T.C.U. împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31223/96 de către T.C.U. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători A. Kovler [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 noiembrie 1995 și înregistrată la 30 aprilie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1912 și locuiește în Milan.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Daniele Portinaro, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat L.D.Z. Într-o scrisoare înregistrată din 6 iunie 1984, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 29 decembrie 1984 și i-a solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. La 11 februarie 1985, ea a făcut un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar a refuzat să plece. Într-un anume anunț a servit la chiriaș la 19 februarie 1985, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan.

Prin decizia din 27 februarie 1985, care a fost făcută executivă la 14 martie 1985, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 27 februarie 1986. La 23 ianuarie 1986, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 7 martie 1986, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 aprilie 1986. Între 18 aprilie 1986 și 18 iunie 1992, judecătorul a făcut 23 de încercări de recuperare a posesiunii, la 18 aprilie 1986, 27 iunie 1986, 26 septembrie 1986, 14 mai 1987, 16 iunie 1987, 22 septembrie 1987, 27 octombrie 1987, 24 iulie 1989, 13 octombrie 1989, 22 decembrie 1989, 20 februarie 1990, 6 aprilie 1990, 25 mai 1990, 13 iulie 1990, 12 octombrie 1990, 30 Ianuarie 1991, 16 martie 1991, 24 mai 1991, 8 octombrie 1991, 15 noiembrie 1991, 17 decembrie 1991, 14 aprilie 1992 și 18 iunie 1992. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile statutare care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

După aceea, reclamantul a hotărât să nu continue procedurile de executare, pentru a evita costurile inutile, având în vedere lipsa perspectivelor de obținere a asistenței poliției. La 13 aprilie 1996, reclamantul a reușit apartamentul, pe care chiriașul l-a eliminat în conformitate cu un acord achiziționat cu reclamantul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărâre Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare.

HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare.

art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63).

Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul ei în timpul unsprezece ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public.

În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul Milan este datorată incapacității statului italian de a-și aplica legislația. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31223/96 by T.C.U. against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 25 May 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, Mr A. Kovler , judges , [Note1] and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 14 November 1995 and registered on 30 April 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1912 and living in Milan.

She is represented before the Court by Mr Daniele Portinaro, a lawyer practising in Milan. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Milan, which she had let to L.D.Z. In a registered letter of 6 June 1984, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 29 December 1984 and asked her to vacate the premises by that date. On 11 February 1985, she served a notice to quit on the tenant, but she refused to leave. In a writ served on the tenant on 19 February 1985, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 27 February 1985, which was made enforceable on 14 March 1985, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 27 February 1986. On 23 January 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 7 March 1986, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 April 1986. Between 18 April 1986 and 18 June 1992 the bailiff made 23 attempts to recover possession, on 18 April 1986, 27 June 1986, 26 September 1986, 14 May 1987, 16 June 1987, 22 September 1987, 27 October 1987, 24 July 1989, 13 October 1989, 22 December 1989, 20 February 1990, 6 April 1990, 25 May 1990, 13 July 1990, 12 October 1990, 30 January 1991, 16 March 1991, 24 May 1991, 8 October 1991, 15 November 1991, 17 December 1991, 14 April 1992 and 18 June 1992. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

Thereafter, the applicant decided not to pursue the enforcement proceedings, in order to avoid useless costs, given the lack of prospects of obtaining the assistance of the police. On 13 April 1996 the applicant repossessed the apartment, which the tenant vacated in pursuance of an agreement reached with the applicant. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS 1. The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment. 2. The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of her right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned. The applicant contests the Government’s arguments. She argues that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during eleven years from the issue of the order for possession amounts to a violation of her right under Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Milan Magistrate is due to the incapacity of the Italian State to apply its legislation. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President [Note1] Judges names are to be followed by a COMMA and a MANUAL LINE BREAK (Shift+Enter). When inserting names via AltS please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)