M.P. împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31923/96 de către M.P. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler judecători [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 17 aprilie 1996 și înregistrată la 17 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1925 și locuiește în Florența.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Norberto Pollastri, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat S.G. într-o scrisoare înregistrată din 26 martie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 12 iunie 1985, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței.

La 27 decembrie 1985, judecatorul Florenței a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 28 decembrie 1986. Această decizie a fost făcută executivă la 7 aprilie 1987. La 16 aprilie 1987, reclamantul a notificat locatarul care l-a obligat să abandoneze sediul.

La 20 mai 1987, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 29 iunie 1987. Între 29 iunie 1987 și 17 septembrie 1992, judecătorul a făcut 14 încercări de recuperare a posesiunii, la 29 iunie 1987, 23 noiembrie 1987, 11 mai 1988, 6 februarie 1989, 1 Iunie 1989, 30 octombrie 1989, 5 iunie 1990, 28 septembrie 1990, 13 decembrie 1990, 12 martie 1991, 19 septembrie 1991, 16 ianuarie 1992, 12 mai 1992, 17 septembrie 1992. Fiecare încercare s-a dovedit infructuoasă, deoarece, în conformitate cu dispozițiile statutare care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 28 septembrie 1992, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgentă sediul pentru a le vinde la un preț normal de piață.

Între 20 ianuarie 1993 și 16 septembrie 1998, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiei, la 20 ianuarie 1993, la 12 mai 1993, 15 septembrie 1993, 2 martie 1994, 15 septembrie 1994, 2 martie 1995, 15 septembrie 1995, 6 Martie 1996, 18 septembrie 1996, 6 martie 1997, 18 septembrie 1997, 5 martie 1998 si 16 septembrie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit a fi infructata, deoarece reclamantul nu a fost niciodata acordata asistenta politiei in aplicarea ordinii de posesie. In urma intrării in vigoare a Legii nr. 431/98, procedura de aplicare a legii a fost suspendata. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare. DREPTUL reclamantului se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63).

Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că nu poate dispune de proprietatea ei pentru a-l vinde pentru valoarea de piață. Ea susține în continuare că chiria plătită de chiriaș nu compensa cheltuielile suportate pentru menținerea apartamentului și taxele pe care trebuie să le plătească.

În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31923/96 by M.P. against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 25 May 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, Mr A. Kovler , judges , [Note1] and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 17 April 1996 and registered on 17 June 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1925 and living in Florence.

She is represented before the Court by Mr Norberto Pollastri, a lawyer practising in Florence. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Florence, which she had let to S.G. In a registered letter of 26 March 1983, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 12 June 1985 the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate. On 27 December 1985, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 28 December 1986. That decision was made enforceable on 7 April 1987. On 16 April 1987, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 20 May 1987, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 29 June 1987. Between 29 June 1987 and 17 September 1992, the bailiff made 14 attempts to recover possession, on 29 June 1987, 23 November 1987, 11 May 1988, 6 February 1989, 1 June 1989, 30 October 1989, 5 June 1990, 28 September 1990, 13 December 1990, 12 March 1991, 19 September 1991, 16 January 1992, 12 May 1992, 17 September 1992. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 28 September 1992, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises in order to sell them at a normal market price.

Between 20 January 1993 and 16 September 1998, the bailiff made 13 attempts to recover possession, on 20 January 1993, 12 May 1993, 15 September 1993, 2 March 1994, 15 September 1994, 2 March 1995, 15 September 1995, 6 March 1996, 18 September 1996, 6 March 1997, 18 September 1997, 5 March 1998 and 16 September 1998. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. Following the entry into force of Law No. 431/98, the enforcement proceedings were suspended. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS 1. The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment.

2. The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of her right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding.

This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding.

This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. The applicant argues that she cannot dispose of her property in order to sell it for its market value. She further argues that the rent paid by the tenant does not compensate the expenses incurred in maintaining the apartment and the taxes she has to pay for it. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President [Note1] Judges names are to be followed by a COMMA and a MANUAL LINE BREAK (Shift+Enter). When inserting names via AltS please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)