A.G. and G.M. v. ITALY

HOTĂRÂREA PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31740/96 de către A.G. și G.M. împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă la 15 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler judecători [Notă1] și E. Fribergh, secretarul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 11 mai 1996 și înregistrată la 5 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1951 și 1953, locuind în Florența. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Stefano Ceni, avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: dna B.P. a fost proprietara unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat M.D.S. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 21 noiembrie 1985, ea i-a informat de intenția ei de a termina leasingul expirat la 31 mai 1986 și l-a chemat să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 9 decembrie 1985, care a fost făcută executivă la 11 octombrie 1988, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 31 decembrie 1988. La 17 decembrie 1986, reclamanții au devenit proprietarii apartamentului. La 8 noiembrie 1989, reclamanții au primit anunț asupra chiriașului care l-a solicitat să scape de apartament. La 27 decembrie 1989, reclamanții au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 23 ianuarie 1990. La 2 iunie 1990, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent ca locație pentru ei înșiși. Între 23 ianuarie 1990 și 17 iunie 1996, judecătorul a făcut 14 încercări de recuperare a posesiunii, la 23 ianuarie 1990, 30 noiembrie 1990, 30 mai 1991, 26 noiembrie 1991, 27 mai 1992, 11 noiembrie 1992, 4 februarie 1993, 22 septembrie 1993, 3 februarie 1994, 28 septembrie 1994, 11 mai 1995, 12 octombrie 1995, 20 martie 1996, și 17 iunie 1996 Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au fost acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 4 septembrie 1996, chiriașul a evacuat premiile. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS Reclamanții se plâng de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, susținând că nu au eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și că, în același proces, a susținut constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31740/96

by A.G. and G.M.

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15 June 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

E. Levits,

Mr

A. Kovler

,

judges

,

[Note1]

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 11 May 1996 and registered on 5 June 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are Italian nationals, born in 1951 and 1953, living in Florence.

They are represented before the Court by Mr Stefano Ceni, a lawyer practising in Florence.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

Mrs B.P. was the owner of an apartment in Florence, which she had let to M.D.S.

In a writ served on the tenant on 21 November 1985, she informed him of her intention to terminate the lease expiring on 31 May 1986 and summoned him to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 9 December 1985, which was made enforceable on 11October 1988, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988.

On 17 December 1986, the applicants became the owners of the apartment.

On 8 November 1989, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 27 December 1989, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23 January 1990.

On 2 June 1990, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves.

Between 23 January 1990 and 17 June 1996, the bailiff made 14 attempts to recover possession, on 23 January 1990, 30 November 1990, 30 May 1991, 26 November 1991, 27

May 1992, 11 November 1992, 4 February 1993, 22 September 1993, 3 February 1994, 28

September 1994, 11 May 1995, 12 October 1995, 20 March 1996, and 17 June 1996

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 4 September 1996, the tenant vacated the premises.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTS

1.

The applicants complain about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their apartment.

2.

The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicants complain that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies. They submit that they have failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no.

431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President

[Note1]

Judges names are to be followed by a

COMMA

and a

MANUAL

LINE

BREAK

(Shift+Enter). When inserting names via

AltS

please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)