CASE OF BONAMASSA v. ITALY

CASE OF BONAMASSA v. ITALY (CtEDO, 2003)

CAUZA PRIMEI SECȚIUNI DE BONAMASSA v. ITALIA (Declarația nr. 65413/01) HOTĂRÂREA STRASBOURG 2 octombrie 2003 FINAL 02/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Bonamassa v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Doamna Tulkens Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl S. Nielsen, grefierul secțiunea adjunctă, care a deliberat în privat la 11 septembrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 65413/01) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Claudio Bonamassa („reclamantul”), la 20 ianuarie 2001. Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către dl R. Mastroianni, un avocat care practică la Florența. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de consilienții lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli. La 27 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1950 și locuiește în Florența. El este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat A.R. într-o scrisoare înregistrată din 29 iunie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 7 iulie 1989, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Florenței. Prin decizia din 21 septembrie 1989, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 21 septembrie 1990. 10. La 25 noiembrie 1994, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 11. La 9 februarie 1995, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 22 februarie 1995. 12. Între 22 februarie 1995 și 13 iunie 2001, judecătorul a făcut nouă încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 13. La 6 decembrie 1995, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiul său 14. La 17 august 2000, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, procedurile de executare au fost suspendate până la 13 iunie 2001. 15. La 29 iunie 2001, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 16. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului chirielor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. Sistemul de control al chirielor 17. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumată după cum urmează. 18. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 19. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă de lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 20. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 21. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 22. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 23. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 24. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 25. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 26. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 27. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48). 28. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 30. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut, pe care a calculat-o după cum urmează: 25 000 euro (EUR), suma fiind pierderea închirierii pentru perioada din august 1992 (cu ocazia intrării în vigoare a legislației de relaxare a restricțiilor de închiriere) și din iunie 2001 (în cazul în care reclamantul a recuperat posesia apartamentului). 31. Guvernul a contestat reclamația. 32. Curtea observă că reclamantul a prezentat suma solicitată ca urmare a diferenței dintre închirierea valorii de piață și închirierea impusă prin lege. În scopul evaluării închirierii valorii de piață, reclamantul a prezentat două declarații ale unui expert (agenție de stat) care estimează respectiv valoarea apartamentului pentru anul 1997 și a închirierii valorii de piață pentru anul 2001. 33. Curtea remarcă că, în decembrie 1995, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent apartamentul ca apartament pentru fiul său. Prin urmare, nu poate solicita niciun drept la rambursarea pierderii de chirie, dar nu poate decât să solicite rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru a închiria un alt apartament care depășește chiria primită de locatar. Prin urmare, Curtea respinge cererea. Prejudiciu moral 34. Reclamantul a solicitat 50 000 EUR pentru prejudiciile morale. 35. Guvernul a contestat cererea. 36. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice, după cum urmează: - 3.181.85 EUR pentru costurile procedurii de executare; - 5.100 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 38. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat reclamația. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat nicio prezentare. 39. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1,500 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 40. Curtea acordă o sumă totală de 3,500 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 6000 EUR (sex mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 3,500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 2 octombrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

BONAMASSA v. ITALY

(Application no. 65413/01)

JUDGMENT

STRASBOURG

2 October 2003

FINAL

02/01/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Bonamassa v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

judges

,

and Mr

S. Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 11 September 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 65413/01) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mr Claudio Bonamassa (“the

applicant”), on 20 January 2001.

2.

The applicant is represented before the Court by Mr R. Mastroianni, a lawyer practising in Florence. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 27 June 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1950 and lives in Florence.

5.

He is the owner of a flat in Florence, which he had let to A.R.

6.

In a registered letter of 29 June 1987, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked him to vacate the premises by that date.

7.

The tenant told the applicant that he would not leave the premises.

8.

In a writ served on the tenant on 7 July 1989, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

9.

By a decision of 21 September 1989, which was made enforceable on the same day, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 21 September 1990.

10.

On 25 November 1994, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

11.

On 9 February 1995, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 22

February

1995.

12.

Between 22 February 1995 and 13 June 2001, the bailiff made nine attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

13.

On 6 December 1995, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his son

14.

On 17 August 2000, pursuant to section 6 of Law no. 431/98, the enforcement proceedings were suspended until 13 June 2001.

15.

On 29 June 2001, the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

16.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A. The system of control of the rents

17.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

18.

The first relevant measure was the Law

no.

392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

19.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

20.

Lastly, Law

no.

431 of 9

December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

21.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages”.

22.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

n.

392 of 27

July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

23.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

24.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

25.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

26.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

27.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-48).

28.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately six years and four months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

29.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

30.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage he had sustained, which he calculated as follows: 25,000 euros (EUR), the sum being the loss of rent for the period from to August 1992 (when the legislation relaxing on rent restrictions entered into force) and June 2001 (when the applicant recovered possession of the flat).

31.

The Government contested the claim.

32.

The Court observes that the applicant submitted the requested amount as the result of the difference between the market value rent and the rent imposed by law. For the purpose of assessing the market value rent, the applicant submitted two statements of an expert (estate agency) which estimates respectively the value of the flat for the year 1997 and the market value rent for the year 2001.

33.

The Court notes that, in December 1995, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the flat as accommodation for his son. Consequently, he cannot claim any entitlement to reimbursement of loss of rent but he can only claim the reimbursement of such costs and expenses incurred to rent another flat which go beyond the rent received from the tenant. However, he has not made such a claim. Therefore, the Court rejects the claim.

B.

Non-pecuniary damage

34.

The applicant claimed EUR 50,000 for the non-pecuniary damage.

35.

The Government contested the claim.

36.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

6,000 under this head.

C.

Costs and expenses

37.

The applicant also claimed reimbursement of his legal costs and expenses as follows:

- EUR 3,181.85 for the costs of the enforcement proceedings;

- EUR 5,100 for the costs and expenses before the Court.

38.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

39.

On the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 1,500 for the costs and expenses incurred in the domestic proceedings and EUR 2,000 for the costs and expenses incurred before the Court.

40.

The Court awards a total sum of EUR 3,500 for legal costs and expenses.

D.

Default interest

41.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 6,000 (six thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 3,500 (three thousand five hundred euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 2 October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President