D.L. și M.A. împotriva Italiei

D. L. și M.A. împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședința la 22 iunie 2000 în calitate de Camera compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 decembrie 1995 și înregistrată la 17 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, atât născuți în 1951, cât și trăiți în Florența.

Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părți, pot fi rezumat după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat G.M. într-o scrisoare înregistrată din 11 iunie 1987, reclamanții au informat chiriașul că au intenționat să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 13 iunie 1987, au servit un anunț pentru a renunta la chiriaș, dar el a refuzat să plece. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 19 septembrie 1987, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței.

Prin decizia din 26 noiembrie 1987, care a fost făcută executivă la 4 decembrie 1987, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. Între 25 iulie 1989 și 9 martie 1993, judecătorul a făcut 8 încercări de recuperare a posesiunii, la 25 iulie 1989, 18 aprilie 1990, 7 decembrie 1990, 15 martie 1991, 13 noiembrie 1991, 7 aprilie 1992, 8 octombrie 1992, 9 martie 1993. La 21 aprilie 1993, reclamanții au făcut o declarație legală care a solicitat urgent cazare pentru ei înșiși. La 30 iunie 1993, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul.

La 30 iulie 1993, au notificat chiriașul care l-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 9 septembrie 1993. Între 9 septembrie 1993 și 15 octombrie 1997, judecătorul a făcut 9 încercări de recuperare a posesiunii, la 9 septembrie 1993, 20 ianuarie 1994, 16 septembrie 1994, 21 martie 1995, 14 noiembrie 1995, 16 aprilie 1996, 15 octombrie 1996, 19 martie 1997 și 15 octombrie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. În ianuarie 1998, chiriașul a părăsit apartamentul și reclamanții l-au reușit. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, CEDH-V.

COMPLAINTE Reclamanții se plâng de incapacitatea lor prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de expulzare. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, susținând că nu au eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și că, în același proces, a susținut constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză.

Reclamanții conteste argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare, astfel încât această excepție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar.

Această fază administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan.

Reclamanții susțin că imposibilitatea de a reuși apartamentul lor se datorează arbitrației deciziilor autorității administrative și complexității legislației relevante. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31926/96 by D.L. and M.A. against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 June 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, Mr A. Kovler, judges , and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 19 December 1995 and registered on 17 June 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are Italian nationals, both born in 1951 and living in Florence.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. A. The circumstances of the case The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to G.M. In a registered letter of 11 June 1987, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1987 and asked him to vacate the premises by that date. On 13 June 1987, they served a notice to quit on the tenant, but he refused to leave. In a writ served on the tenant on 19 September 1987, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 26 November 1987, which was made enforceable on 4 December 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. On an unspecified date, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. Between 25 July 1989 and 9 March 1993, the bailiff made 8 attempts to recover possession, on 25 July 1989, 18 April 1990, 7 December 1990, 15 March 1991, 13 November 1991, 7 April 1992, 8 October 1992, 9 March 1993. On 21 April 1993, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves. On 30 June 1993, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 30 July 1993, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 September 1993. Between 9 September 1993 and 15 October 1997, the bailiff made 9 attempts to recover possession, on 9 September 1993, 20 January 1994, 16 September 1994, 21 March 1995, 14 November 1995, 16 April 1996, 15 October 1996, 19 March 1997 and 15 October 1997. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. In January 1998, the tenant left the apartment and the applicants repossessed it. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, CEDH-V.

COMPLAINTS 1. The applicants complain about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their apartment. 2. The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicants complain that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies. They submit that they have failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicants contest the Government’s arguments. They argue that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process.

That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicants argue that the impossibility to repossess their apartment is due to the arbitrariness of the decisions of the administrative authority and to the complexity of the relevant legislation. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President