SIT S.r.l. v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32650/96 de către SIT Srl împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 15 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl Grefier al Secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 aprilie 1996 și înregistrată la 19 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este o societate italiană, având sediul său înregistrat la Pisa. Este reprezentat în fața Curții de către dna I. Saba, un avocat practicant la Pisa. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Livorno, pe care i-a permis R.G. Într-o scrisoare înregistrată din 29 martie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să termine închirierea la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să șteargă sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 29 aprilie 1984, reclamantul și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Livorno. La 7 mai 1984, Magistratul Livorno a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 28 februarie 1985. Această decizie a fost luată în aplicare la 21 mai 1984. La 5 ianuarie 1986, reclamantul a notificat locatarul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 20 februarie 1986, acesta a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 martie 1986. Între 14 martie 1986 și 6 iunie 1997, judecătorul a făcut 21 de încercări de recuperare a posesiunii, la 14 martie 1986, 22 iulie 1986, 22 ianuarie 1987, 25 iunie 1987, 10 noiembrie 1987, 18 mai 1988, 6 aprilie 1989, 26 octombrie 1989, 14 iunie 1990, 30 noiembrie 1990, 15 iulie 1991, 11 februarie 1992, 29 septembrie 1992, 3 iunie 1993, 18 ianuarie 1994, 8 iulie 1994, 14 februarie 1995, 20 octombrie 1995, 10 octombrie 1996, 15 noiembrie 1996, 6 iunie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată după 6 iunie 1997, reclamantul a retras apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Reclamantul plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a ridica, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în cursul a 12 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, susține că, în sistemul juridic italian, chiriașii sunt supraprotejați. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32650/96

by SIT Srl

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15

March 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 4 April 1996 and registered on 19 August 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian company, having its registered seat in Pisa. It is represented before the Court by Mrs I. Saba, a lawyer practising in Pisa.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Livorno, which it had let to R.G.

In a registered letter of 29 March 1983, the applicant informed the tenant that it intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1983 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 29 April 1984, the applicant reiterated its intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Livorno Magistrate.

On 7 May 1984, the Livorno Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 28 February 1985. That decision was made enforceable on 21 May 1984.

On 5 January 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 20 February 1986, it served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 14 March 1986.

Between 14 March 1986 and 6 June 1997, the bailiff made 21 attempts to recover possession, on 14 March 1986, 22 July 1986, 22 January 1987, 25

June 1987, 10 November 1987, 18 May 1988, 6 April 1989, 26 October 1989, 14 June 1990, 30 November 1990, 15 July 1991, 11 February 1992, 29 September 1992, 3 June 1993, 18 January 1994, 8 July 1994, 14

February 1995, 20 October 1995, 10 October 1996, 15 November 1996, and 6 June 1997.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On an unspecified date after 6 June 1997, the applicant repossessed the apartment.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about its prolonged inability -

through lack of police assistance

- to recover possession of its apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that its inability to recover possession of its apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that it has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments. It argues that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

The applicant argues that the impossibility to repossess its apartment during 12 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of its right under Article 1 of Protocol No. 1. It argues that in the Italian legal system tenants are overprotected.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President