CtEDO 25.05.2000 Auto

D.V. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
25.05.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
D.V. v. ITALY (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32589/96 de D.V. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler judecători [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 iunie 1996 și înregistrată la 9 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1956 și locuiește în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Giovanni Viligiardi, un avocat care practică în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care i-a lăsat P.R. și A.R.Z. Într-o scrisoare înregistrată din 7 iunie 1989, reclamantul a informat chiriașii că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 15 decembrie 1989 și le-a cerut să abandoneze locațiile până la data respectivă. La 8 iunie 1989, ea a făcut un anunț pentru a renunța la chiriași, dar au refuzat să plece. Într-o scrisoare a servit la chiriași la 21 octombrie 1989, reclamantul a reiterat intenția ei de a anula închirierea și i-a chemat pe chiriași să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 20 noiembrie 1989, care a fost făcută executivă la 27 noiembrie 1989, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 15 decembrie 1990. La 18 decembrie 1990, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent ca sediul ca cazare pentru el. La 28 decembrie 1990, reclamantul a notificat chiriașii care le-au cerut să părăsească sediul și, la 22 ianuarie 1991, a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 6 februarie 1991. Între 6 februarie 1991 și 7 mai 1999, judecătorul a încercat 18 încercări de recuperare a posesiunii, la 6 februarie 1991, 20 septembrie 1991, 12 februarie 1992, 12 mai 1992, 26 noiembrie 1992, 8 iunie 1993, 15 decembrie 1993, 16 iunie 1994, 15 decembrie 1994, 18 mai 1995, 23 noiembrie 1995, 9 mai 1996, 18 octombrie 1996, 11 aprilie 1997, 13 martie 1998, 3 iulie 1998, 10 decembrie 1998 și 7 mai 1999. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS Reclamantul se plânge de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în aproape unsprezece ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ea susține în continuare că a trebuit să plătească o taxă mai mare asupra proprietății apartamentului, deoarece nu a folosit-o ca reședință proprie. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARĂ APLICAREA ADMISSIBILĂ , fără a prejudeca fondurile cauzei. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmat de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). vă rugăm să eliminați numele judecătorului înlocuitor, dacă este necesar, și returnarea (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe nici un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă