Tacchino și Scorza împotriva Italiei

DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34714/97 de către Eugenio TACCHINO și Maria Rosa SCHORZA împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecă doamna Del Tufo ad hoc judecător și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 octombrie 1996 și înregistrată la 3 februarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1929 și 1932, locuind în Roma.

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Orazio Gentil, avocat practicant în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: dna G.F. a fost proprietara unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.N. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 15 aprilie 1983, ea a comunicat intenția de a respinge închirierea și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Roma. Prin decizia din 12 mai 1983, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 septembrie 1984. La cererea chiriașului, Magistratul de la Roma a amânat executarea ordinului de posesie până la 31 ianuarie 1985. La 4 februarie 1986, dna G.F.

a notificat chiriașul care o cere să părăsească sediul. La 27 februarie 1986, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 aprilie 1986. Între 30 aprilie 1986 și 26 octombrie 1989, judecătorul a făcut șaisprezece încercări de recuperare a posesiunii. La 15 noiembrie 1989, reclamanții au devenit proprietarii apartamentului. După patru încercări nesfârșite de către judecător de a evacua chiriașul, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent locările ca cazare pentru fiica lor. Între 14 noiembrie 1990 și 23 octombrie 1998, judecătorul a făcut treizeci și șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.

La 26 noiembrie 1998, locatarul a evacuat sediul. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție constituie o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V).

Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această opoziție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției.

Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34714/97 by Eugenio TACCHINO and Maria Rosa SCORZA against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4 October 2001 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr M. Fischbach , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , judges , Mrs M. Del Tufo , ad hoc judge , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 19 October 1996 and registered on 3 February 1997, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are Italian nationals, born in 1929 and 1932, living in Rome.

They are represented before the Court by Mr Orazio Gentile, a lawyer practising in Rome. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: Mrs G.F. was the owner of an apartment in Rome, which she had let to L.N. In a writ served on the tenant on 15 April 1983, she communicated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 12 May 1983, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 September 1984. Upon the tenant’s request, the Rome Magistrate postponed the execution of the order for possession to 31 January 1985. On 4 February 1986, Mrs G.F.

served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 27 February 1986, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 April 1986. Between 30 April 1986 and 26 October 1989, the bailiff made sixteen attempts to recover possession. On 15 November 1989, the applicants became the owners of the apartment. After four unsuccessful attempts by the bailiff to evict the tenant, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for their daughter. Between 14 November 1990 and 23 October 1998, the bailiff made thirty-six attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 26 November 1998, the tenant vacated the premises. THE LAW The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property. The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V).

The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. The applicants argue that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President