E.B. v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32465/96 de către E.B. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 30 mai 2000 ca Camera compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 1 martie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 1 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1911 și trăiește în Florența. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența pe care l-a lăsat G.M. într-o scrisoare înregistrată din 18 mai 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 25 septembrie 1987, reclamantul și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Florence. Prin decizia din 22 octombrie 1987, care a fost făcută executivă la 6 noiembrie 1987, Magistratul Florence a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 15 martie 1989, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru el însuși. La 14 aprilie 1989, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să scape de locație. La 25 mai 1989, el a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 mai 1989. Între 30 mai 1989 și 23 martie 1999, judecătorul a făcut 18 încercări de recuperare a posesiunii, la 30 mai 1989, 5 martie 1990, 10 octombrie 1990, 11 decembrie 1990, 18 aprilie 1991, 16 decembrie 1991, 23 septembrie 1992, 22 aprilie 1993, 21 ianuarie 1994, 5 iulie 1994, 7 aprilie 1995, 30 octombrie 1995, 2 iulie 1996, 3 martie 1997, 29 septembrie 1997, 18 mai 1998, 10 noiembrie 1998 și 23 martie 1999. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 23 iulie 1999, reclamantul, fiind însuși amenințat de a fi evacuat din apartamentul pe care a fost forțat să-l închiriere, a cerut Curții de District de Florența să stabilească o nouă dată pentru expulzare. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTE Reclamantul se plânge de incapacitatea sa prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului său de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul conteste argumentele guvernului, susținând că a epuizat toate căile de recurs interne disponibile. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§§§) 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare, astfel încât această excepție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul pe parcursul a douăsprezece ani nu este proporțională cu obiectivul legitim urmărit de autoritățile publice. El susține, de asemenea, că intrarea în vigoare a unei noi legislații în 1998 nu a contribuit la soluționarea problemei locuințelor în Italia. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICAREI ADMISSIBLE , fără a se judeca în fondul cauzei. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32465/96

by E.B.

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30 May 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

E. Levits,

Mr

A. Kovler,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 1 March 1996 and registered on 1 August 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1911 and living in Florence.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Florence which he had let to G.M.

In a registered letter of 18 May 1987, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1987 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 25 September 1987, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 22 October 1987, which was made enforceable on 6 November 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988.

On 15 March 1989, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

On 14 April 1989, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 25 May 1989, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 May 1989.

Between 30 May 1989 and 23 March 1999, the bailiff made 18 attempts to recover possession, on 30 May 1989, 5 March 1990, 10 October 1990, 11 December 1990, 18 April 1991, 16 December 1991, 23 September 1992, 22 April 1993, 21 January 1994, 5 July 1994, 7 April 1995, 30 October 1995, 2 July 1996, 3 March 1997, 29 September 1997, 18 May 1998, 10 November 1998 and 23 March 1999.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 23 July 1999, the applicant, being himself threatened to be evicted from the apartment he was forced to lease, asked the Florence District Court to set a fresh date for eviction.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of his right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments. He argues that he has exhausted all available domestic remedies.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicant argues that the impossibility to repossess his apartment during twelve years is not proportionate to the legitimate aim pursued by public authorities. He further argues that the entry into force of a new legislation in 1998 did not help solving the housing problem in Italy.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President