SIT S.r.l. v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
SIT S.r.l. v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32650/96 de către SIT Srl împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 15 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl Grefier al Secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 aprilie 1996 și înregistrată la 19 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este o societate italiană, având sediul său înregistrat la Pisa. Este reprezentat în fața Curții de către dna I. Saba, un avocat practicant la Pisa. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Livorno, pe care i-a permis R.G. Într-o scrisoare înregistrată din 29 martie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să termine închirierea la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să șteargă sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 29 aprilie 1984, reclamantul și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Livorno. La 7 mai 1984, Magistratul Livorno a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 28 februarie 1985. Această decizie a fost luată în aplicare la 21 mai 1984. La 5 ianuarie 1986, reclamantul a notificat locatarul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 20 februarie 1986, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 martie 1986. Între 14 martie 1986 și 6 iunie 1997, judecătorul a făcut 21 de încercări de recuperare a posesiunii, la 14 martie 1986, 22 iulie 1986, 22 ianuarie 1987, 25 iunie 1987, 10 noiembrie 1987, 18 mai 1988, 6 aprilie 1989, 26 octombrie 1989, 14 iunie 1990, 30 noiembrie 1990, 15 iulie 1991, 11 februarie 1992, 29 septembrie 1992, 3 iunie 1993, 18 ianuarie 1994, 8 iulie 1994, 14 februarie 1995, 20 octombrie 1995, 10 octombrie 1996, 15 noiembrie 1996, 6 iunie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată după 6 iunie 1997, reclamantul a retras apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Reclamantul plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a ridica, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în cursul a 12 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, susține că, în sistemul juridic italian, chiriașii sunt supraprotejați. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului