VIETTI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 37248/97 de Elda VIETTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința la 4 octombrie 2001 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach doamna Tsatsa-Nikolovska Levits, judecătorii Kovler doamna Del Tufo ad hoc judecător și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 2 aprilie 1997 și înregistrată la 4 august 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian care trăiește în Milano. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl G.M. Junginger, un avocat care practică în Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat E.P. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 9 iunie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a închiria închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin decizia din 18 iunie 1987, care a fost făcută executivă la 29 iunie 1987, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 29 iunie 1989. La 16 mai 1989 și din nou la 1 octombrie 1990, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 6 noiembrie 1990, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 23 noiembrie 1990. Între 23 noiembrie 1990 și 15 iulie 1999, judecătorul a făcut treizeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevede suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431/98, procedurile de executare au fost suspendate. În iulie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat recours interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul conteste argumentele guvernului susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea execuțiilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 37248/97

by Elda VIETTI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mrs

M.

Del

Tufo

,

ad hoc judge

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 2 April 1997 and registered on 4 August 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, living in Milan. She is represented before the Court by Mr G.M. Junginger, a lawyer practising in Milan.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Milan, which she had let to E.P.

In a writ served on the tenant on 9 June 1987, the applicant communicated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 18 June 1987, which was made enforceable on 29 June 1987, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 29 June 1989.

On 16 May 1989 and again on 1 October 1990 the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 6 November 1990, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23 November 1990.

Between 23 November 1990 and 15 July 1999, the bailiff made thirty attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

Pursuant to Section 6 of Law no. 431/98, the enforcement proceedings were suspended.

In July 2000, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that she failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The applicant contests the Government’s arguments arguing that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President