L.B. v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
L.B. v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32542/96 de L.B. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 30 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, G. Bonello, dna V. Strážnická, M. Fischbach, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 6 mai 1996 de la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 6 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1948 și locuiește în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna Nicoletta Gagliano, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: dl și doamna B. au fost proprietarii unui apartament din Florența, pe care i-au lăsat M.C.B. într-o scrisoare înregistrată din 21 februarie 1987, ei au informat chiriașul că au intenționat să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 24 aprilie 1987, ei au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 11 iunie 1987, care a fost făcută executivă la 23 iunie 1987, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 6 august 1987, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 11 ianuarie 1989, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. La 9 mai 1989, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent sediul ca cazare pentru ea. La 18 mai 1989, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 11 iulie 1989. Între 11 iulie 1989 și 21 mai 1998, judecătorul a făcut 20 de încercări de recuperare a posesiunii, la 11 iulie 1989, 27 martie 1990, 19 septembrie 1990, 5 februarie 1991, 18 iunie 1991, 14 noiembrie 1991, 9 aprilie 1992, 30 septembrie 1992, 26 martie 1993, 21 septembrie 1993, 12 aprilie 1994, 11 octombrie 1994, 12 aprilie 1995, 25 octombrie 1995, 17 aprilie 1996, 30 Octombrie 1996, 12 martie 1997, 29 octombrie 1997, 3 decembrie 1997 și 21 mai 1998. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 3 iulie 1998, chiriașul a fost forțat să abandoneze sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și că, în același proces, a susținut constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului. Ea susține că instanța administrativă ar fi avut competența doar de a anula deciziile prefectului care nu au aplicat criteriile care reglementează prioritatea. Ea nu susține că decizia prefectului este arbitrară, dar că aplicarea criteriilor pentru determinarea priorității a avut un impact disproporționat asupra dreptului ei de proprietate. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul său în mai mult de nouă ani de la data de vacanță indicată de magistratul Florenței constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de magistratul Florenței constituie o încălcare a dreptului ei la o instanță în temeiul articolului 6 din Convenție. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului