R.M. v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
R.M. v. ITALY (CtEDO, 2000)
DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32403/96 de către R.M. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 30 mai 2000 în calitate de Cameră compusă de judecători C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, G. Bonello, dna V. Strážnická, M. Fischbach, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 iunie 1996 și înregistrată la 24 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1938 și locuiește în Lodi. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna Donatella Rossi, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat A.B. Într-o scrisoare înregistrată din 4 mai 1990, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 29 martie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 1 iunie 1990, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan. Prin decizia din 29 iunie 1990, care a fost făcută executivă la 11 ianuarie 1991, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 septembrie 1991. La 20 septembrie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent ca locație pentru fiica sa. La 10 octombrie 1991, reclamantul a notificat chiriașul care l-a solicitat să abandoneze locația. La 14 noiembrie 1991, ea a notificat locatarului să-l informeze că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 29 noiembrie 1991. Între 29 noiembrie 1991 și 18 martie 1996, judecătorul a făcut 21 de încercări de recuperare a posesiunii, la 29 noiembrie 1991, 29 noiembrie 1991, 30 ianuarie 1992, 25 martie 1992, 21 mai 1992, 28 iulie 1992, 19 octombrie 1992, 26 ianuarie 1993, 15 aprilie 1993, 28 iunie 1993, 18 octombrie 1993, 24 ianuarie 1994, 14 aprilie 1994, 11 iulie 1994, 21 noiembrie 1994, 17 februarie 1995, 23 mai 1995, 11 septembrie 1995, 27 noiembrie 1995, 22 februarie 1996 și 18 martie 1996. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 20 mai 1996, chiriașul a evacuat premiile. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTE Reclamantul se plânge de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul mai mult despre durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și că, în același proces, a susținut constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului. Ea susține că instanța administrativă ar fi avut competența doar de a anula deciziile prefectului care nu au aplicat criteriile care reglementează prioritatea. Ea nu susține că deciziile prefectului sunt arbitrare, dar că aplicarea criteriilor pentru determinarea priorității a avut un impact disproporționat asupra dreptului ei de proprietate. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că dreptul ei de proprietate a fost limitat de imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în decursul a multor ani de la emiterea ordinului de posesie. Ea susține în continuare că condițiile economice ale chiriașului nu justifică protecția sa. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul Milan se datorează incapacității statului italian de a găsi o soluție valabil pentru problemele de locuință. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)