E.P. v. ITALY

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34658/97 de către E.P. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de judecător ad hoc al C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecător al dnei Del Tufo și judecător al secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 28 iunie 1996 și înregistrată la 29 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere decizia parțială din 7 septembrie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul este un național italian, născut în 1912 și locuiește în Mercato Sanseverino. Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Mercato Sanseverino, pe care l-a lăsat în 1974 la M.S. Închirierea trebuia să expire la 31 decembrie 1983, dar a fost prelungită până la 31 decembrie 1987 în temeiul Legii nr. 392/78. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 4 septembrie 1986, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Mercato Sanseverino. Prin decizia din 30 septembrie 1986, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Mercato Sanseverino a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 iunie 1989. La 1 august 1991, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 15 octombrie 1991, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 28 octombrie 1991. La 28 octombrie 1991, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece reclamantul nu a primit asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. La 18 noiembrie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgentă cazare pentru fiica sa. La 18 februarie 1992, judecătorul a solicitat poliției locale să furnizeze asistența în aplicarea ordinului de posesie și, în același timp, să suspende procedura de executare până la acordarea asistenței. La începutul anului 1998, chiriașul a evacuat spontan sediul. DREPTUL Reclamantul se plânge în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii admisibile, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34658/97

by E.P.

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

Mrs

M.

Del

Tufo

,

ad hoc judge

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 28 June 1996 and registered on 29

January 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the partial decision of 7 September 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1912 and living in Mercato Sanseverino.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Mercato Sanseverino, which he had let to M.S. in 1974. The lease was due to expire on 31

December 1983, but was extended until 31 December 1987 pursuant to Law No. 392/78.

In a writ served on the tenant on 4 September 1986, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Mercato Sanseverino Magistrate.

By a decision of 30 September 1986, which was made enforceable on the same day, the Mercato Sanseverino Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1989.

On 1 August 1991, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 15 October 1991, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 28 October 1991.

On 28 October 1991, the bailiff made an attempt to recover possession, which proved unsuccessful, as the applicant was not granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 18 November 1991, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his daughter.

On 18 February 1992, the bailiff asked the local police to provide their assistance in enforcing the order for possession and at the same time suspended the enforcement proceedings until the assistance would be granted.

At the beginning of 1998, the tenant spontaneously vacated the premises.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the remainder of the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President