CtEDO 04.10.2001 Auto

E.P. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
04.10.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
E.P. v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34658/97 de către E.P. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de judecător ad hoc al C.L. Rozakis A.B. Baka Lorenzen dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecător al dnei Del Tufo și judecător al secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 28 iunie 1996 și înregistrată la 29 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere decizia parțială din 7 septembrie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul este un național italian, născut în 1912 și locuiește în Mercato Sanseverino. Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Mercato Sanseverino, pe care l-a lăsat în 1974 la M.S. Închirierea trebuia să expire la 31 decembrie 1983, dar a fost prelungită până la 31 decembrie 1987 în temeiul Legii nr. 392/78. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 4 septembrie 1986, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Mercato Sanseverino. Prin decizia din 30 septembrie 1986, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Mercato Sanseverino a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 iunie 1989. La 1 august 1991, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 15 octombrie 1991, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 28 octombrie 1991. La 28 octombrie 1991, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece reclamantul nu a primit asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. La 18 noiembrie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgentă cazare pentru fiica sa. La 18 februarie 1992, judecătorul a solicitat poliției locale să furnizeze asistența în aplicarea ordinului de posesie și, în același timp, să suspende procedura de executare până la acordarea asistenței. La începutul anului 1998, chiriașul a evacuat spontan sediul. DREPTUL Reclamantul se plânge în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii admisibile, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă