D.V. împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32589/96 de D.V. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler judecători [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 iunie 1996 și înregistrată la 9 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1956 și locuiește în Florența.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Giovanni Viligiardi, un avocat care practică în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care i-a lăsat P.R. și A.R.Z. Într-o scrisoare înregistrată din 7 iunie 1989, reclamantul a informat chiriașii că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 15 decembrie 1989 și le-a cerut să abandoneze locațiile până la data respectivă. La 8 iunie 1989, ea a făcut un anunț pentru a renunța la chiriași, dar au refuzat să plece. Într-o scrisoare a servit la chiriași la 21 octombrie 1989, reclamantul a reiterat intenția ei de a anula închirierea și i-a chemat pe chiriași să apară înaintea magistratului Florenței.

Prin decizia din 20 noiembrie 1989, care a fost făcută executivă la 27 noiembrie 1989, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 15 decembrie 1990. La 18 decembrie 1990, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent ca sediul ca cazare pentru el.

La 28 decembrie 1990, reclamantul a notificat chiriașii care le-au cerut să părăsească sediul și, la 22 ianuarie 1991, a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 6 februarie 1991. Între 6 februarie 1991 și 7 mai 1999, judecătorul a încercat 18 încercări de recuperare a posesiunii, la 6 februarie 1991, 20 septembrie 1991, 12 februarie 1992, 12 mai 1992, 26 noiembrie 1992, 8 iunie 1993, 15 decembrie 1993, 16 iunie 1994, 15 decembrie 1994, 18 mai 1995, 23 noiembrie 1995, 9 mai 1996, 18 octombrie 1996, 11 aprilie 1997, 13 martie 1998, 3 iulie 1998, 10 decembrie 1998 și 7 mai 1999. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.

Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS Reclamantul se plânge de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63).

Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în aproape unsprezece ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ea susține în continuare că a trebuit să plătească o taxă mai mare asupra proprietății apartamentului, deoarece nu a folosit-o ca reședință proprie.

În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARĂ APLICAREA ADMISSIBILĂ , fără a prejudeca fondurile cauzei.

Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmat de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). vă rugăm să eliminați numele judecătorului înlocuitor, dacă este necesar, și returnarea (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe nici un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32589/96 by D.V. against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 25 May 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, Mr A. Kovler , judges , [Note1] and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 19 June 1996 and registered on 9 August 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1956 and living in Florence.

She is represented before the Court by Mr Giovanni Viligiardi, a lawyer practising in Florence. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Florence, which she had let to P.R. and A.R.Z. In a registered letter of 7 June 1989, the applicant informed the tenants that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 15 December 1989 and asked them to vacate the premises by that date. On 8 June 1989, she served a notice to quit on the tenants, but they refused to leave. In a writ served on the tenants on 21 October 1989, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenants to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 20 November 1989, which was made enforceable on 27 November 1989, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 15 December 1990. On 18 December 1990, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself. On 28 December 1990, the applicant served notice on the tenants requiring them to vacate the premises.

On 22 January 1991, she served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 6 February 1991. Between 6 February 1991 and 7 May 1999 the bailiff made 18 attempts to recover possession, on 6 February 1991, 20 September 1991, 12 February 1992, 12 May 1992, 26 November 1992, 8 June 1993, 15 December 1993, 16 June 1994, 15 December 1994, 18 May 1995, 23 November 1995, 9 May 1996, 18 October 1996, 11 April 1997, 13 March 1998, 3 July 1998, 10 December 1998 and 7 May 1999. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTS The applicant complains about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment. The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of her right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during almost eleven years from the issue of the order for possession amounts to a violation of her right under Article 1 of Protocol No. 1. She further alleges that she had to pay a higher tax on the property of the apartment since she did not use it as her own residence.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President [Note1] Judges names are to be followed by a COMMA and a MANUAL LINE BREAK (Shift+Enter). When inserting names via AltS please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)