MALESCIA v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42343/98 de Maria MALESCIA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 6 aprilie 1998 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 22 iulie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1938 și trăiește în Milano. Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Compania Stelios a fost proprietarul unui apartament din Milano pe care l-a lăsat E.T. într-o scrisoare înregistrată trimisă în decembrie 1990, Stelios a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 29 septembrie 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriașul din 19 martie 1991, Stelios și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Milan. Prin decizia din 4 aprilie 1991, care a fost făcută executivă la 30 iunie 1993, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la aceeași dată. La 15 decembrie 1992, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare. La 15 noiembrie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 25 ianuarie 1994, ea a informat locatarul că ordinul de posesie ar fi executat de un judecător la 11 februarie 1994. Într-o scrisoare înregistrată din 13 martie 1995, reclamantul a propus negocieri către chiriaș pentru a soluționa dispute, dar au eșuat. Între 11 februarie 1994 și 15 martie 1999, judecătorul a făcut 17 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 14 decembrie 1999, executarea ordinului de posesie a fost suspendată în temeiul articolului 6 din Legea nr. 431/98 și stabilită pentru 12 mai 2000. La 9 mai 2000 și 13 iunie 2000, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. Mai târziu, în iunie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție că întârzierea în aplicarea ordinului emis de judecător a avut ca rezultat negarea dreptului de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cauzei. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 42343/98

by Maria MALESCIA

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 6 April 1998 and registered on 22 July 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1938 and living in Milan.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

Stelios company was the owner of an apartment in Milan which it had let to E.T.

In a registered letter sent in December 1990, Stelios informed the tenant that it intended to terminate the lease on expiry of the term on 29 September 1992 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 19 March 1991, Stelios reiterated its intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 4 April 1991, which was made enforceable on 30 June 1993, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by the same date.

On 15 December 1992, the applicant became the owner of the apartment and pursued the enforcement proceedings.

On 15 November 1993, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 25 January 1994, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 11 February 1994.

In a registered letter of 13 March 1995, the applicant proposed negotiations to the tenant in order to settle their dispute, but they failed.

Between 11 February 1994 and 15 March 1999, the bailiff made seventeen

attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 14 December 1999, the enforcement of the order for possession was suspended pursuant Section 6 of Law no.431/98 and set for 12 May 2000.

On 9 May 2000 and 13 June 2000, the bailiff made two attempts to recover possession.

Later in June 2000, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention that the delay in the enforcement of the order issued by the Magistrate resulted in a denial of her right of access to a court.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President