CtEDO 04.10.2001 Auto

VIETTI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
04.10.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
VIETTI v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 37248/97 de Elda VIETTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința la 4 octombrie 2001 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach doamna Tsatsa-Nikolovska Levits, judecătorii Kovler doamna Del Tufo ad hoc judecător și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 2 aprilie 1997 și înregistrată la 4 august 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian care trăiește în Milano. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl G.M. Junginger, un avocat care practică în Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat E.P. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 9 iunie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a închiria închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin decizia din 18 iunie 1987, care a fost făcută executivă la 29 iunie 1987, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 29 iunie 1989. La 16 mai 1989 și din nou la 1 octombrie 1990, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 6 noiembrie 1990, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 23 noiembrie 1990. Între 23 noiembrie 1990 și 15 iulie 1999, judecătorul a făcut treizeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevede suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431/98, procedurile de executare au fost suspendate. În iulie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat recours interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul conteste argumentele guvernului susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea execuțiilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă