MISCIOSCIA v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINIBILITATEA cererii nr. 58408/00 de către Giannino MISCIOCIA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 23 mai 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić dna Botoucharova Zagrebriasky dna judecători Steiner și dna E. Fribergh secretarul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 5 mai 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul este un național italian, născut în 1931 și locuiește în Milano. El este reprezentat în fața Curții de către dl M. Marino un avocat practicant în Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat B.L. Într-o scrisoare înregistrată din 11 octombrie 1993, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 29 septembrie 1994 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Inchiriatul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul, iar într-o scrisoare servită la locatar la 2 mai 1994, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Milan. Prin decizia din 2 iunie 1994, care a fost făcută executivă la 13 iunie 1994, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de renunțare la 29 septembrie 1996 și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1996. Întârzierea de doi ani se datorează Legii nr. 359/1992, care a prelungit timp de doi ani expirarea termenului. La 14 februarie 1997, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. La 26 februarie 1997, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 21 martie 1997. Între 21 martie 1997 și 29 ianuarie 1998, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Reclamantul, apoi, a decis să suspende procedura de executare pentru a evita costuri suplimentare. La o dată neespecificată din aprilie 2001, reclamantul a recuperat posesia apartamentului deoarece chiriașul, care a fost în achiziții de închiriere din 29 de ani. Decembrie 1999, a dispărut. DREPTUL Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare și despre refuzul dreptului de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordinea priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 58408/00

by Giannino MISCIOSCIA

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 23

May 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 5 May 1999,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1931 and living in Milan. He is represented before the Court by Mr M. Marino a lawyer practising in Milan.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Milan, which he had let to B.L.

In a registered letter of 11 October 1993, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 29

September 1994 and asked her to vacate the premises by that date.

The tenant told the applicant that she would not leave the premises.

In a writ served on the tenant on 2 May 1994, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 2 June 1994, which was made enforceable on 13 June 1994, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit on 29 September 1996 and ordered that the premises be vacated by 31 December 1996.

The delay of two years is due to Law no.

359/1992, which extended for two years the expiry of the term.

On 14 February 1997, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 26 February 1997, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 21 March 1997.

Between 21 March 1997 and 29 January 1998, the bailiff made five attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

The applicant, then, decided to suspend the enforcement proceedings in order to avoid additional costs.

On an unspecified date of April 2001, the applicant recovered possession of the apartment because the tenant, who was in rent arrears since 29

December 1999, had disappeared.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of his right of access to a court.

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that he failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President