L.B. împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32542/96 de L.B. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 30 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, G. Bonello, dna V. Strážnická, M. Fischbach, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 6 mai 1996 de la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 6 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1948 și locuiește în Florența.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dna Nicoletta Gagliano, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: dl și doamna B. au fost proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat M.C.B. într-o scrisoare înregistrată din 21 februarie 1987, ei au informat chiriașul că au intenționat să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 24 aprilie 1987, ei au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 11 iunie 1987, care a fost făcută executivă la 23 iunie 1987, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 6 august 1987, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului.

La 11 ianuarie 1989, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. La 9 mai 1989, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent sediul ca cazare pentru ea. La 18 mai 1989, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 11 iulie 1989. Între 11 iulie 1989 și 21 mai 1998, judecătorul a făcut 20 de încercări de recuperare a posesiunii, la 11 iulie 1989, 27 martie 1990, 19 septembrie 1990, 5 februarie 1991, 18 iunie 1991, 14 noiembrie 1991, 9 aprilie 1992, 30 septembrie 1992, 26 martie 1993, 21 septembrie 1993, 12 aprilie 1994, 11 octombrie 1994, 12 aprilie 1995, 25 octombrie 1995, 17 aprilie 1996, 30 Octombrie 1996, 12 martie 1997, 29 octombrie 1997, 3 decembrie 1997 și 21 mai 1998. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.

La 3 iulie 1998, chiriașul a fost forțat să abandoneze sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare.

art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și că, în același proces, a susținut constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului. Ea susține că instanța administrativă ar fi avut competența doar de a anula deciziile prefectului care nu au aplicat criteriile care reglementează prioritatea.

Ea nu susține că decizia prefectului este arbitrară, dar că aplicarea criteriilor pentru determinarea priorității a avut un impact disproporționat asupra dreptului ei de proprietate. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar.

Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan.

Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul său în mai mult de nouă ani de la data de vacanță indicată de magistratul Florenței constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de magistratul Florenței constituie o încălcare a dreptului ei la o instanță în temeiul articolului 6 din Convenție.

Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32542/96 by L.B. against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30 May 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr B. Conforti, Mr G. Bonello, Mrs V. Strážnická, Mr M. Fischbach, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, judges , and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 6 May 1996 and registered on 6 August 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1948 and living in Florence.

She is represented before the Court by Mrs Nicoletta Gagliano, a lawyer practising in Florence. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Mr and Mrs B. were the owners of an apartment in Florence, which they had let to M.C.B. In a registered letter of 21 February 1987, they informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1987 and asked her to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 24 April 1987, they reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 11 June 1987, which was made enforceable on 23 June 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988. On 6 August 1987, the applicant became the owner of the apartment.

On 11 January 1989, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 9 May 1989, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself. On 18 May 1989, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 11 July 1989. Between 11 July 1989 and 21 May 1998, the bailiff made 20 attempts to recover possession, on 11 July 1989, 27 March 1990, 19 September 1990, 5 February 1991, 18 June 1991, 14 November 1991, 9 April 1992, 30 September 1992, 26 March 1993, 21 September 1993, 12 April 1994, 11 October 1994, 12 April 1995, 25 October 1995, 17 April 1996, 30 October 1996, 12 March 1997, 29 October 1997, 3 December 1997 and 21 May 1998. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 3 July 1998, the tenant was forced to vacate the premises. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS 1. The applicant complains about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment. 2. The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of her right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions.

No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies.

They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned. The applicant contests the Government’s arguments. She argues that the administrative courts would only have had jurisdiction to set aside decisions of the prefect that failed to apply the criteria governing priority. She does not argue that the prefect’s decision was arbitrary, but that the application of the criteria for determining priority had a disproportionate impact on her right of property. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during more than nine years from the date for vacation indicated by the Florence Magistrate amounts to a violation of her right under Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Florence Magistrate amounts to a violation of her right of to a court under Article 6 of the Convention. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President