CtEDO 04.10.2001 Auto

TACCHINO and SCORZA v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
04.10.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
TACCHINO and SCORZA v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34714/97 de către Eugenio TACCHINO și Maria Rosa SCHORZA împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecă doamna Del Tufo ad hoc judecător și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 octombrie 1996 și înregistrată la 3 februarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, născuți în 1929 și 1932, locuind în Roma. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Orazio Gentil, avocat practicant în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: dna G.F. a fost proprietara unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.N. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 15 aprilie 1983, ea a comunicat intenția de a respinge închirierea și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Roma. Prin decizia din 12 mai 1983, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 septembrie 1984. La cererea chiriașului, Magistratul de la Roma a amânat executarea ordinului de posesie până la 31 ianuarie 1985. La 4 februarie 1986, dna G.F. a notificat chiriașul care o cere să părăsească sediul. La 27 februarie 1986, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 aprilie 1986. Între 30 aprilie 1986 și 26 octombrie 1989, judecătorul a făcut șaisprezece încercări de recuperare a posesiunii. La 15 noiembrie 1989, reclamanții au devenit proprietarii apartamentului. După patru încercări nesfârșite de către judecător de a evacua chiriașul, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent locările ca cazare pentru fiica lor. Între 14 noiembrie 1990 și 23 octombrie 1998, judecătorul a făcut treizeci și șase încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 26 noiembrie 1998, locatarul a evacuat sediul. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție constituie o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această opoziție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă