M.P. AND OTHERS v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32664/96 de către M.P. și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 7 septembrie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, judecătorii A. Kovler [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 24 iulie 1996 și înregistrată la 20 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1928, 1921 și 1932 și trăiesc în Genova, Florența și, respectiv, Pratovecchio. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Dna C.B.P. a fost proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat să-l adăpostească pe M.R. Într-o scrisoare înregistrată din 6 iunie 1983, dna C.B.P a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 30 noiembrie 1983, ea a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 20 decembrie 1983, care a fost făcută executivă la 28 februarie 1984, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 31 decembrie 1984. La 13 martie 1986, dna C.B.P a notificat chiriașul care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 9 mai 1986, reclamanții, moștenitorii doamnei C.B.P, care au murit între timp, au informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 12 iunie 1986. Între 12 iunie 1986 și 15 septembrie 1994, judecătorul a făcut 17 încercări de recuperare a posesiunii, la 12 iunie 1986, 19 septembrie 1986, 16 ianuarie 1987, 25 mai 1987, 25 septembrie 1987, 25 septembrie 1987, 15 februarie 1988, 20 octombrie 1988, 10 mai 1989, 27 noiembrie 1989, 22 mai 1990, 29 ianuarie 1991, 3 octombrie 1991, 14 februarie 1992, 20 noiembrie 1992, 2 iulie 1993, 25 noiembrie 1993 și 15 septembrie 1994. Aceste încercări s-au dovedit a fi eșuate, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevede suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 29 aprilie 1995, reclamanții au notificat locatarului care l-a solicitat din nou să abandoneze sediul. La 24 mai 1995, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 23 iunie 1995 între 23 iunie 1995 și 24 mai 1999, judecătorul a făcut 9 încercări de recuperare a posesiei, la 23 iunie 1995, 6 martie 1996, 29 iulie 1996, 29 octombrie 1996, 28 februarie 1997, 16 octombrie 1997, 28 mai 1998, 3 decembrie 1998 și 24 mai 1999. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea de expulziții, reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Procedurile sunt în prezent pendente; reclamanții nu au recuperat posesia apartamentului lor până în prezent. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V, care va fi publicat. COMPLAINTE Reclamanții se plâng de incapacitatea lor prelungită - prin lipsa asistenței de poliție - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Reclamanții se plâng că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Ei se plâng de durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Reclamanții susțin că modul în care guvernul italian a abordat problemele de locuință s-a dovedit ineficient, dar guvernul nu a găsit alternative. În consecință, au fost făcute să aștepte 14 ani, dar această așteptare prolungată a fost inutilă în măsura în care nu s-a găsit nici o soluție între timp la problemele de locuință ale chiriașilor. Această așteptare este excesivă indiferent dacă reclamanții au nevoie urgentă de apartament și constituie o încălcare a drepturilor acestora în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al articolului 6 § 1 din Convenție. Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Sarcina impusă reclamanților nu este disproporționată față de obiectivul legitim încasat de legislația în cauză, ținând seama în special de faptul că nu au dreptul la prioritate în acordarea asistenței de poliție. În orice caz, guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32664/96

by M.P. and Others

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 7 September 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

G. Bonello,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

A. Kovler

,

judges

,

[Note1]

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 24 July 1996 and registered on 20 August 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are Italian nationals, born in 1928, 1921 and 1932 and living in Genova, Florence and Pratovecchio respectively.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

Mrs C.B.P. was the owner of an apartment in Florence, which she had let to M.R.

In a registered letter of 6 June 1983, Mrs C.B.P informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 30 November 1983, she reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 20 December 1983, which was made enforceable on 28 February 1984, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1984. On 13 March 1986, Mrs C.B.P served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 9 May 1986, the applicants, heirs of Mrs C.B.P, who had died in the meantime, served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 12 June 1986.

Between 12 June 1986 and 15 September 1994, the bailiff made 17 attempts to recover possession, on 12 June 1986, 19 September 1986, 16 January 1987, 25 May 1987, 25

September

1987, 15 February 1988, 20 October 1988, 10 May 1989, 27 November 1989, 22

May 1990, 29 January 1991, 3 October 1991, 14 February 1992, 20 November 1992, 2

July

1993, 25 November 1993 and 15 September 1994. These attempts proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 29 April 1995, the applicants served notice on the tenant requiring him again to vacate the premises.

On 24 May 1995, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23 June 1995.

Between 23 June 1995 and 24 May 1999, the bailiff made 9 attempts to recover possession, on 23 June 1995, 6 March 1996, 29 July 1996, 29 October 1996, 28

February

1997, 16 October 1997, 28 May 1998, 3 December 1998 and 24 May 1999.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

The proceedings are currently pending; the applicants have not recovered possession of their apartment to date.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V, to be published.

COMPLAINTS

1.

The applicants complain about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their apartment.

2.

The applicants further complain under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicants complain that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

They complain about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The applicants argue that the manner in which the Italian Government have dealt with the housing problems has proved ineffective but the Government have failed to find alternatives. As a consequence, they were made to wait fourteen years, but this protracted wait has been useless to the extent that no solution has been found in the meantime to the tenant’s housing problems. This wait is excessive irrespective of whether the applicants were in urgent need of the apartment and amounts to a violation of their rights under Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention.

The Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. The burden imposed on the applicants is not disproportionate to the legitimate aim pursed by the legislation at issue, taking into account in particular that they were not entitled to priority in the grant of police assistance. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President

[Note1]

Judges names are to be followed by a

COMMA

and a

MANUAL

LINE

BREAK

(Shift+Enter). When inserting names via

AltS

please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)