CtEDO 13.09.2001 Auto

C. S.p.a. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
13.09.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
C. S.p.a. v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

DECIZIE FINALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34999/97 de către C. S.p.A. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 13 septembrie 2001 în calitate de Cameră compusă din Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Ferrari Bravo Bonello dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecători și grefierul secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 16 septembrie 1996 și înregistrată la 20 februarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere decizia parțială din 4 mai 2000, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este o societate bazată în Lainate. Este reprezentat în fața Curții de către dl B. Dell’Acqua, un avocat care practică în Legnano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: În 1987, reclamantul a devenit proprietarul mai multor apartamente din Milano, care au fost toate închiriate de proprietarul precedent. Procedura împotriva A.D.P. Într-o scrisoare servită în locatar la 2 octombrie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a respinge închirierea și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Milan. Prin decizia din 13 octombrie 1987, care a fost pus în aplicare la 20 Octombrie 1987, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 29 martie 1990. La 21 aprilie 1990, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 11 mai 1990, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 8 iunie 1990. Între 8 iunie 1990 și 8 noiembrie 1999, judecătorul a făcut treizeci și cinci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. La 19 mai 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Într-o scrisoare a servit locatarului la 2 octombrie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan. Prin decizia din 13 octombrie 1987, care a fost făcută executivă la 20 octombrie 1987, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 martie 1989. La 20 noiembrie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 10 decembrie 1990, acesta a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 4 ianuarie 1991. Între 4 ianuarie 1991 și 11 noiembrie 1997, judecătorul a făcut douăzeci și șapte de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În martie 1998, chiriașul a evacuat sediul. Într-o scrisoare a servit locatarului la 2 octombrie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan. Prin decizia din 13 octombrie 1987, care a fost făcută executivă la 20 octombrie 1987, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 martie 1990. La 21 aprilie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul și, la 11 mai 1990, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 8 iunie 1990. Între 8 iunie 1990 și 11 aprilie 2000, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Într-o scrisoare a servit locatarului la 2 octombrie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan. Prin decizia din 13 octombrie 1987, care a fost făcută executivă la 20 octombrie 1987, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 martie 1990. La 21 aprilie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul și, la 11 mai 1990, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 8 iunie 1990. Între 8 iunie 1990 și 8 noiembrie 1999, judecătorul a făcut treizeci și patru de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Într-o scrisoare a servit locatarului la 2 octombrie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan. Prin decizia din 13 octombrie 1987, care a fost făcută executivă la 20 octombrie 1987, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 martie 1990. La 21 aprilie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul și, la 11 mai 1990, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 8 iunie 1990. Între 8 iunie 1990 și 1 februarie 2000, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Reclamantul nu a recuperat încă posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentelor sale constituie o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din motivul că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașului (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. Interferencia cu drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii admisibile, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă