CASE OF POZZI v. ITALY

CASE OF POZZI v. ITALY (CtEDO, 2003)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE POZZI v. ITALIA (Declarația nr. 59367/00) HOTĂRÂREA STRASBOURG 4 decembrie 2003 FINAL 04/03/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Pozzi v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă de: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Doamna Tulkens Kovler Zagrebelsky Hajiyev, judecătorii și dl Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii, care a deliberat în privat la 13 noiembrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 59367/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Piero Pozzi („reclamantul”), la 21 martie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de dl P. De Sanctis Mangelli, avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și, respectiv, de co-agentii lor succesivi, dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. La 7 martie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamantul s-a născut în 1929 și locuiește în Roma. El este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat F.S.A. într-o scrisoare servită în chiriașul din 9 octombrie 1984, reclamantul a informat chiriașul despre intenția sa de a încheia închiriere și l-a convocat să apară în fața Magistratului de Roma. Prin decizia din 23 octombrie 1984, care a fost pus în aplicare la 8 Noiembrie 1984, Magistratul Romei a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie eliminat până la 23 octombrie 1985. La 12 februarie 1986, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 3 aprilie 1986, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 9 mai 1986. 10. Între 9 mai 1986 și 29 ianuarie 1999, judecătorul a făcut patruzeci și trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 11. La 28 octombrie 1998, reclamantul a încheiat o procedură împotriva locatarului în instanța magistratului de la Roma. În conformitate cu art. 1591 din Codul Civil italian, el a solicitat rambursarea daunelor cauzate de locatar în ceea ce privește pierderea închirierii. 12. La 21 septembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. 13. La 26 noiembrie 1999, reclamantul a întrerupt procedura civilă intenționată împotriva chiriașului. Potrivit reclamantului, nu avea nici o perspectiva de a obține o compensare adecvată, având în vedere dispozițiile Legii nr. 421 din 9 decembrie 1998 care a limitat compensația solicitabilă de proprietar la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, în proporție crescută în funcție de costul de viață, plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 14. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. În sfârșit, pentru unele cazuri, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 a fost introdus prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al închirierilor 15. În ceea ce privește controlul închirierilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 16. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirieri echitabile” (așa numită equo canon) ) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 17. Al doilea pas al autorităților italiene din august 1992. Acesta a fost luat în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile închirierilor (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 18. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chiriașii și liberalizat chiriașii. Obligațiile chiriașilor în cazul restituirii întârziere 19. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 20. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 21. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 22. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 23. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 24. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 25. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 26. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 28. Reclamantul a solicitat, în primul rând, repararea pagubelor pecuniare pe care le-a susținut. El a propus două mijloace alternative de calcul: - fie 30% din valoarea apartamentului [750.000.000 de lire italiene (ITL), 387.342.67 euro (EUR)], adică suma 225.000.000 ITL [116.202.80 EUR] ca reparație pentru reducerea obișnuită a prețului de apartamente nu vacante în caz de vânzare; - sau pierderea închirierii, adică suma de 230.000.000 de ITL [118.784 EUR], ca reparație pentru diferența dintre închirierea valorii de piață a apartamentului și a închirierii impuse prin lege pentru perioada de timp din august 1992 până în septembrie 1999. În scopul evaluării prețului valorii de piață și a închirierii apartamentului, reclamantul a prezentat un aviz expert depus în instanța magistratului de la Roma în 1998. În ceea ce privește prima mijloace de calcul propusă de reclamant, Guvernul a contestat afirmația că nimic din dosar nu sugerează că a încercat, dar nu a putut, să vândă apartamentul. Prin urmare, Curtea respinge. 31. Pe de altă parte, având în vedere a doua mijloace de calcul propusă de reclamant, Curtea consideră că trebuie acordată compensație pentru prejudiciile materiale care rezultă din pierderea închirierii pentru perioada de timp aferentă încălcărilor constatate. Având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, Curtea decide să atribuie reclamantului, pe o bază echitabilă, suma de 100 000 EUR. Prejudiciu moral 32. Reclamantul a solicitat 100 000 000 EUR ITL [51,645,69 EUR] pentru prejudiciile morale. De asemenea, el a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 33. Guvernul a contestat cererea. 34. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, hotărând pe o bază echitabilă, îi acordă 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 35. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea pentru costurile și cheltuielile sale juridice, după cum urmează: 9.053.421 ITL [4.675 EUR] pentru costurile procedurii de executare; 3.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinainte de Curte. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, reclamantul a lăsat, de asemenea, chestiunea să fie evaluată de către Curte în mod echitabil. 36. Guvernul a contestat cererile. 37. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 2.200 EUR pentru costurile procedurii de executare și de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 38. Curtea acordă o sumă totală de 4.200 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 100 000 EUR (1 sută mii EUR) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (3 mii EUR) pentru prejudiciu moral; (iii) 4.200 EUR (4 mii două mii euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni de mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 4 decembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF POZZI v. ITALY

(Application no. 59367/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

4 December 2003

FINAL

04/03/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Pozzi v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 13 November 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 59367/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mr Piero Pozzi (“the applicant”), on 21

March 2000.

2.

The applicant was represented by Mr P. De Sanctis Mangelli, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co-Agents respectively Mr V. Esposito and Mr

F. Crisafulli.

3.

On 7 March 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1929 and lives in Rome.

5.

He is the owner of a flat in Rome, which he had let to F.S.A.

6.

In a writ served on the tenant on 9 October 1984, the applicant informed the tenant of his intention to terminate the lease and summoned him to appear before the Rome Magistrate.

7.

By a decision of 23 October 1984, which was made enforceable on 8

November 1984, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 23 October 1985.

8.

On 12 February 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

9.

On 3 April 1986 he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 May 1986.

10.

Between 9 May 1986 and 29 January 1999, the bailiff made forty-three attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

11.

On 28 October 1998, the applicant instituted proceedings against the tenant in the Rome magistrate's court. Pursuant to Article 1591 of the Italian Civil Code, he sought the reimbursement of the damages caused by the tenant in terms of loss of rent.

12.

On 21 September 1999, the applicant recovered possession of the flat.

13.

On 26 November 1999, the applicant discontinued the civil proceedings instituted against the tenant. According to the applicant, he had had no prospects of obtaining adequate compensation in the light of the provisions of Law no. 421 of 9 December 1998 which limited the compensation claimable by the owner to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living, plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

14.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30

June

2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24

June

2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

A.

The system of control of the rents

15.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

16.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27 July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

17.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

18.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

19.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

20.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

21.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

22.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

23.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

24.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

25.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

26.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately thirteen years and four months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

27.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

28.

The applicant sought, firstly, reparation for the pecuniary damage he had sustained. He proposed two alternative means of calculations:

- either the 30% of the value of the flat [750,000,000 Italian lire (ITL), 387,342.67 euros (EUR)], i.e. the sum of ITL

225,000,000

[EUR

116,202.80] as reparation for the usual reduction of the price of not vacant flats in case of sale;

- or the loss of rent, i.e. the sum of ITL 230,000,000 [EUR 118,784], as reparation for the difference between the market value rent of the flat and the rent imposed by law for the period of time from August

1992 to September 1999.

For the purpose of assessing the market value price and rent of the flat, the applicant submitted an expert opinion deposited to the Rome magistrate's court in 1998.

29.

The Government contested the claims.

30.

As regards the first mean of calculation proposed by the applicant, the Court observes on the one hand that nothing in the file suggests that he attempted, but had not been able, to sell the flat. Accordingly, the Court rejects it.

31.

On the other hand, having regard to the second mean of calculation proposed by the applicant, the Court considers that he must be awarded compensation for the pecuniary damage resulting from the loss of rent for the period of time related to the violations found. In the light of the evidence before it and the period concerned, the Court decides to award the applicant, on an equitable basis, the sum of EUR 100,000.

B.

Non-pecuniary damage

32.

The applicant claimed ITL 100,000,000 [EUR 51,645.69] for the non-pecuniary damage. He also left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

33.

The Government contested the claim.

34.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

35.

The applicant also claimed reimbursement for his legal costs and expenses as follows:

-

ITL 9,053,421 [EUR 4,675] for the costs of the enforcement proceedings;

-

EUR 3,000 for the costs and expenses before the Court.

As regards the costs and expenses before the Court, the applicant also left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

36.

The Government contested the claims.

37.

On the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 2,200 for the costs of the enforcement proceedings and EUR 2,000 for the costs and expenses incurred before the Court.

38.

The Court awards a total sum of EUR 4,200 for legal costs and expenses.

D.

Default interest

39.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 100,000 (one hundred thousand euros) for pecuniary damage;

(ii)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

EUR 4,200 (four thousand two hundred euros) for legal costs

and expenses;

(iv)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 4 December 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President