CECCHI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 37888/97 de Ida CECCHI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de judecător ad hoc al C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecător al dnei Del Tufo și judecător al secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 24 iulie 1997 și înregistrată la 23 septembrie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1928 și locuiește în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl P.L. Giannelli, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat I.M. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 11 iunie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1987 și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 29 iunie 1987, care a fost făcută executivă la 7 iulie 1987, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 iunie 1988. La 4 mai 1989, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent ca sediul ca cazare pentru ea. La 7 octombrie 1989, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. La 17 noiembrie 1989, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 decembrie 1989. Între 18 decembrie 1989 și 24 ianuarie 1997, judecătorul a făcut 15 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 28 februarie 1997, reclamantul a reușit apartamentul. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Ea se plânge în continuare în temeiul articolului 1 din Protocolul 1, că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului de proprietate. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din motivul că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul conteste argumentele guvernului susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr.1, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 37888/97

by Ida CECCHI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

Mrs

M.

Del

Tufo

,

ad hoc judge

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 24 July 1997 and registered on 23

September 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1928 and living in Florence. She is represented before the Court by Mr P.L. Giannelli, a lawyer practising in Florence.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Florence, which she had let to I.M.

In a writ served on the tenant on 11 June 1987, the applicant communicated her intention to terminate the lease on expiry of the term on 30 June 1987 and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 29 June 1987, which was made enforceable on 7 July 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1988.

On 4 May 1989, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

On 7 October 1989, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 17 November 1989, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 December 1989.

Between 18 December 1989 and 24 January 1997, the bailiff made fifteen attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 28 February 1997, the applicant repossessed the apartment .

THE LAW

The applicant complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

She further complains under Article 1 of Protocol 1, that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that she failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The applicant contests the Government’s arguments arguing that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

As regards Article 1 of Protocol N°.1, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President