Miscioscia împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE MISCIOCIA v. ITALIA (Declarația nr. 58408/00) HOTĂRÂREA STRASBOURG 31 iulie 2003 FINAL 31/10/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale În cazul Miscioscia v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L.

Rozakis Președintele Lorenzen Bonello dna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna Steiner judecători și dl Nielsen grefierul secțiunii adjuncte, care a deliberat în privat la 8 iulie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 58408/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Giannino Miscioscia („reclamantul”), la 5 mai 1999. Reclamantul este reprezentat de dl M. Marino un avocat practicant la Milano. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentii lor succesivi, respectiv V. Esposito și V. Crisafulli.

La 23 mai 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1931 și trăiește în Milano. El este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat B.L. într-o scrisoare înregistrată din 11 octombrie 1993, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să termine închirierea la expirarea termenului la 29 septembrie 1994 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 2 mai 1994, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului milan. Prin decizia din 2 iunie 1994, care a fost făcută executivă la 13 iunie 1994, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța la 29 septembrie 1996 și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 iunie 1994. Decembrie 1996. Întârzierea de doi ani se datorează Legii nr. 359/1992, care a prelungit timp de doi ani expirarea termenului.

10. La 14 februarie 1997, reclamantul a notificat locatarului care o cere să părăsească sediul. 11. La 26 februarie 1997, el a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de un judecător la 21 martie 1997. 12. Între 21 martie 1997 și 29 ianuarie 1998, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 13. Reclamantul a decis apoi să suspende procedura de executare pentru a evita costuri suplimentare. 14. La o dată neespecificată din aprilie 2001, reclamantul a recuperat posesia apartamentului deoarece locatarul, care a fost în achiziții de închiriere începând cu 29 decembrie 1999, a dispărut.

II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 15. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială de locație cu scopul de a controla chiriile. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. Sistemul de control al chirielor 16. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumată după cum urmează.

17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 18. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, a intrat în vigoare o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în derogare). Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 19. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria.

Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 20. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 21. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului.

22. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele.

23. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 24. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48).

27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 28. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 29. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a calculat-o după cum urmează: 9.751.269 lire italiene (ITL) [5.036.11 euro (EUR) pentru achizițiile de închiriere; ITL 3.685.000 [1903.14 EUR] pentru daune cauzate apartamentului de chiriaș.

De asemenea, reclamantul a susținut diferența dintre închirierea valorii de piață și închirierea impusă prin lege pentru o perioadă de timp între septembrie 1994 (cu data expirării închirierii) și aprilie 2001 (cu momentul în care reclamantul a recuperat posesia apartamentului). El a subliniat că diferența dintre închirierea impusă prin lege și închirierea pe piață liberă este de aproximativ o treime, dar el nu a dat nici o cifră. El a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte în mod echitabil. 30. Guvernul a contestat aceste creanțe. 31. În ceea ce privește achizițiile de închiriere, precum și daunele cauzate de locatar, Curtea observă că reclamantul are dreptul să recupereze atât direct de locatar și consideră că nu ar trebui acordată nicio atribuire sub acest cap. Prin urmare, reclamația este respinsă.

32. În ceea ce privește pierderea închirierii, Curtea consideră că reclamantul nu a depus informații despre reclamația sa, însoțit de documentele justificative sau de bonuri relevante, conform articolului 60 din Regulamentul de procedură. Prin urmare, Curtea decide să respingă cererea reclamantului. Reclamantul a solicitat rambursarea prejudiciilor morale. El a lăsat evaluarea acesteia la discreția Curții. 34. Guvernul a contestat cererea. 35. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Hotărând pe o bază echitabilă, acesta îi acordă 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 36. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice suportate în cadrul procedurii interne și în fața Curții.

El a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 37. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat reclamația. În ceea ce privește costurile și cheltuielile în fața Curții, Guvernul nu a formulat nicio observație. 38. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 1.500 EUR pentru costurile procedurii de executare și de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 3.500 EUR (3.000 cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi impugnabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 31 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF MISCIOSCIA v. ITALY (Application no. 58408/00) JUDGMENT STRASBOURG 31 July 2003 FINAL 31/10/2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision . In the case of Miscioscia v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , judges , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 8 July 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1931 and lives in Milan.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court’s judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

28. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (ii) EUR 3,500 (three thousand five hundred euros) for legal costs and expenses; (iii) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 31 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President