D.L. v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 34669/97 de D.L. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința la 4 octombrie 2001 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecătorul ad hoc dna Del Tufo și dna E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 13 noiembrie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 29 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1920 și locuiește în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna A. M. Foti, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat A.P. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 23 noiembrie 1982, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 3 octombrie 1983, care a fost făcută executivă la 16 decembrie 1983, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1984. La cererea chiriașului, Magistratul a amânat termenul de vacanță până la o dată neespecificată. La 30 septembrie 1987, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 2 noiembrie 1987, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 9 decembrie 1987. Între 9 decembrie 1987 și 16 septembrie 1998, judecătorul a făcut 24 de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 12 iulie 1999, chiriașul a solicitat Curții de District din Florența să stabilească o nouă dată pentru executarea ordinului de posesie în temeiul Secțiunii 6 din Legea nr. 431/98. Curtea a stabilit data pentru 26 ianuarie 2001, însă procedurile de executare sunt încă în așteptare. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34669/97

by D.L.

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mrs

M.

Del

Tufo

,

ad hoc judge

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 13 November 1996 and registered on 29

January 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1920 and living in Florence. She is represented before the Court by Mrs A. M. Foti, a lawyer practising in Milan.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Florence, which she had let to A.P.

In a writ served on the tenant on 23 November 1982, the applicant communicated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 3 October 1983, which was made enforceable on 16

December 1983, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 December 1984. At the tenant’s request the Magistrate postponed the deadline for vacation to an unspecified date.

On 30 September 1987, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 2 November 1987, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 December 1987.

Between 9 December 1987 and 16 September 1998, the bailiff made 24

attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 12 July 1999, the tenant requested the Florence District Court to set a fresh date for the enforcement of the order for possession pursuant to Section 6 of Law No. 431/98. The Court set the date for 26 January 2001, but the enforcement proceedings are still pending.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President