CtEDO 04.10.2001 Auto

MALESCIA v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
04.10.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MALESCIA v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42343/98 de Maria MALESCIA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 6 aprilie 1998 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 22 iulie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1938 și trăiește în Milano. Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Compania Stelios a fost proprietarul unui apartament din Milano pe care l-a lăsat E.T. într-o scrisoare înregistrată trimisă în decembrie 1990, Stelios a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 29 septembrie 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriașul din 19 martie 1991, Stelios și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Milan. Prin decizia din 4 aprilie 1991, care a fost făcută executivă la 30 iunie 1993, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la aceeași dată. La 15 decembrie 1992, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare. La 15 noiembrie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 25 ianuarie 1994, ea a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de un judecător la 11 februarie 1994. Într-o scrisoare înregistrată din 13 martie 1995, reclamantul a propus negocieri către chiriaș pentru a soluționa dispute, dar au eșuat. Între 11 februarie 1994 și 15 martie 1999, judecătorul a făcut 17 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 14 decembrie 1999, executarea ordinului de posesie a fost suspendată în temeiul articolului 6 din Legea nr. 431/98 și stabilită pentru 12 mai 2000. La 9 mai 2000 și 13 iunie 2000, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. Mai târziu, în iunie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție că întârzierea în aplicarea ordinului emis de judecător a avut ca rezultat negarea dreptului de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cauzei. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă