N.L. AND M.P. v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 33696/96 de către N.L. și M.P. împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă la 22 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și secretarul secțiunii E. Fribergh, având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 29 martie 1996 și înregistrată la 7 noiembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamanții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt atât resortisanții italieni, respectiv, născuți în 1953 și 1955 și trăiesc în Milan. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Nicola Sardi, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Milano, pe care i-au lăsat M.A. într-o scrisoare înregistrată din 16 ianuarie 1989, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1990 și i-au solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 28 februarie 1990, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan. Prin decizia din 28 martie 1990, care a fost făcută executivă la 25 iunie 1990, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 iunie 1991. La 5 iunie și din nou la 13 septembrie 1991, reclamanții au notificat locatarului solicitand-o să abandoneze sediul. La 3 iulie 1991, reclamanții au formulat o declarație legală care a solicitat urgent sediul ca cazare pentru ei înșișiși. La 4 decembrie 1991, ei au notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 13 decembrie 1991. Între 13 decembrie 1991 și 7 ianuarie 1997, judecătorul a făcut 25 încercări de recuperare a posesiunii, la 13 decembrie 1991, 16 martie 1992, 14 aprilie 1992, 18 iunie 1992, 21 septembrie 1992, 10 decembrie 1992, 16 februarie 1993, 22 aprilie 1993, 22 iunie 1993, 20 Septembrie 1993, 25 noiembrie 1993, 15 februarie 1994, 10 mai 1994, 20 septembrie 1994, 29 noiembrie 1994, 23 februarie 1995, 15 mai 1995, 20 iulie 1995, 26 septembrie 1995, 30 noiembrie 1995, 15 februarie 1996, 30 aprilie 1996, 15 iulie 1996, 21 noiembrie 1996 și 7 ianuarie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au fost acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La sfârșitul lunii ianuarie 1997, chiriașul a evacuat imobilii.Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINT Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulsie. HOTĂRÂREA Reclamanții se plânge în legătură cu durata procedurii de expulzare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este cazul, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamanții susțin că durata procedurii de executare este excesivă și că imposibilitatea de aplicare a ordinului de posesie în aproape șapte ani constituie o încălcare a dreptului lor la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33696/96

by N.L. and M.P.

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 June 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

E. Levits,

Mr

A. Kovler,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 29 March 1996 and registered on 7 November 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are both Italian nationals, born respectively in 1953 and 1955 and living in Milan.

They are represented before the Court by Mr Nicola Sardi, a lawyer practising in Milan.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicants are the owners of an apartment in Milan, which they had let to M.A.

In a registered letter of 16 January 1989, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 June 1990 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 28 February 1990, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 28 March 1990, which was made enforceable on 25 June 1990, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1991.

On 5 June and again on 13 September 1991, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 3 July 1991, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves.

On 4 December 1991, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 13 December 1991.

Between 13 December 1991 and 7 January 1997 the bailiff made 25 attempts to recover possession, on 13 December 1991, 16 March 1992, 14 April 1992, 18 June 1992, 21

September 1992, 10 December 1992, 16 February 1993, 22 April 1993, 22 June 1993, 20

September 1993, 25 November 1993, 15 February 1994, 10 May 1994, 20 September 1994, 29 November 1994, 23 February 1995, 15 May 1995, 20 July 1995, 26 September 1995, 30 November 1995, 15 February 1996, 30 April 1996, 15 July 1996, 21 November 1996 and 7 January 1997.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

At the end of January 1997, the tenant vacated the premises.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINT

The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicants complain about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicants argue that the length of the enforcement proceedings is excessive and that the impossibility to enforce the order for possession during almost seven years amounts to a violation of their right to a court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President