R.M. împotriva Italiei

DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32403/96 de către R.M. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 30 mai 2000 în calitate de Cameră compusă de judecători C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, G. Bonello, dna V. Strážnická, M. Fischbach, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 iunie 1996 și înregistrată la 24 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1938 și locuiește în Lodi.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dna Donatella Rossi, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat A.B. Într-o scrisoare înregistrată din 4 mai 1990, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 29 martie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 1 iunie 1990, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan.

Prin decizia din 29 iunie 1990, care a fost făcută executivă la 11 ianuarie 1991, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 septembrie 1991. La 20 septembrie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent ca locație pentru fiica sa. La 10 octombrie 1991, reclamantul a notificat chiriașul care l-a solicitat să abandoneze locația.

La 14 noiembrie 1991, ea a notificat locatarului să-l informeze că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 29 noiembrie 1991. Între 29 noiembrie 1991 și 18 martie 1996, judecătorul a făcut 21 de încercări de recuperare a posesiunii, la 29 noiembrie 1991, 29 noiembrie 1991, 30 ianuarie 1992, 25 martie 1992, 21 mai 1992, 28 iulie 1992, 19 octombrie 1992, 26 ianuarie 1993, 15 aprilie 1993, 28 iunie 1993, 18 octombrie 1993, 24 ianuarie 1994, 14 aprilie 1994, 11 iulie 1994, 21 noiembrie 1994, 17 februarie 1995, 23 mai 1995, 11 septembrie 1995, 27 noiembrie 1995, 22 februarie 1996 și 18 martie 1996. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.

La 20 mai 1996, chiriașul a evacuat premiile. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTE Reclamantul se plânge de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul mai mult despre durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și că, în același proces, a susținut constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză.

Reclamantul contează argumentele guvernului. Ea susține că instanța administrativă ar fi avut competența doar de a anula deciziile prefectului care nu au aplicat criteriile care reglementează prioritatea. Ea nu susține că deciziile prefectului sunt arbitrare, dar că aplicarea criteriilor pentru determinarea priorității a avut un impact disproporționat asupra dreptului ei de proprietate. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar.

Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan.

Reclamantul susține că dreptul ei de proprietate a fost limitat de imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în decursul a multor ani de la emiterea ordinului de posesie. Ea susține în continuare că condițiile economice ale chiriașului nu justifică protecția sa. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District.

Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul Milan se datorează incapacității statului italian de a găsi o soluție valabil pentru problemele de locuință. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter).

Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32403/96 by R.M. against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30 May 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr B. Conforti, Mr G. Bonello, Mrs V. Strážnická, Mr M. Fischbach, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits , judges , [Note1] and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 19 June 1996 and registered on 24 July 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1938 and living in Lodi.

She is represented before the Court by Mrs Donatella Rossi, a lawyer practising in Milan. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Milan, which she had let to A.B. In a registered letter of 4 May 1990, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 29 March 1991 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 1 June 1990, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 29 June 1990, which was made enforceable on 11 January 1991, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 29 September 1991. On 20 September 1991, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for her daughter. On 10 October 1991, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 14 November 1991, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 29 November 1991. Between 29 November 1991 and 18 March 1996, the bailiff made 21 attempts to recover possession, on 29 November 1991, 29 November 1991, 30 January 1992, 25 March 1992, 21 May 1992, 28 July 1992, 19 October 1992, 26 January 1993, 15 April 1993, 28 June 1993, 18 October 1993, 24 January 1994, 14 April 1994, 11 July 1994, 21 November 1994, 17 February 1995, 23 May 1995, 11 September 1995, 27 November 1995, 22 February 1996 and 18 March 1996. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 20 May 1996, the tenant vacated the premises. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS 1. The applicant complains about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment. 2. The applicant further about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of her right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions.

No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies.

They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned. The applicant contests the Government’s arguments. She argues that the administrative courts would only have had jurisdiction to set aside decisions of the prefect that failed to apply the criteria governing priority. She does not argue that the prefect’s decisions were arbitrary, but that the application of the criteria for determining priority had a disproportionate impact on her right of property. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. The applicant argues that her right of property has been limited by the impossibility to repossess her apartment during many years from the issue of the order for possession. She further argues that the tenant’s economic conditions did not justify his protection.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Milan Magistrate is due to the incapacity of the Italian State to find a valid solution to housing problems. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President [Note1] Judges names are to be followed by a COMMA and a MANUAL LINE BREAK (Shift+Enter). When inserting names via AltS please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)