ROSA v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 36249/97 de Massimo ROSA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința la 4 octombrie 2001 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits, judecător al dnei Del Tufo ad hoc și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 28 octombrie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 26 mai 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1965 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl P. Parlapiano, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, care a fost lăsat M.R. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 16 septembrie 1991, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Roma. Prin decizia din 11 martie 1992, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 iulie 1992. La 22 septembrie 1992, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 22 octombrie 1992, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 27 noiembrie 1992. La 21 noiembrie 1992, reclamantul a făcut o declarație legală care a cerut urgent ca locație pentru el însuși. Între 27 noiembrie 1992 și 11 martie 1997, judecătorul a făcut douăsprezece. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 8 aprilie 1997, reclamantul a reușit sediul. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și negarea dreptului său de acces la o instanță. HOTĂRÂREA Reclamantul se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său constituie o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare și negarea dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de surprindere a asistenței de poliție constituie o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a considerat deja că art. 6 din Convenție se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia, [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 62-63, ECHR-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în aplicarea ordinului emis de judecătorul de la Roma a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 36249/97

by Massimo ROSA

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mrs

M.

Del

Tufo

,

ad hoc judge

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 28 October 1996 and registered on 26

May 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1965 and living in Rome. He is represented before the Court by Mr P. Parlapiano, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which had been let to M.R.

In a writ served on the tenant on 16 September 1991, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 11 March 1992, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 July 1992.

On 22 September 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 22 October 1992, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 27 November 1992.

On 21 November 1992, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

Between 27 November 1992 and 11 March 1997, the bailiff made twelve

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 8 April 1997, the applicant repossessed the premises.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about his prolonged inability to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and the denial of his right of access to a court.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and the denial of his right of access to a court.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore out of the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

, [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 62-63, ECHR-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Rome Magistrate resulted in a denial of his right of access to a court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President