L.M. v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 41610/98 de către L.M. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea II), care a stat la 13 septembrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Ferrari Bravo Bonello dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecători și grefierul secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 12 martie 1998 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 10 iunie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1940 și locuiește în Matera. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl F. Cefalà, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat D.D’A.M. într-o scrisoare înregistrată din 3 octombrie 1984, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere contractul la expirarea termenului la 31 decembrie 1985 și i-a solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. La 23 octombrie 1985, ea a depus un anunț pentru a renunța la chiriaș și a convocat-o să apară în fața Magistratului Milan. Prin decizia din 16 octombrie 1986, care a fost făcută executivă la 19 noiembrie 1986, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului pentru a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 iunie 1988. La 30 iunie 1988 și la 2 mai 1989, reclamantul a notificat locatarului solicitand-o să abandoneze sediul. La 1 iunie 1989, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie ar fi executat de un judecător la 27 iunie 1989. Între 27 iunie 1989 și 25 noiembrie 1997, judecătorul a făcut treizeci și un încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea scufundării expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 27 decembrie 1997, reclamantul a recuperat posesia apartamentului, deoarece chiriașul a evacuat spontan sediul. DREPTUL reclamantului se plânge în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție sunt o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această opoziție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 41610/98

by L.M.

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 13

September 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 12 March 1998 and registered on 10

June 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1940 and living in Matera. She is represented before the Court by Mr F. Cefalà, a lawyer practising in Milan.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Milan, which she had let to D.D’A.M.

In a registered letter of 3 October 1984, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1985 and asked her to vacate the premises by that date.

On 23 October 1985, she served a notice to quit on the tenant and summoned her to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 16 October 1986, which was made enforceable on 19

November 1986, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1988.

On 30 June 1988 and on 2 May 1989, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 1 June 1989, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 27 June 1989.

Between 27 June 1989 and 25 November 1997, the bailiff made thirty-one attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 27 December 1997, the applicant recovered possession of the apartment, because the tenant spontaneously vacated the premises.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President