the owner of a flat in Milan, which he had let to B.L.

6.

In a registered letter of 11 October 1993, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 29

September 1994 and asked her to vacate the premises by that date.

7.

The tenant told the applicant that she would not leave the premises.

8.

In a writ served on the tenant on 2 May 1994, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

9.

By a decision of 2 June 1994, which was made enforceable on 13

June 1994, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit on 29 September 1996 and ordered that the premises be vacated by 31

December 1996. The delay of two years is due to Law no.

359/1992, which extended for two years the expiry of the term.

10.

On 14 February 1997, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

11.

On 26 February 1997, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 21

March

1997.

12.

Between 21 March 1997 and 29 January 1998, the bailiff made five attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

13.

The applicant, then, decided to suspend the enforcement proceedings in order to avoid additional costs.

14.

On an unspecified date of April 2001, the applicant recovered possession of the apartment because the tenant, who was in rent arrears since 29

December 1999, had disappeared.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court’s judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A. The system of control of the rents

16.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

17.

The first relevant measure was the Law

no.

392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

18.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force.

Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

19.

Lastly, Law

no.

431 of 9

December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

20.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages”.

21.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

n.

392 of 27

July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

22.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

23.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

24.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

25.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

26.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-48).

27.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately four years after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

28.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

29.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage he had sustained, which he calculated as follows: 9,751,269 Italian lire (ITL) [5,036.11

euros (EUR)] for rent arrears; ITL 3,685,000 [EUR 1,903.14] for damages caused to the flat by the tenant. The applicant also claimed the difference between the market value rent and rent imposed by law for a period of time from September 1994 (when the lease expired) to April 2001 (when the applicant recovered possession of the flat). He stressed that the difference between the rent imposed by law and the free market rent is approximately of one third but he did not give any figure. He left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

30.

The Government contested those claims.

31.

As regards the rent arrears as well as the damages caused to the flat by the tenant, the Court observes that the applicant is entitled to recover both directly from the tenant and considers that no award should be made under this head. The claim is therefore dismissed.

32.

As regards the loss of rent, the Court considers that the applicant failed to submit itemised particulars of his claim, together with the relevant supporting documents or vouchers, as required under Rule 60 of the Rules of Court.

Consequently, the Court decides to reject the applicant’s claim.

B.

Non-pecuniary damage

33.

The applicant claimed reimbursement of the non-pecuniary damage. He left the assessment of it to the Court’s discretion.

34.

The Government contested the claim.

35.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

36.

The applicant also claimed reimbursement of his legal costs and expenses incurred in the domestic proceedings and before the Court. He left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

37.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

38.

On the basis of the information in its possession and the Court’s case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 1,500 for the costs of the enforcement proceedings and EUR 2,000 for the costs and expenses before the Court.

D.

Default interest

39.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 3,500 (three thousand five hundred euros) for legal costs

and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 31 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President